Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc

Interviu cu Parintele  Arsenie Papacioc Mareste imaginea.

Parintele Ioanichie Balan: - Cu ce fapte bune trebuie sa se intrarmeze mai intai fratii care doresc sa intre in nevointa monahala?

Parintele Arsenie Papacioc: - Cel dintai lucru, si inainte de orice, trebuie sa stie cel venit in viata monahala ca este o intrare fara intoarcere. Sa ramana intr-o definitiva statornicie. Sa stie ca cinstea aceasta este fara de asemanare, sa slujeasca lui Hristos, daruindu-I-se cu totul, asemenea ingerilor. Dar nu singura, inalta intelegere ii va pastra statornicia in cinstea de a sluji Lui Hristos, daruit ca monah, ci neaparat sa simta ca o face dintr-o necesitate sufleteasca. Partea aceasta ce tine de inima va trebui cultivata si incurajata in relatiile ce le avem cu incepatorii. Lucrul acesta sa fie in atentia tuturor vietuitorilor din manastire. In inima, zic, acolo, cu harul lui Dumnezeu, sunt toate fortele biruitoare din om, cum se zice la Proverbe (4,23): " Pazeste-ti inima mai mult decat orice, caci din ea tasneste viata". Pe fondul acestei linistite statornicii, va veni noilor incepatori o eliberare cat mai mare de lume si bunul Dumnezeu le va darui in toata viata lor multe bogatii duhovnicesti necunoscute de ei si ii va umple de o supraomeneasca bucurie.

- Care este virtutea hotaratoare a noilor incepatori, cu care ar putea sa biruiasca ispitele si patimile cele dinauntru si cele din afara?

- De la inceput Dumnezeu a creat pe om cu aceasta puternica si mult discutata insusire-"vointa libera". Aceasta ni se cere mai intai: sa vrem sa biruim ispitele. Si, miscand, va veni neintarziat harul. Rugandu-ne intens lui Dumnezeu, voind si ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iata unde este taina de inceput si de totdeauna a biruintei noastre. Harul este de natura divina - "energie necreata", spune Sfantul Grigore Palama.

Din primii pasi spre viata monahala, plina de taine si intelesuri preafrumoase, noul incepator este bine sa-si indrepte inima catre Dumnezeu si sa-si insuseasca o aleasa evlavie, nedifuzata si nadajduita catre Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucurie in inima, sa se recunoasca a-I fi un fiu iubitor si nevinovat si Maica Domnului ii va arata cu prisosinta cat de mult se va bucura a-i fi Mama. O fiica imbunatatita se ruga Maicii Domnului, zicand: " Maica Domnului, arata-Te a-mi fi mama ! " Iar Maica Domnului i-a raspuns: " Arata-te a-mi fi fiica !".

- Ce patimi trebuie sa lepede incepatorii mai intai din inima lor ca sa poata gusta din bucuria vietii duhovnicesti?

- Sa lepede mai intai patima care este mai aproape de el - care-l stapaneste cu mai multa tarie. Sa stie ca va trebui sa lupte impotriva tuturor patimilor, dar cu mai multa atentie si intrarmare cu acele patimi care il inconjoara si anume il pandesc. In lupta lui sa fie convins ca nu va fi singur, cerand cu inima de foc, ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al ingerului pazitor si al oricarui sfant spre care are evlavie. Lupta este pe toata viata, dar nimic nu-i mai frumos si mai mare decat sa fii stapanul propriei tale vieti si sa lupti si sa biruiesti, avand alianta deplina cu cerul intreg. " Indrazniti, Eu am biruit lumea /" - zici Domnul nostru Iisus Hristos si zice pentru fiecare dintre noi, vazandu-n pe toti stapani alaturi de El.

- Daca un nou incepator nu iubeste rugaciunea si slujbele bisericesti poate deveni calugar? Cum trebuie calauziti fratii incepatori ca sa poata spori in rugaciune?

- Daca nu iubeste rugaciunea si slujbele bisericesti, inseamna ca a venit de acasa fara sa aiba macar o inima de crestin. Este mai greu sa-i porti pe unii ca acestia, daca-i primesti.

Se spune simplu despre calugar ca este un crestin bun si se considera ca a plecat la manastire, pentru o viata imbunatatita in traire, unde rugaciunea trebuie deprinsa a fi chiar neintrerupta.

Se constata, de altfel, la toti incepatorii un dor de rugaciune chiar exagerat, zic de rugaciuni lungi ingenuncheate, necunoscand celelallte valoroase impliniri din trairea monahului: ascultarile nesfarsite cu o singura daruire, posturile cu o mare dreapta socoteala si, mai ales, sa fii sprijin cu o inima buna pentru necazurile sau neajunsurile unora. Daca noul incepator nu vrea si nu simte nevoia sa se roage lui Dumnezeu, nici alte fapte bune ce tin in ansamblu de traire in manastire nu le va putea implini nici pe departe. Adica, nu se cuvine ca un vietuitor daruit lui Hristos si Maicii Domnului sa astepte mantuirea fara nici o trezvie inimii si fara nici un dor ingeresc; intr-o lenevire ca aceasta vietuind, ar dori totusi " sa-i cada mana cereasca de sus"?

Chiar daca acestor incepatori le vom arata multa bunavointa, nu vor ramane pana la urma in manastire, ca n-au roadele si darurile sfintei rugaciuni, care nu se face niciodata in zadar, fara un raspuns. Pe unii ca acestia ii vaneaza cu usurinta cumplitele ispitiri diavolesti, dandu-le dor de lume. Ce frumos este sa te incadrezi in versuirea cantata neintrerupt in biserica: "Toata suflarea sa laude pe Domnul!"

- Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie sa se lupte monahul si, mai ales, incepatorii si cum anume le pot birui?

-As indrazni sa spun ca pentru multi veniti la manastire cea mai grea ispita este nestatornicia. Acesti diavoli cotropitori doresc sa smulga de pe pozitie. In planul de lupta duhovniceasca, cel dintai lucru este sa-ti determini precis pozitia. Si tu, venit in viata monahala, esti pe cea mai inalta culme, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, care zice: "Vrei sa fii desavarsit ?". Asa o numeste Sfantul Vasile cel Mare. Aceasta dorinta si incadrare monahala este cea mai nesuferita de diavoli din toata crestinatatea. La manastire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos de a se rastigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea si infrangerea marelui dusman care este mandria, orgoliul inimii noastre. In aceasta lupta nevazuta, un mare ajutor vom dobandi de vom alerga la marea nadajduitoare a mantuirii, care este smerita smerenie. Atunci vei simti adevarata libertate, dorind sa iubesti cu adevarat pe toti. Adica sa primesti umilinta, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, sulita si moartea pentru El. Asa ii vei usura Patimile grozave si vei fi candva si undeva un mic mantuitor, lucrand atat la mantuirea ta, cat si la a altora. Diavolii nestatorniciei nu vor putea birui pe unii ca acestia, care, ispititi, mai mult se vor incununa.

O alta patima foarte primejdioasa, care se strecoara atat de usor si pare a se motiva mereu si isi face loc imediat intre toti este vorbirea de rau. Sunt convins ca cei mai multi care isi pierd sufletele, si le pierd pentru aceasta neinfranare impatimita a limbii. Nu stii sa vindeci, dar stii sa deschizi, ca orice ucigas, rana ! Suprema porunca - iubirea - este propovaduita, intarita si traita de Mantuitorul, ca o arvuna a luminii si frumusetii imparatiei cerurilor. " Ca iubire si mila este intreg crestinismul !". Dar aceasta nemuritoare iubire este urmarita de rautatea - mica sau mare - a vorbirii de rau, viermele neadormit care iti roade tainic inima si zilele mantuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate calugar sau crestine, si iubeste tare pe Hristos, Care te asteapta in inima fratelui tau pe care il sagetezi mereu.

Patima vorbirii de rau destrama unitatea manastireasca si societatea crestina si se face vinovat de moarte cel ce ataca ce a intemeiat Hristos pe cea mai trainica temelie - Iubirea si Credinta. "Un barbat sfant, spune in Patericul vechi, a vazut pe oarecine pacatuind si, lacrimand cu amar, a zis: Acesta a gresit astazi, iar eu voi gresi maine, negresit. Apoi acesta se va pocai cu adevarat, iar eu nu ma voi pocai niciodata !" Desi l-a vazut chiar pacatuind, s-a osandit pe sine, iar pe acela l-a vazut indreptat. De aceea zic ca gandirea, soptirea si vorbirea de rau sunt patimi care aduc mari neajunsuri intregii obsti crestinesti; Ca zice inteleptul Solomon: " De este vreo bunatate in lumea aceasta, caut-o la omul cu inima curata!".

Desfranarea este declarata ca o mare patima in lume, urata ca o prapastie foarte rau mirositoare. Ea se poate localiza si prin harul sfintelor rugaciuni, neaparat la Maica Domnului cu multa insistenta si mai ales cu dorinta de a scapa de patima si, cu ajutorul duhovnicului, te poti elibera, gandind puternic la mantuirea ta. Dar, cum zic, acest balaur cu multe capete este localizat, individualizat si nu aduce neaparat destramarea intregii unitati ca vorbirea de rau. Insa toate patimile sunt primejdioase si de toate trebuie scapat, pentru ca oricare din ele ar fi ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt si viata este una si se duce repede. Deci sa nu ne mai ingrijim de altceva decat de " plans peste plans si smerenie peste smerenie, ca sa imblanzim pe Iisus Hristos, Stapanul nostru". Cu toata strajuirea "Pazeste-ti inima mai mult ca orice, ca dintru aceasta tasneste viata" (Prov. 4,22).

- Ce trebuie sa invete mai intai duhovnicii pe ucenici, pe fratii incepatori?

- Socot ca este bine ca mai intai fratii incepatori sa cunoasca marea insemnatate a monahismului, deci marea importanta a transformarii intregii lor fiinte. Apoi sa-si invioreze inima si sa stie ca intrarea in manastire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputinciosi. Sfantul Vasile cel Mare se intreaba: " Care este cuvantul cel mai de varf al Sfintei Scripturi sa-l pot ajunge?" si-l remarca unde Mantuitorul spune tanarului bogat: " Vrei sa fii desavarsit ? Lasa-ti toate si vino dupa Mine! " Iata un prim si mare scop al calugarului - mergerea spre desavarsire. Cine are aceasta supraomeneasca dorinta si plecare este umplut de mari haruri si aduce o veselie fara de nume ingerilor si intregii imparatii ceresti si, mergand pana la capatul vietii strans legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trai si in el vesnic, cu adevarat, o supraomeneasca bucurie.

Calugarii se mai numesc "ingeri ai pamantului", "cin ingeresc", "mirese ale lui Hristos", "mucenicie alba" si parca Sfanta Scriptura nu ar fi atat de imbogatita fara indemnurile la o lupta sufleteasca spre desavarsire a acestor fiinte omenesti care-s facute dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Este stiut ca totul este posibil daca vrei sa mergi pe un drum atat de inaltator. Ca daca vrem sa pornim, harul, adica puterea divina de sus, este cu tine nedespartit si cine poate fi impotriva ta si care te poate birui, daca Stapanul cerului si al pamantului este cu tine? Iubite frate, care ai venit la slujba ingereasca in cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adica sa te daruiesti si sa jertfesti lui Dumnezeu in curatenie tot ce este bun si frumos, ca si in manastire ti se descopera usor chipul de cunoastere al pacatului, adica a tot ce este urat. Aici putem umbla cu grija sa fim curati fata de iubirea lui Dumnezeu. Aici si numai aici te poti incadra si incinge cu autoritate in unele preafrumoase randuieli care-ti pot da un nume nou, o minte ascutita si o inima daruitoare ca sa fii omul lui Dumnezeu Care iti pregateste sa-ti dea in dar intreaga Lui imparatie si vei putea sa calci peste diavolii care vor sa te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biruitorul si Luminatorul a tot si a toate, iubeste inimile curajoase si ne acopera cu mireasma necunoscuta de lume si, ca sa nu ne descurajam, zice cu drag ca un parinte mult prea mult iubitor: " Cine se leaga de voi, de lumina ochilor Mei se leaga". Manastirea este un mic cer al pamantului si este o cinste pentru toata lumea pamantului. Frumusetea este ca aici se pot cuceri cerul si pamantul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot si toate, pentru ca-L cucerim pe insusi Dumnezeu care ni Se daruieste total. De secole intregi s-a putut vedea ca toate aceste preaplacute „Bunevestiri" s-au putut implini de oameni ca noi, ca puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Caruia ii purtam chipul si asemanarea Sa si Care ne-a imbogatit cu tot harul Sau. O intoarcere de la manastire spre lumea nepasatoare, fara de nici o explicatie, spunem, va fi asemenea unei caderi luciferice. Sunt, frate crestine, crede-ma, doua feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pamant de placeri trecatoare si vinovate, iar in cer a imparati cu Iisus Hristos." Atunci faradelegea isi va astupa gura sa" (Ps. 106, 42).

- Care este semnul duhovnicesc ca au sporit fratii incepatori?

- Mai intai au o veselie nevinovata cat mai continua. Apoi isi dau seama ca ascultarile sunt o mare implinire calugareasca unde isi incearca fiecare taierea voii si o fac fara cartire si cu drag. Intreaba cu interes sa cunoasca si se vede in ei o cainta adevarata in greseli si neimpliniri. Nu duc vorba si nu aduc venin in chiliile lor. Se simt cu ravna la rugaciune, la citiri si cantari, la biserica si peste toate se simte in ei un duh de smerita cugetare in toate miscarile lor, un duh evlavios si simti ca prezenta lor te odihneste.

- Ati cunoscut noi incepatori si monahi tineri sporiti in viata duhovniceasca? Prin ce virtuti anume?

- Da, cat mi-a fost cu putinta, am cunoscut, spre bucuria mea, multi frati, nu de prea multa vreme veniti in manastire, cu sufletele daruite lui Hristos, incurajati si inveseliti pentru mila aratata de Dumnezeu ca sunt considerati si recunoscuti ca fii ai manastirii. Mai intai, ca o virtute mult graitoare, la multi se remarca aceasta bucurie, prin faptul ca nu-si masoara ascultarile cu puterile proprii si nu dau inapoi. Desigur, ei sunt convinsi ca ascultarea este porunca de Sus, dupa cuvantul Domnului Care zice: " Cine asculta de voi, de Mine asculta", si au credinta ca vor fi ajutati, caci "la Dumnezeu totul este cu putinta." Ascultarile, fara indoiala si fara cartire, sunt un act al unei inimi viteze, al unei educatii de credinta intensa si dau o nadejde tare ca Dumnezeu nu te va insela cand spune: "Fara de Mine nu puteti face nimic".

Oricare frate sau monah cu astfel de convingeri de credinta si cu inima viteaza poate rezolva lucruri grele in ascultarile sale, care poate i-ar depasi masura puterilor proprii.

Mai mult ca oriunde, in ascultarile facute cu inima si dragoste s-a lasat vazuta puterea harului lui Dumnezeu. Au fost frati ascultatori care au legat fiare salbatice, care au dat la o parte pietre uriase ca stanca, au trecut - pentru ca asa era ascultarea - pe deasupra raurilor, sau au fost purtati pe spatele pestilor si n-au conceput sa nu asculte. Acesti eroi ai taierii voii au in toata fiinta lor o veselie ascunsa, au cugete smerite si au prezenta in toate inimile necajite, fie chiar si rautacioase, caci ei doresc sa vada in fiecare ins toate frumusetile omenesti. Acestia sunt respectuosi, liberi, fara de teama si au o mare nadejde la Preasfanta Stapana Maica Domnului, zicand: " invredniceste-ma sa Te laud in veci, o, Sfanta Fecioara !"

- Care este semnul ca am reusit sa biruim si sa scoatem din noi patima mandriei si a iubirii de sine?

- Cred ca niciodata nu va putea fi "un semn", ca definitiv, ca mandria este scoasa. Omul smerit nu se vede niciodata ca-i smerit. Lupta aceasta de o viata intreaga, simtita, rupta, dreapta si cinstita o stie si o va incununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mandriei, plin de o nesuferita duhoare, nu-i va fi deloc usor ca atata si se arunca singur in foc cu un suflet care doreste si stie sigur ca nu va putea vedea si imparati cu Hristos fara de o smerita smerenie.

Spune Sfantul Ioan Scararul ca diavolul trufiei alunga pe toti ceilalti diavoli si el tine locul la toti. Toata Scriptura si toti Sfintii incercati in lupta cu acest diavol cotropitor al mandriei spun ca fara harul de sus nu se va putea birui aceasta patima. Bunul Dumnezeu a spus cu tarie ca acest mare har nu-l va da decat celor smeriti, cum spune in Sfanta Evanghelie ca:" celor meriti le da har!"

Masura de curatire a inimii este masura de izbucnire a simtirii catre Dumnezeu. Cat de scumpe sunt indemnurile bune ale oamenilor incercati si cat rau poate pricinui o randuiala dupa cum il taie capul pe fiecare. Pentru putina noastra osteneala si smerenie cu ce alese daruri suntem invredniciti ! Nu va mai fi iubire de sine, adica mandrie, cand uimirea va va cuprinde si veti vedea cat de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi pacatosii. Oricarui ostenitor in Hristos ii putem spune: Smereste-te, ca ai pentru ce !Blandetea si ravna pentru toate cele bune, nemanierea si urmarirea pacii, nu a nedreptatii, sunt senine de nemandrie. Indreptatirea de sine nu poate fi laolalta cu smerenia si Dumnezeu se arata, nu atat celor ce se ostenesc, cat celor simpli si smeriti.

- Cand anume cunoastem ca am sporit in rugaciune si smerenie?

- Sporesti in rugaciune si smerenie atunci cand simti nevoia sa te rogi asa cum simti nevoia de aer si apa. Exista o chemare ascunsa in tine care te indeamna continuu sa ceri, sa multumesti si sa lauzi pe Creatorul tau. Este sufletul din tine care se vrea la Tatal si la Mama lui. El doreste sa se biruiasca pe sine, dar se vede slab si neputincios. El nu vrea sa fie rob, adica impatimit, purtand un nume atat de mare - de crestin -, ci se vrea stapan langa Stapanul si Rascumparatorul sau. Astfel, sufletul se trezeste in om si simte cum inima ranita de dor vrea sa comunice, sa se apropie de Dumnezeu. Asa incep marile treziri spre viata in Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi in tine este semnul ca esti viu si vrei sa ramai viu in bucuria harului datator de viata. Sfantul Ciprian zice: " Cum vrei sa fii auzit de Dumnezeu cand nu te auzi nici pe tine insuti ?" sau " Spune-mi unde esti atunci cand nu te afli inlauntrul tau" ? si iarasi " Darul anume isi face loc (in noi), pe masura ce se trezeste sufletul nostru si sunt dezradacinate patimile". Cand inima se va curati de patimi, atunci se va inflacara simtirea catre bunul Dumnezeu.

Totul este innoit de darul Sfantului Duh, fiindca darul se da intotdeauna preaimbelsugat credinciosilor. Cei ce I s-au daruit Lui fara de intoarcere sunt calauziti de El si El singur ii zideste asa cum stie.

Dumnezeu este ascuns in poruncile Sale. Cei care il cauta pe Domnul, il gasesc pe masura implinirii poruncilor." Lui Dumnezeu ii trebuie numai inima si ii este de ajuns", daca ea va sta deschisa cu evlavie in fata Lui. Rugaciunea neincetata tocmai in aceasta consta, sa ne aflam intotdeauna cu evlavie in fata lui Dumnezeu. Iar peste aceasta stare, pravila, rugaciunea citita nu face decat sa puna lemne pe foc.

Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii; roaga-te, deci, cu simtire ! De unde as intelege ca Dumnezeu nu este atat un Dumnezeu al mintii, ci al inimii, o spun Sfintii Parinti. Puterea rugaciunii nu sta in cutare sau cutare cuvinte, ci in felul cum se savarseste. Aceasta grija, preocupare continua de mantuirea ta, aduce o retragere in tine neprovocatoare si smerita in toate.

Sursa: Convorbiri duhovnicesti

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8147

Voteaza:

Interviu cu Parintele Arsenie Papacioc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE