Incoronarea si ungerea imparatilor in Biserica Ortodoxa

Incoronarea si ungerea imparatilor in Biserica Ortodoxa Mareste imaginea.

Relatia dintre Biserica si Stat in Imperiul Bizantin nu avea cum sa ramana fara urmari la nivelul cultului divin public. Prezenta imparatului in biserica a condus la stabilirea unor randuieli speciale cu privire la el cu atat mai mult cu cat, asemenea lui Dumnezeu din Cer, acesta era inconjurat pe pamant de un anumit decor, care simboliza puterea sa divina. Numeroase marturii ale prezentei monarhului in biserica au fost pastrate in cultul ortodox pana in zilele noastre. Fie ca vorbim de anumite piese de mobilier bisericesc consacrate acestuia – de la care si-au luat si numele – precum scaunul imparatesc sau usile imparatesti, sau de anumite cantari precum polihroniul (“Intru multi ani Stapane!”), toate acestea amintesc de persoana monarhului absolut. Chiar si cantarea "Doamne, mantuieste pe cei bine credinciosi”, provine din ceremonia care avea loc la curtea imperiala bizantina, cand imparatii bizantini, la care aceasta exclamatie facea de fapt referire, erau prezenti la Sfanta Liturghie. La Sfintele Pasti, aparitia imperiala era simbolul Invierii asa cum exprima foarte bine una din vechile cantari, "creatia sarbatoreste astazi Pastele eliberator vazand sceptrul vostru, Stapane, care se ridica in acelasi timp cu Invierea lui Hristos".

O randuiala aparte pastrata in cartile de ritual mai vechi ale Bisericii este cea a incoronarii si ungerii imparatului. Aceasta randuiala a suportat de-a lungul timpului o serie de schimbari.

Randuiala incoronarii - marturii timpurii

Practica incoronarii exista intr-o forma incipienta inaintea aparitiei unei randuieli bisericesti consacrate. Imparatul Constantin cel Mare este primul care a adus in prim plan diadema regala. Practica era ca imparatul sa fie ales, in mod normal, de catre senat iar poporul sau armata sa aclame, in acest fel, ratificand alegerea.

Cel mai important insemn imperial era purpura care reprezenta hlamida (mantia) genearalului pe campul de lupta, emblematica pentru autoritatea militara suprema. Cel de-al doilea simbol era cununa de lauri. Initial, imbracare imparatului in paludamentum (hlamida) a constituit un fel de investitura. Imparatul Constantin purta de obicei diadema in timpul vietii (caput exornans perpetuo diademate), insotindu-l chiar si in mormant. In acest fel diadema a devenit primul semn al suveranitatii, insa din aceasta perioada nu exista nicio prescriptie clara cu privire la cum trebuie conferita. Tot  din vremea lui Constantin vine si obiceiul "adorarii” monarhului prin prosternare.

Cand Iulian Apostatul a fost proclamat imparat de catre trupele sale in 360, acesta statea pe un scut, urmand o ceremonie pe care se pare ca au invatat-o de la recrutii de neam german. Apoi, un purtator de steag, lua lantul de aur, pe care il punea dupa gatul lui Iulian. Diadema, ca si lantul militar, dupa analogia alegerii lui Iulian, a continuat a fi un simbol al puterii supreme, in randul imparatilor care au (Valentinian, Gratian, Anastasius, Iustin II.)

Perioada urmatoare aduce ca schimbare esentiala obiceiul ca Patriarhul Constantinopolului sa fie cel care aseaza diadema pe capul suveranului ales. Data la care a fost oficiata pentru prima data este insa incerta. Unii sustin, potivit lui Teodoret de Cir ca primul imparat incoronat de catre un ierarh ar fi fost Teodosie I ( imparatul s-ar fi visat pe sine incoronat de un episcop (Istoria lui Teodoret de Cyr).

Potrivit lui Siclel, Patriarhul Anatolie in 450 l-a icoronat pe Marcian, prin acel act punand baza unei ceremonii care avea sa devina de o importanta covarsitoare in conceptia ulterioara a regalitatii.

La inceput se pare ca aceasta investitura nu avea un caracter eminamente religios. In 473 , Leon II a fost incoronat in timpul vietii bunicului sau. Aflam despre Patriarhul Acacius nu numai ca s-a numarat printre participanti, ci a si citit o rugaciune inaintea punerii coroanei.

Imediat dupa prima interventie a Patriarhului, elementul ecclesiastic al incoronarii s-a dezvoltat rapid. La alegera lui Anastasie (491) patriarhul este prezent in plenul senatului si atunci cand fac alegerea formala, cartea Sfintei Evanghelii se afla in mijlocul acestora acestora. Stim ca incoronarea nu avea loc in biserica. Imparatul depunea un juramant in fata guvernului si un altul catre patriarh ca va pastra credinta intreaga si ca nu va introduce inovatii in Biserica.

Apoi dupa ce imparatul primeste o parte a insemnelor imparatesti, patriarhul face o rugaciune si rosteste o ectenie, dupa care pune asupra suveranului mantia imparateasca si coroana.

Aclamatiile care de asemenea insotesc si urmeaza discursului tinut de imparat, ce contine promisiuni pline de generozitate, au un pronuntat caracter religios:”Dumnezeu va pastra un Imparat Crestin!” In plus, la sfarsitul ceremoniei imparatul merge in Sfanta Sofia, scotandu-si coroana si oferind-o la altar. Primul imparat care a fost incoronat in biserica a fost Nichifor Phocas in 602.

Randuiala incoronarii - prima carte de cult in care este consemnata


Prima carte de cult in care este consemnata randuiala incoronarii este un Evhologhiu ce dateaza din 759. Este amintita o imbracare partiala cu insemnele avand loc in metatorium (loc special din Sfanta Sofia conscarat imparatului) inainte ca ceremonia sa inceapa, insa accentul cade pe oferirea mantiei si a coroanei. Dupa acest moment, Patriarhul citeste in liniste o rugaciune impresionanta, foarte asemanatoare cu cele citite in ordinele din Apus insa la o data mai tarzie. Rugaciunea inainte de conferirea mantiei incepea astfel: ” Doamne, Dumnezeul nostru, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, care prin Samuil profetul L-ai ales pe David robul Tau sa fie rege peste poporul Tau, Israel; asculta acum cererea noastra smerita si cauta din locasurile Tale spre robul Tau acesta (N) pe care ai binevoit sa-l asezi rege peste poporul Tau cel sfant, pe care L-ai rascumparat cu Scump Sangele Unului Nascut Fiul Tau: binevoieste sa fie uns cu untdelemnul bucuriei, invesmanteaza-l cu puterea cea de sus, pune pe capul sau o coroana din aur curat, da-i lui viata indelungata...”

Dupa incoronare poporul aclama, "Sfant, sfant, sfant” si "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace...”, de trei ori. Apoi imparatul primea Sfanta Impartasanie. In acest moment toate steagurile si halebardele erau lasate si din nou ridicate, iar senatorii si clerul se plecau la pamant.

Urmau apoi "laudele” sau aclamatiile. Psaltii cantau "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu...”. Dupa care urmau polihroniile asemanatoare cu cele ce ni s-au pastrat in cult cu privire la Arhiereu: "Intru multi ani, Stapane!” sau "Pre Stapanul nostru, Doamne il pazeste intru multi ani!”

In final, imparatul parasea biserica purtand coroana si, mergand la metatorium, se aseaza pe tron.

Randuiala ungerii imparatului

Chiar daca rugaciunea de dinaintea conferirii mantiei cere lui Dumnezeu sa-L "unga cu untelemnul bucuriei”, primele carti de ritual nu contin nicio mentiune referitoare la randuiala ungerii, si, se pare ca aceasta nu a fost introdusa in Rasarit pana in secolul XII. Chiar si cand a fost adoptata, ungerea ar fi constat in insemnarea semnului Sfintei Cruci peste capul monarhului.

Potrivit randuielii Bisericii Ortodoxe, ungerea cu Sfantul si Marele Mir se savarseste si in timpul unei randuieli speciale de incoronare a regilor ortodocsi. Din acest motiv regii sunt numiti (“Unsii lui Dumnezeu”). Mirungerea oficiata a regilor nu reprezinta o taina separata, nu trebuie vazuta ca o repetitie a Tainei Mirungerii, deoarece cea din urma, ca si Botezul, este irepetabila. Aceasta sfanta ungere a Suveranilor cu Sfantul si Marele Mir in ziua incoronarii nu este altceva decat “un mai mare nivel de comunicare a harului Sfantului Duh”, un aspect esential pentru succesul deplin al inaltei slujiri regale.

Este de retinut faptul ca in secolul XIII existau dezbateri teologice atat in legatura cu folosirea Sfantului si Marelui Mir la ungerea imparatilor, cat si despre natura si semnificatia ungerii.

Introducerea acestei practici noi se pare ca a fost insotita de alte schimbari care apar in incoranarile bizantine de mai tarziu. Investitura cu mantia de purpura a disparut, insa doua rugaciuni distincte de binecuvantare sunt de retinut, intre care au fost indroduse atat ungerea, cat si incoronarea.

Randuiala ungerii si incoranarii tarilor

Aceasta randuiala se desfasura dupa o traditie mai tarzie, in Rusia, astfel: suveranul rostea cu voce tare Simbolul de Credinta, dupa care urma randuiala propriu-zisa de incoronare. Regele, avand coroana pe cap, citea o rugaciune. La inceputul Sfintei Liturghii suveranul isi lua corona de pe cap iar dupa impartasirea clericilor,  avea loc ungerea Regelui si a Reginei cu Sfantul si Marele Mir. Regele era uns la frunte, la ochi, la nari, la buze, la urechi, la piept si de amandoua partile ale mainilor, in timp ce, Regina era unsa numai la frunte.

Apoi mitropolitul il conducea pe Rege prin Usile Imparatesti in Sfantul Altar, usile se inchideau, si Suveranul ca Unsul lui Dumnezeu si protector suprem al Bisericii, primea Trupul si Sangele lui Hristos, potrivit “randuielii regale”, ca si membrii clerului, adica Sfantul Trup si Sfantul Sange, in mod separat.

Regina apoi mergea inaintea Usilor Imparatesti, impartasindu-se dupa randuiala obisnuita. Apoi se intoarceau la tronurile lor, in timp ce duhovnicul lor citea pentru ei rugaciunile de multumire.

Radu Alexandru

13 Iunie 2012

Vizualizari: 6434

Voteaza:

Incoronarea si ungerea imparatilor in Biserica Ortodoxa 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE