Dumitru Uta s-a nascut in iarna anului 1916. De profesie medic, acest marturisitor al dreptei credinte si al iubirii de neam a petrecut vreme de 23 de ani in temnitele comuniste din Poarta Alba, Gherla si Aiud.

Despre acesta, parintele Atanasie Stefanescu a marturisit urmatoarele: "A fost unul dintre sfintii temnitelor romanesti, un adevarat doctor fara de arginti. Era un om cu o profunda credinta in Dumnezeu si o mare daruire fata de semeni. Tinea cu evlavie post si dadea celorlalti bucatica de carne, care se intampla sa vina mai totdeauna miercurea si vinerea. Fusese lasat de Dumnezeu si cu un bun chip: inalt, cu ochii albastri, cu o mica chelie si mustata tunsa scurt."

Dumitru Uta

Doctorul Uta, care apare in multe dintre scrierile celor care l-au cunoscut, a fost arestat inca de pe vremea regimului Antonescu, pentru unele convingeri legionare. Desi a trecut si prin temnitele din Poarta Alba si Gherla, cei mai multi ani i-a petrecut in penitenciarul Aiud, dovedindu-se a fi un adevarat "doctor fara de arginti".

Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, doctorul Dumitru Uta a avut permisiunea de a aduce medicamente de la Cluj, pentru tratarea tifosului din inchisoare. A beneficiat de acest lucru in urma unei intelegeri cu subdirectorul inchisorii Aiud, pe care l-a vindecat de tifos. Dupa ce l-a vindecat pe acesta, doctorul Uta a devenit omul cel mai respectat din inchisoare, chiar de catre conducere. Avea voie sa iasa oricand dorea din penitenciar, pentru a face rost de medicamente, si se intorcea de fiecare data incarcat, cu saci plini. Toata lumea temnitei ii cerea ajutorul, iar gardienii si functionarii il chemau frecvent la ei acasa, pentru felurite probleme de sanatate ale rudelor si cunoscutilor.

Despre acest doctor sfant, parintele Atanasie Stefanescu spune: "In inchisoare, doctorul Uta uimea cu marea lui putere de munca, uitand sa manance, incat de multe ori cei apropiati il hraneau. Tinea cu evlavie post si dadea celorlalti bucatica de carne, care se intampla sa vina mai totdeauna miercurea si vinerea. La un moment dat s-a pus problema sa fie eliberat, pentru buna lui purtare si merite medicale, insa el a raspuns: “Unde pot fi eu mai mult de folos, aici sau afara?" Si a ramas in inchisoare."

La randul sau, Virgil Maxim spune: "Am cunoscut dragostea si capacitatea de daruire a doctorului Uţa. Acesta, slabit si aproape paralizat de efortul drumului, insoţit de camarazii Sandu Stefanescu si Florea Trandafir, a cerut directorului accesul la infirmeria inchisorii si, tarandu-se de la om la om, in curtea unde iesisem la soare, ne dezinfecta ranile, ne incuraja cu vorba sa calma, dar categorica, sa rezistam cu increderea ca numai Dumnezeu ne va reda sanatatea. Trupurile ni s-au refacut uimitor de repede."

Parintele Nicolae Grebenea isi aminteste si el de minunatul doctor, zicand: "Inimosul doctor Dumitru Uta primi permisiunea sa mearga la Cluj, dupa leacuri. El reusi sa aduca doua geamantane de medicamente, dar admirabilul doctor Uta nu se multumea cu atat. El cauta sa nu le lipseasca hrana sufleteasca nu doar dezertorilor, ci tuturor detinutilor: cartea. El cauta sa duca tuturor o carte, doua, dupa nevoile lui. Cerea de la altii, imprumuta, ducea inapoi, alerga mereu, dar ducea tuturor ceva. Si nimeni nu era uitat. Foarte credincios, el cauta mai ales cartea religioasa sau cu subiecte religioase, cea care era ceruta mai mult acum. Cerea celor de acasa sa aduca astfel de carti.

In temnita, la cateva mii de detinuti, el era omul care se interesa mai mult de fiecare. Era neobosit. Eram in temnita cativa preoti, dar nu eram noi samarineanul milostiv care spala cu untdelemn si vin ranile celui cazut intre talhari, ci el, doctorul Dumitru Uta. Si el le facea toate cu un suflet smerit, ca si cand era obligat sa le faca. In lungul timp al detentiunii mele nu am intalnit un alt om atat de devotat cauzei altora. E drept ca, mai tarziu, in izolarile si controlul ce era, nici nu se mai putea face asta. Dumitru Uta, acest legionar sublim, ramasese ca un model ales de daruire, de jertfa si dragoste pentru altii."

Atanasie Berzescu, unul dintre bolnavii salvati de la moarte de doctorul Dumitru Uta, isi aminteste, zicand: "Aiudul anului 1953, prin luna mai, ma arunca pe un pat al spitalului. Lucrul din fabrica, in trei schimburi, in conditii precare, ma sleieste de puteri. Munceam la rotarie. Munca aceasta era din cele mai grele. Nu mai puteam face fata lucrului. Febra era destul de mare si pofta de mancare mi se taiase de tot. Asa am ajuns sa fiu internat in spitalul din Aiud. Ajuns acolo, dupa examenul medical si controlul la raze, se constata ca am un infiltrat TBC la plamanul stang. (...)

Dupa un timp intra in camera un detinut de statura mijlocie, cu un halat alb. Vine la mine si-mi spune sa fiu linistit. Sa nu ma sperii, ca totul se va termina cu bine. Ma vedea timorat. Era doctorul Constantin Uta, condamnat din 1941, de catre Antonescu. Avea multa disponibilitate sufleteasca. Din sufletul lui radia dragostea intru Hristos pentru om, desi aparentele il defineau mult mai sever. Era bland, bland de tot si cu o inima unde incapea toata lumea. Asa era Uta. Il stapanea o fire dispusa la dialog, avea vocea de tenor, imbietoare. Aici, in sectia aceasta, atmosfera era mai blanda. Aveam sa-mi dau seama mai tarziu ca doctorul Uta conducea sectia. De doisprezece ani, cat avea de Aiud, gardienii il cunosteau bine de tot. La el erau toate fisele medicale ale sectiei."

La iesirea din inchisoare, doctorul Dumitru Uta a fost randuit intr-un post de medic, intr-un sat foarte mic. In acest sat, el si-a randuit o camera de lucru, ca un adevarat spital, bine dotata. Astfel, in scurt timp, el a devenit omul cel mai iubit din toate satele din zona. Pentru munca lui, doctorul Uta nu primea nici o plata. Oamenii ar fi vrut mult sa-i rasplateasca ajutorul, insa doctorul nu manca aproape nimic, afara de fructe, iar nici de acestea nu primea. Satenii au gasit totusi o cale de a-i darui cate ceva: ii puneau in gradina, pe neobservate, sacose pline cu fructe.

Securitatea s-a alarmat de popularitatea pe care acesta o castigase si a luat hotararea de a fi mutat in Bucuresti, spre a i se pierde urma. Fiind impiedicat de a-si da anumite examene, doctorul Dumitru Uta nu a putut sa lucreze in sectia de neurologie, din "Spitalul 9". Lucrand intr-un post umil, el s-a remarcat de indata, prin marea lui daruire si competenta, toti numindu-l “doctorul cel mare".

Pe cand era in temnita, doctorul Uta a facut meditatii la limba engleza cu fiica unui gardian, numita Veronica. Aeasta il va asteptat vreme de douazeci de ani, pana la eliberare, pentru a se putea casatori cu el. Casatoria celor doi a avut loc in anul 1967, cand Uta a ajuns in Bucuresti. Sotiei sale i-a devenit, cum va spune ea singura, mai tarziu, un adevarat "parinte sufletesc". Cei doi vor primi de la Dumnezeu un copil, pe care il vor boteza Mircea. Implinind dorinta tatalui sau, Mircea va ajunge preot, in slujba lui Dumnezeu si a semenilor.

Teodor Danalache

• De la comunism la Hristos
  Publicat in : Credinta