„Intr-o zi l-am rugat să-mi spună cum s-a întâmplat convertirea lui...

- Haideţi, mi-a zis, să mergem la o plimbare până la râu.

Acolo mi-a spus că vom putea vorbi liber. Şi într-adevăr, pe malurile pustii ale râului, Vova mi-a povestit istoria lui.

- Când eram tânăr făceam şi eu parte din Komsomol, tineretul comunist. Asta făceau cei ce voiau să aibă o stare şi avantaje speciale.

Eram, însă, şi membru al unui grup de militanţi atei. De ce nu? De vreme ce acest lucru părea că-i mulţumeşte pe şefii Partidului! De altfel, spiritul de luptă ni se potriveşte nouă, tinerilor, îndatoririle noastre erau puţine. Ne-au învăţat un mic discurs scolastic, pentru a-l spune celor care ar aduce vorba despre credinţa în Dumnezeu. Când treceam prin faţa bisericilor, trebuia să-i înjurăm şi să-i batjocorim pe cei ce intrau înăuntru. Ne dădeau, de asemenea, câte un teanc de foi ateiste pe care le împărţeam.

Pot spune că eram un comunist exemplar. Lucram din toate puterile pentru partid şi studiam mult teoria materialismului dialectic, întrucât credeam atunci că, dacă toţi oamenii ar deveni comunişti, problemele sociale şi-ar găsi rezolvarea!

S-a oprit un moment, a aruncat cu putere o piatră, apoi şi-a băgat nervos mâinile în buzunarele găurite ale sacoului. După aceea a continuat:

- Astfel am ajuns până la vârsta de şaisprezece ani. Insă atunci au început îndoielile în multe probleme. Şi mai întâi problema căsătoriei. La început linia partidului era că omul poate să fie necăsătorit: era vremea în care fiecare avea dreptul să se despartă de soţia lui trimiţându-i o simplă înştiinţare prin poştă! Mai târziu, linia aceasta s-a schimbat şi a început să se propage ideea că căsătoria trebuie să fie pe viaţă. Aceste schimbări ale liniilor m-au făcut să mă gândesc că, dacă capetele înţelepte ale partidului s-au înşelat într-o problemă ca aceasta, nu puteam fi sigur că nu vor greşi şi în alte chestiuni. Şi, de vreme ce în problema căsătoriei s-au întors la ideile bunicilor noştri, ar fi fost oare imposibil ca cei din vechime să fi avut dreptate să creadă în existenţa lui Dumnezeu?

Continuam să ne plimbăm pe malul râului. Era o zi minunată de primăvară şi atmosfera era plină de miresme. Soarele se juca pe apele râului şi aerul răcoros ne mângâia faţa. Era bucuria lui Dumnezeu.

- Am împărtăşit aceste gânduri ale mele unor prieteni. Erau de acord cu mine şi am început să căutăm cărţi vechi de dinainte de revoluţie, care ne-ar fi putut ajuta în rezolvarea problemelor şi nedumeririlor noastre.

Am găsit multe asemenea cărţi, ascunse în colturi uitate. Iar de câteva ori ne-au căzut în mâini şi unele cărţi noi, tipărite în străinătate. Cei care ni le dădeau erau recepţionerii hotelurilor. Ne-am aruncat fără întârziere în lectură. Orice carte care avea legătură cu religia, filozofia, ştiinţele economice şi sociologia o citeam cu nesaţ.

Desigur, nu eram în stare să înţelegem tot ceea ce citeam. Ceea ce ne-a lăsat o adâncă impresie a fost faptul că am găsit texte, scrise cu claritate şi coerenţă logică, care nu se refereau deloc la acele idei ciudate pe care le auzisem la şcoală. Biblioteca noastră secretă devenise centrul vieţii noastre. Aceste manuscrise învechite de vreme ne-au deschis ochii şi au aruncat multă lumină în minţile noastre întunecate.

Aici Vova s-a oprit puţin, a aruncat o privire împrejur pentru a se încredinţa că nu ne urmăreşte nimeni şi mi-a spus încet:

- Aş prefera să rămânem aici, până când vă voi termina povestea mea.

Am încuviinţat repede şi a continuat:

- Aşadar, într-o noapte, unul din prietenii mei, membru şi el în Komsomol şi militant ateu, mi-a dat un pachet cu manuscrise.

- Citeşte-le, mi-a spus, iar apoi dă-le şi altora, dintre cei în care avem încredere absolută.

Am luat manuscrisele, le-am ascuns cu atenţie în buzunarul sacoului şi am alergat imediat acasă. Am încuiat bine uşa şi m-am pus pe citit. Era o carte uimitoare. Nu ştiam cine o scrisese, dar m-a emoţionat foarte adânc. Era... Evanghelia după Luca!

Acum îmi vorbea foarte încet şi foarte repede, încât îmi era imposibil să-l întrerup.

- Noaptea aceea, a continuat el, a fost pentru mine un punct hotărâtor al vieţii mele. Până în seara aceea ştiam despre Hristos că era o poveste pe care au născocit-o capitaliştii în urmă cu multă vreme pentru a exploata clasa muncitoare. în Evanghelia după Luca am studiat personalitatea lui Hristos. Am văzut acolo că Hristos, ca om, era sărac şi prieten al săracilor. Am învăţat pe de rost cuvintele pe care le spusese odată mama Lui: «Coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară, deşerţi» (Luca l, 52-53). Şi am ajuns la concluzia că ceea ce ne spusese la partid despre Hristos erau minciuni. Am văzut că drumul Lui merita mai mult decât toate cele despre care fuseserăm învăţaţi. De aceea m-am hotărât să-L urmez.

Ochii lui Vova scânteiau. Vorbea simplu, fără ipocrizie şi falsă modestie, fiindcă primise creştinismul cu prospeţimea şi simplitatea pescarilor din Galilea.

- Am dat manuscrisele, a continuat el, şi altor tovarăşi ai mei. Unii dintre ei au încercat acelaşi sentiment ca şi mine. Peste puţin timp, în inima grupului militanţilor atei am organizat un alt grup secret, şi studiam cărţi creştine! La început nu aveam cărţi şi citeam doar Evanghelia. Şi pentru că deţineam doar un exemplar, l-am copiat toţi puţin câte puţin cu mâna, încât fiecare din noi să aibă copia lui. însă Dumnezeu ne-a ajutat şi curând am dobândit şi o altă carte.

Un bătrân care locuia în aceeaşi casă cu noi a murit în acele zile şi ne-a lăsat o istorie veche a Evului Mediu. Din această carte am aflat că mănăstirile au fost cele care au păstrat credinţa în vremuri de război şi tulburări sociale. Conţinea cuvinte înţelepte ale Sfântului Vasile cel Mare, a căror lecturare ne-a luminat încă şi mai mult pe drumul creştin pe care apucaserăm. Desigur, toate acestea se făceau în secret absolut, fiindcă noi ne aflam mult mai în pericol decât cei care erau creştini cunoscuţi. Noi atunci deţineam încă funcţii de încredere în partid şi ne-ar fi considerat trădători. De aceea eram obligaţi să citim pe ascuns în pat, sub pături, cu ajutorul unei lanterne de buzunar. Insă atunci când voiam să discutăm toţi împreună ne luam toate măsurile încât iarăşi să fim în siguranţă. De obicei mergeam în plimbări lungi în provincie.

In clipa aceea, pe lângă noi a trecut o căruţă trasă de un catâr obosit şi slăbănog. Vova a întrerupt discuţia, şi-a aprins o ţigară şi se făcea că ar cânta un cântecel rusesc, până ce s-a îndepărtat primejdia. După aceea a continuat:

- Intr-o zi am luat hotărârea îndrăzneaţă. Din moment ce nu puteam părăsi Rusia, pentru a ne uni cu ceilalţi creştini, ne-am gândit că am putea cel puţin să evităm a fi urmăriţi de compatrioţii noştri comunişti. în vremea aceea se făcea o recrutare sistematică care avea scopul de a-i îndemna pe tineri să organizeze colhozuri, adică ferme de stat. Noi eram şi tineri şi muncitori şi, după părerea cadrelor de partid, de încredere. Aşadar prilejul ne fusese dat. Aveam să cerem o regiune pentru a o cultiva.
Vova, aplecându-se la urechea mea, mi-a spus încet:

- Acest colhoz era o mănăstire creştină! Râdea în inima lui văzând uimirea zugrăvită pe faţa mea.

- Acesta era cel mai bun lucru pe care-l puteam face. La început nu ştiam, desigur, să spu nem psalmi şi alte tropare care se găsesc în cărţile bisericeşti. Invăţaserăm, însă, câteva rugăciuni şi le rosteam. Făcuserăm rost şi de o Sfântă Scriptură şi studiam sistematic din ea. Au trecut astfel doi ani. Dar odată, fără să ne dăm seama, am stârnit bănuiala M.V.D.-ului şi într-o zi a avut loc o percheziţie la mănăstirea noastră şi ne-au găsit Biblia. Inţelegeţi ce a urmat. în afară de mine şi de alţi doi, care am reuşi să ne ascundem, pe toţi ceilalţi i-au arestat şi i-au dus la închisoare" (GP, p. l98).

Arhimandrit Ioannis Kostof

Sunetul pasilor dumnezeieisti, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sunetul pasilor dumnezeieisti"

• Alexandru Soljenitin - omul care a invins comunismul
  Publicat in : Parinti
• Nicolae Corneanu - Preotii colaboratori sa marturiseasca
  Publicat in : Interviuri