Părintele Iustin s-a născut pe 10 februarie în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău. În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu "Divizia 4 Vânători de Munte", la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial. După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, părintele Iustin Pârvu pune temelia unui schit de maici. Pe 2 noiembrie 2008 părintele Iustin a primit rangul de arhimandrit. Părintele Iustin Pârvu a trecut la cele vesnice in ziua de 16 iunie 2013.

Parintele Iustin Parvu - o lumina pe care intunericul n-a putut sa o cuprinda

Nasterea in ceruri a Parintelui Iustin Parvu, survenita in ziua de 16 iunie din anul mantuirii 2013, s-a raspandit ca un fulger de la o margine la alta a Ortodoxiei romanesti si nu numai. Evenimentul a produs, cum era si firesc, pentru unii sentimente de teama si angoasa, multa intristare, durere, compasiune, doliu, mai ales in randul multimilor de fii si fiice duhovnicesti carora parintele Iustin le-a fost ghid spiritual, iar pentru altii, a fost un fel de eliberare si bucurie duhovniceasca pascala, pentru ca au fost martorii sarbatorii de trecere a unui mare avva in transcendentul divin. Mai pentru toate mijloacele de informare moderna, din tara si din strainatate, si nu sunt putine, plecarea Parintelui din lumea aceasta a constituit capul de afis al informatiilor, desi cele mai multe dintre acestea au prezentat evenimentul ca fiind ceva senzational, in duhul publicitar al epocii.

Evident ca pe cei care l-au cunoscut pe marele duhovnic, o astfel de veste i-a marcat profund, ea fiind asociata contextului in care este apreciata in prezent viata monahala romaneasca vizibil vaduvita, in ultima perioada de timp, de duhovnicii ei cei mai emblematici. Totuși, spiritele cele mai puternice care traiesc prezenta Duhului Sfant in mod plenar au darul de a naște și crește la randul lor pe acei fii ai lui Dumnezeu prin care Acesta sa poata hrani și conduce in continuare biserica Sa. Pentru ca am avut sansa de a cunoaște destul de bine pe acest om minunat si pururea inspirat de Dumnezeu, cum era firesc, am simtit si eu fiorul rece al sentimentului despartirii de cineva care a fost iubit si pretuit pentru calitatile sale exceptionale.

In ziua de joi, 20 iunie, am fost prezent la funeraliile parintelui din Manastirea ”Sfintilor Arhangheli Mihail și Gavriil” de la Petru Voda, ctitoria sa, la care au participat sute de preoti, calugari și calugarite și zeci de mii de credinciosi. Vazand atatia credinciosi din toate categoriile sociale si clericale, am simtit in suflet imaginea Bisericii nedivizate si in același timp comuniunea de persoane, care participa la taina persoanei unui placut al lui Dumnezeu care-si sarbatoreste pastile, adica trecerea intr-o alta lume, ale carei atribute le percepem doar in ghicitura. Intr-adevar, asistam la despartirea de unul dintre cei mai emblematici parinti ai monahismului romanesc din ultimii 80 de ani.

Majoritatea celor ce au avut binecuvantata ocazie de a-i fi stat la un moment dat in preajma s-au raportat la persoana lui. Fiecare, in sinea sa, cred ca si-a adus aminte de una sau mai multe clipe de har petrecute in aura acestui om minunat. Timpul petrecut alaturi de el parca nu mai facea parte din timpul conventional, pe care noi il masuram in mod obișnuit cu ceasul. Aveam impresia ca traim inca din lumea aceasta prezentul continuu al lui Dumnezeu transparent in chipul transfigurat, in atitudinea și manifestarile duhovnicești ale avvei Iustin.

Nu stiu daca cineva, in perioada celor aproape patru zile de priveghi de pana la punerea in mormant a trupului neinsufletit al marelui duhovnic, a facut o sinteza asupra a tot ce s-a spus despre parintele Iustin. S-au spus multe si, probabil, se vor mai spune! Din multitudinea expresiilor, sintagmelor, metaforelor sau cuvintelor de duh care s-au rostit despre el, ca sa ma refer doar la cele pozitive, cred ca s-ar putea crea deja imaginea unui martir al neamului. Unii subliniaza faptul ca s-a spus totul despre iscusitul marturisitor al credintei si ca nimic nu mai este de adaugat, astfel incat Biserica ar putea trage concluzia ca parintele Iustin ar trebui sa fie declarat sfant! Altii, mai scrupulosi, nu aveau certitudinea ca tot ce s-a spus despre parintele lor duhovnicesc il caracterizeaza intocmai si ca au fost si multe exagerari, iar ceea ce s-a spus nu se stie daca este tocmai ceea ce trebuia sa se spuna despre el!? Urmarind putin dezbaterile, la un moment dat aveam impresia ca multimea aceasta entuziasta parca exclude pe Dumnezeu, Care ar fi voit sa spuna si El ceva despre slujitorul sau, dar nu a fost lasat, omitand in același timp faptul ca sfintenia este darul lui Dumnezeu facut omului și nu un atribut uman intrinsec, precum și faptul ca trecerea timpului incarcat de multimea faptelor minunate ale Cuviosului și voia lui Dumnezeu probeaza și justifica sfintenia, iar nu glasul entuziast al omului sensibilizat de emotia unui eveniment copleșitor. Iata cum lumea este versatila si are tendinta pacatoasa de a se substitui lui Dumnezeu intr-o imprejurare ce Il are suveran doar pe Dumnezeu, avand in vedere faptul ca stabilirea gradului de sfintenie nu este rezultatul unei analize și consfatuiri divine și umane, ci este decizia lui Dumnezeu!

In acest context mi-am reasezat gandurile si m-am hotarat sa schitez un portret din cuvinte acestui mare avva, cu prilejul eliberarii sale din «temnita acestei lumi efemere». Nu ma voi referi decat la activitatea misionara a parintelui, pana la rascoala populara din decembrie 1989. Pentru ca putini mai suntem dintre cei ce au trait in manastiri pe acele timpuri, si am fost martori la cum era inteleasa și cum se facea misiune atunci, eseul meu despre Parintele Iustin se vrea a fi altcum. Nu compiland din carti, sau, cum au facut-o altii, ca sa para senzational, in duhul publicitar-comercial al vremii. Incerc sa readuc in fata tuturor acel chip bland, pasnic, plin de bunatate, pe care puteai distinge acea teofanie permanenta asemanatoare aceleia ce se intrezarea pe chipul Sfantului Serafim din padurile Sarovului. Sper ca cei ce l-au cunoscut pe Parintele Iustin atunci, acel chip cred ca doresc sa-l regaseasca și in evocarile celor ce marturisesc faptul ca l-au intalnit. De altfel, contemplandu-l cateva momente pe parintele asezat in sicriul sau in timpul prohodirii, am regasit acel chip autentic in care se oglindea fata lui Iisus transfigurat de pe Tabor.

Providenta a facut ca dupa anii 1970 sa fiu in preajma multor parinti, asemenea Parintelui Iustin, care traiau in manastirile Moldovei: Parintele Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Petronie Tanase, Ioanichie Balan, la Sihastria; Ioachim Spataru, Nifon Corduneanu, la M-rea Neamt; Nicodim Mandita, Elefterie Scutaru, la Agapia; Calinic Humulescu de la Varatic, Iachint Unciuleac de la M-rea Putna si multi altii. Decretul 410/1959, aplicat cu acribie in Moldava, vidase manastirile de calugari. Parintii acestia, desi unii urmariti de securitate, altii batrani si neputinciosi, aveau constiinta ca sunt mandatati de Dumnezeu sa formeze o alta generatie de calugari care sa duca stindardul monahismului romanesc mai departe. Ma numar printre acestia. Fac parte din generatia de tineri care la vremea respectiva incerca sa scape de sub observatia ochiului vigilent al autoritatilor vremii si sa se alature batranilor imbunatatiti in lupta de supravietuire a vietii monahale moldave. In felul acesta, cei ce am plecat in viata monahala cautam sa ne hranim din experienta celor care se adapasera la izvoare si devenisera ei inșisi izvoare de apa sfintitoare care avea sa potoleasca setea cautarilor noastre de crestere spirituala. Pentru mine, unul dintre aceste izvoare din care m-am adapat a fost Parintele Iustin Parvu. L-am cunoscut in anii de dupa eliberarea lui din temnitele comuniste, pe cand era la Manastirea Secu. Dupa cum se stie, la eliberarea lui, dupa cei 16 ani de detentie, parintele Iustin se afla in afara inchisorii, dar nu și liber de griji. Unde sa se duca!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau considerati paria societatii. Nimeni nu-i primea, nici chiar cei ai familiilor din care faceau parte. Manastirea Durau, unde-si incepuse viata monahala, era desfiintata. Intr-un final, s-au milostivit de el niste vechi prieteni de pe valea Bistritei si l-au primit in casa lor, ajutandu-l sa-si gaseasca un rost pentru a castiga o bucata de paine, muncind cinstit in padurile Carpatilor. Am avut prilejul sa cunosc pe acesti oameni, dar din ratiuni binecuvantate nu le voi spune aici numele. De la o vreme, in anul 1964, a fost primit in obștea manastirii Secu de staretul de atunci, Parintele Gherontie Stefan si de Ciprian Zaharia, secretarul si casierul acelei manastiri. Fac o paranteza: avem tendinta sa vorbim frumos de cei ce au avut o viata sfanta si au suferit pentru credinta, dar ii uitam pe cei care nu s-au remarcat in mod deosebit prin virtuti crestinesti, dar, in vremea Comunismului, au devenit adevarate paravane, la adapostul carora faceau misiune, intru libertate, parinti deosebiti, cum a fost si parintele Iustin. Am spus totdeauna ca, s-a facut misiune pentru Hristos intr-o libertate totala, in inchisoare fiind, sub protectia unor oameni așa-zis colaborationisti. Era si aceasta un fel de misiune pentru Hristos, care stralucea mai putin, dar stralucea: sa fii paravan pentru un sfant care isi practica virtutile inseamna sa-ti asumi un risc, inseamna sa fii un adevarat marturisitor!

In anul 1969, am fost primit si eu ca frate la Manastirea Sihastria. Intre ascultarile pe care le-am avut era si pastoritul mieilor manastirii. Adeseori, coboram cu turma de la Sihastria pe firul apei pana in preajma manastirii Secu. Intram uneori pentru a ma inchina sau a primi o coaja de paine ca sa-mi aciuez foamea. Parintele Iustin facea parte din obstea acelor timpuri a manastirii Secu. De pe atunci am simtit spiritul jertfelnic si milostiv al parintelui. Avea misiunea sa stea de vorba cu pelerinii si sa raspunda la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta un alt parinte la stupina manastirii. Nu voi uita niciodata borcanul de miere pe care mi l-a oferit si un coltug de paine manastireasca, precum si cuvintele lui: Mai frate, ia de-aici mierea asta si te mai intremeaza ca lunga si anevoioasa e calea calugariei catre limanul mantuirii. Da, mierea aceea mi s-a parut mai dulce decat orice altceva, pentru ca era data cu atata dragoste.

Intr-un fel sau altul, din 1974 pana in anul 1985, am facut parte din obstea aceleiasi manastiri. Parintele Iustin a fost transferat la Manastirea Bistrita, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai inainte, atunci cand parintele Ioanichie Balwan a fost obligat sa mearga la aceeași manastire. I-am urmat acestuia, dar m-am instalat la Schitul Tarcau, pe atunci pendinte de Bistrita, pentru a nu fi in vizorul autoritatilor, deoarece eram prea tanar. Putini mai sunt in viata dintre cei care in anii 1975 mai faceau parte din aceeasi obste, sau mai bine zis formau obstea manastirii Bistrita. La Bistrita, parintele Iustin isi desfasura, in conditiile de atunci, misiunea sa in Biserica lui Hristos.

Deși Biserica era oprimata de regimul ateist comunist, totusi misiunea ei nu a fost intrerupta total. De la o vreme au fost sloboziti din inchisori cei ce au supravietuit calvarului, altii, asa cum am spus, au avut curajul sa se alature acestor temerari, chiar daca timpurile nu erau prielnice. Evident ca numarul manastirilor, precum si al vietuitorilor ei, se redusese vertiginos, dar acestea nu au disparut. Biserica isi continua existenta si misiunea sionand prin labirintul tenebros al societatii. Pentru ca se stia de unde vine primejdia, manastirile isi dobandisera o forma de existenta adaptata la conditiile si vitregiile vremii. Uneori e mai usor sa gestionezi timpul și conditia de prigoana, decat libertatea. Daca urmaream scopul precis pentru care ne-am afierosit vietii de manastire, adica acel imitatio Christi, nu era greu. De fapt, Hristos ne-a avertizat pe fiecare, indiferent pe ce drum plecam catre imparatia Lui cea vesnica, ca in lume necazuri vom avea, dar daca indraznim, prin El, biruim lumea, si cautand adevarul, acesta ne va lasa liberi. In sensul acesta pot spune ca desi eram oprimati, eram, in acelasi timp, atat de liberi. Manastirea era o oaza de libertate, unde puteai sa dai Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Atunci, in manastiri, parca se vorbea despre Hristos si cu Hristos mai mult ca acum. Fiecare dupa chemarea si rolul sau! Vreau sa intaresc afirmatia mea prin a face o asociere dintre Parintele Staniloae si Parintele Iustin. Ambii au suferit in temnitele comuniste. Dupa eliberare, ei stiau ca vor fi permanent urmariti, dar nu și opriti sa-si faca misiunea lor, decat in masura in care ar fi subminat puterea instalata atunci la conducerea acestui neam credincios si rabdator. Parintelui Staniloae, de exemplu, i s-a permis sa scrie din nou, dar a fost avertizat sa nu scrie altceva decat teologie pura, fara sa atenteze la regimul comunist cu nicio iota sau vreo cirta. Acea teologie pura, pe care autoritatile totalitariste ale vremii i-au impus-o parintelui Staniloae a insemnat aparitia celei mai bune dogmatici ortodoxe de la sfarsitul mileniului al II-lea, celui mai frumos tratat de mistica crestina, cum nu s-a mai scris de pe vremea Sfintilor Parinti. S-a continuat traducerea Filocaliei, s-au tradus o parte dintre cele mai importante scrieri ale Sfintilor Parinti etc.

Imi amintesc ca manastirea Bistrita, formal, era inchisa. In 1979 erau vreo 10 calugari batrani care, intre altele, aveau obligatia sa raspunda la nevoile spirituale ale celor peste 1000 de familii din satele din jur: Bistrita, Viisoara, Plopusor, Sanatoriul Bisericani. Aproape toti erau pusi sub vizorul ochiului autoritatilor opresoare. Intre ei erau: Parintele Martinean Conut, fostul staret de la Durau, Hrisostom Asavei, slobozit din puscarie, Ioanichie Balan, adus de la Sihastria, Parintele Iustin, adus de la Secu. Pravila calugareasca era redusa ca la o parohie. Insa, a binevoit Dumnezeu sa fie asezat staret, pe la sfarsitul acelui an, Parintele Ciprian Zaharia. Pe atunci puterea politica avea un rol determinant in numirile personalului clerical si monahal de conducere in Biserica. In 1980, ca tanar licentiat in teologie, am fost chemat de la Schitul Tarcau de noul staret, parintele Ciprian, sa intaresc obstea de la acea manastire. Parintele Iustin s-a bucurat mult. Imi amintesc ca in ajunul sarbatorii Sfintilor Apostoli, din 29 iunie 1980, s-a oficiat privegherea pe larg. Am cantat-o la strana cu Parintele Iustin, iar ceilalti batrani, sub protia parintelui staret, au slujit la altar. La sfarsitul privegherii, Parintele Iustin a cerut in mod expres noului conducator al manastirii sa dea binecuvantare sa se savarseasca in biserica voievodala a lui Alexandru cel Bun, dupa tipic, toata randuiala, pravila calugareasca, pentru ca, spunea el, are de acum cine sa cante la strana. Așa a fost! – S-a reiterat de arunci pravila monahala, care se continua pana astazi. Odata cu ea a reinflorit si viata monahala. In acel an, la privegherea Sfantului Ilie Tesviteanul, am fost primul calugar, dupa 30 de ani, tuns in monahism de Parintele Staret Ciprian. Parintele Ioanichie ma acompania sub mantia lui smerita catre sfantul altar. Eu, emotionat, ascultam de sub aceasta inaintand in genunchi pe piatra rece a batranei biserici catre icoana Sfintei Ana, ascultand glasul Parintelui Iustin, care canta din toata inima la strana cu lacrimi in ochi si glasul tremurand Bratele parintesti. Mi-a marturisit mai tarziu ca avea și el emotie pentru ca nu mai intonase aceasta cantare de foarte multi ani.

Imi amintesc, de asemenea, ca la slujba au participat si cativa intelectuali din Piatra Neamt. Dupa slujba, un doctor se adreseaza Parintelui Iustin, zicandu-i: Parinte Iustin, aceasta cantare mi s-a parut mai suava si mai frumoasa decat Recviemul lui Mozart. Mi s-a parut si mie la fel, pentru ca Parintele Iustin pe toate le facea din toata inima si din toata fiinta sa.

Anii pe care i-am petrecut la Manastirea Bistrita, in compania parintelui Iustin, au fost determinanti pentru viata mea monahala. De la el am invatat ce insemna indelunga rabdare. Aceasta pentru ca vedem cum siruri nesfarsite de oameni din toate categoriile sociale veneau la chilia lui pentru a-si spune pasurile. Asculta pe fiecare si pentru fiecare gasea un cuvant de folos. Pe atunci, Parintele Iustin nu vorbea in biserica. L-am ascultat de multe ori, zi si noapte la chilia lui care era permanent deschisa. Nu stiu daca omul acesta a ascuns ceva de cineva. Aveam impresia ca viata lui se petrecea pe o scena deschisa și ca fiecare fapta a sa era izvorata din launtrul sau și exprimata cu o naturalete pe care doar oamenii aleși ai lui Dumnezeu o pot avea.

Acestea sunt cateva marturii despre o viata plina de prezenta lui Dumnezeu, despre o viata a unui teofor ce a marturisit prezenta și lucrarea lui Dumnezeu in inima omului intr-un context politic ateist, cu pretul anularii propriei libertati. Parintele pe care l-am acompaniat pe ultimul drum a fost un mare misionar, un calugar autentic, un martor al lui Hristos, care a tinut candela aprinsa a spiritualitatii unui popor asuprit si oprimat. A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfant, un parinte duhovnicesc prin a carui paternitate a nascut in Hristos pe cei care, pe calea cea stramta a vietii spirituale, au dorit sa-și asume crucea ascultarii, a fecioriei și a saraciei, instrainandu-se de lumea aceasta pentru a fi prieteni cu Dumnezeu.

Dumnezeu sa-l ierte și sa-l odihneasca si sa-l incununeze in ceruri cu cununa de martir, alaturi de dreptii și misionarii neamului romanesc!

† Ioachim Bacauanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului

Sursa: epr.ro

 

• Despre spovedanie si rugaciune cu parintele Iustin Parvu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Parintele Iustin Parvu a trecut la cele vesnice
  Publicat in : Parinti
• Interviu cu Parintele Iustin Parvu - Dezmostenirea Ortodoxiei
  Publicat in : Interviuri