Invierea lui Iisus Hristos ca eveniment istoric concret

Invierea lui Iisus Hristos ca eveniment istoric concret Mareste imaginea.

Credinţa biblică în înviere este întru totul diferită de ideea elenistă de nemurire, de aceea nu trebuie să se facă confuzie, aşa cum se întâmplă de obicei cu mulţi predicatori şi teologi biblişti în încercarea lor de a se face înţeleşi de o cât mai mare masă de oameni. Conform filosofiei şi teologiei greceşti, sufletul omului, pentru că este nestricăcios din firea lui, după eliberarea lui din legăturile trupului prin moarte, se crede că intră într-o stare de nemurire. Pentru Sfânta Scriptură însă, întregul ipostas psiho-somatic al omului fie moare, fie înviază.

Astfel, ideea şi credinţa în înviere pentru lumea iudaică a fost una dintre ideile cele mai fundamentale. Toţi iudeii acceptau învierea drepţilor şi a celor nedrepţi pentru a fi judecaţi în vremurile din urmă. Numai o grupare eretică, cea a saducheilor, „spun că nu este înviere” (F. Ap. 23, 8). Şi această excepţie nesemnificativă vădeşte tocmai caracterul fundamental şi universal al acestei credinţe în întreaga lume iudaică.

Nu exista, prin urmare, nici o dificultate în acceptarea ideii şi a credinţei în învierea morţilor. Dificultatea se afla în acceptarea învierii unei anume persoane şi mai ales a uneia din istoria contemporană lor. Când Apostolii s-au înfăţişat imediat după răstignire să vestească nu o idee generală despre o înviere generală, ci credinţa în învierea lui Iisus din Nazaret, adică a unei persoane contemporane şi cunoscute de toţi, pe care o respinseseră şi o condamnaseră la moarte pentru apostazie şi blasfemie, această propovăduire a fost considerată o insultă şi o nebunie. Credinţa în învierea unui „apostat hulitor”, „proroc mincinos” şi „eretic”, după părerea şi aprecierea lor, pe care conducătorii lor religioşi, bătrânii şi arhiereii îl condamnaseră la cea mai de necinste moarte a crucii, a fost piatra unui scandal religios fără precedent.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu înţelepţii şi învăţaţii greci când, mai târziu, Apostolul Pavel a mers şi a vorbit în Atena despre credinţa în înviere. La început toţi au crezut că era vorba despre vreo „idee” nouă pe care o aduce acest învăţător „semănător de cuvinte” din Răsărit, idee diferită de cea a nemuririi pe care o vesteau ei, şi au manifestat un interes filosofic corespunzător ca el să-şi reia „teoria” înaintea altarului din Areopag: „Te vom asculta despre aceasta şi altădată” (F. Ap. 17, 32). Dar când a subliniat faptul că el nu vorbeşte despre o „idee” nouă şi despre o „învăţătură” nouă, ci despre un eveniment concret, a unei persoane istorice contemporane pe care Dumnezeu a înviat-o din morţi, atunci filosofii epicureici şi stoici din Atena au reacţionat violent şi l-au numit aducător de „demoni străini”, pentru că „binevestea pe Iisus şi învierea” (F. Ap. 17,18).

Este grăitor, de asemenea, faptul că teologia apuseană liberală contemporană şi-a întors critica vehementă către învierea lui Hristos şi a încercat să creeze impresia că întreaga chestiune a învierii a fost în principal rezultatul tendinţelor entuziaste ale ucenicilor şi adepţilor lui Iisus din acea epocă, deschizând astfel calea pentru teoria „demitizării” la care ne-am referit mai sus. Dacă însă nu se întâmplase „ceva” cutremurător legat de Iisus cel răstignit şi îngropat ar fi cu neputinţă de înţeles, credem, să zămislească o astfel de „idee” teoretică, să o pună în legătură cu o persoană istorică anume din generaţia lor şi să susţină după aceea aceaslă „paradoxologie” a lor înaintea autorităţilor şi judecătorilor, punându-şi în pericol propria viaţă. Nu numai că aceşti oameni nu au fost cuprinşi de tendinţe entuziaste, ci chiar de o totală lipsă de curaj şi de o mare frică. Se ştie că moartea lui lisus i-a panicat şi, îngroziţi cum erau după răstignire, s-au risipit şi au dispărut „de frica iudeilor”.

Pe de altă parte, un om foarte competent şi cu deplină educaţie teoretică şi teologică, aşa cum era Apostolul Pavel, dacă nu era convins de învierea lui lisus şi de propria experienţă de pe drumul Damascului, n-ar fi subliniat niciodată, şi mai ales cu atâta emfază, faptul că „dacă Hristos n-a înviat, zadarnica este credinţa voastră” (I Cor. 15, 17). Această certitudine şi experienţă personală a tuturor i-a făcut pe Apostoli să devină „martori” adevăraţi şi susţinători înflăcăraţi ai învierii şi ai Celui înviat şi să pecetluiască această mărturie a lor cu propria !or moarte. Pentru Apostoli şi pentru Biserica primară nu exista nici o îndoială în legătură cu adevărul învierii. Şi cu siguranţă nu era vorba despre vreo demenţă religioasă colectivă!

În textele sfinte ale Evangheliilor, în paralel cu atestările despre arătările Celui înviat, avem în continuu şi contestările echivalente şi reacţiile raţionale, care arată o totală lipsă de tendinţe entuziaste şi de exaltări eshatologice. Nu putem să spunem nici că învierea a izvorât . ca o „idee” teologică din vreo credinţă religioasă. S-a întâmplat mai degrabă total inversul. Credinţa a izvorât din evenimentul învierii. Şi în spaţiul estimărilor teologice nu învierea a fost „începătura” sau cauza generatoare, ci confirmarea mesianităţii lui Iisus. Învierea, desigur, este unul dintre cele mai dinamice elemente ale hristologiei Noului Testament, dar nu este singurul. Pentru autorii sfinţi ai Noului Testament şi pentru Apostolii şi primii propovăduitori ai credinţei creştine învierea lui Hristos a fost un eveniment istoric incontestabil.

În acest punct al accentuării istoricităţii învierii lui Iisus trebuie să se facă şi o deosebire clară faţă de forma istorică a învierilor pe care le-a realizat Iisus în timpul vieţii Sale pământeşti, cum ar fi cea a fiicei lui Iair, cea a fiului văduvei din Nain şi cea a prietenului Său Lazăr. În acele situaţii avem în esenţă o revenire a omului la lumea sa naturală de aici şi o reluare, prin urmare, a „necesităţii” şi din nou a morţii. În cazul lui Iisus avem o diferenţiere totală. Învierea lui Iisus este unică, avem învierea în faza ei universală şi finală. O înviere istorică pe de o parte, însă clar cu prelungiri eshatologice. La învierea lui Lazăr, spre exemplu, avem la moartea lui şi stări „somatice” fireşti. Este „îngropat de patru zile” şi deja „miroase greu” (Ioan 11, 39), în timp ce în cazul lui Iisus nu avem nici „leşul”, nici o „descompunere” cadaverică, ci o „formă” (μορφή) de trup (ἐν ἑτὲρᾳ μορφῇ, „în alt chip”) care înviază din mormânt.

Gheorghios Patronos

Articol preluat din cartea "Parcursul istoric al lui Iisus - de la iesle la mormântul gol", traducere de Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2011

Cumpara cartea Parcursul istoric al lui Iisus - de la iesle la mormântul gol

 

.

18 Februarie 2015

Vizualizari: 1220

Voteaza:

Invierea lui Iisus Hristos ca eveniment istoric concret 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE