Porunca cea mai mare din lege

Porunca cea mai mare din lege Mareste imaginea.

Duminica a XV-a dupa Rusalii (Porunca cea mai mare din lege) Matei 22, 35-46

In vremea aceea s-a apropiat un invatator de lege si, ispitindu-L pe Iisus, L-a intrebat: Invatatorule, care porunca este mai mare in lege? Iar Iisus i-a raspuns: sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este intaia si cea mai mare porunca. Iar a doua, asemenea acesteia, este: sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind toata legea si proorocii.

Si, fiind adunati fariseii, i-a intrebat Iisus zicand: ce vi se pare voua despre Hristos? Al cui fiu este? Si ei I-au raspuns: al lui David.

El i-a intrebat iarasi, cum atunci David, cu duhul, Il numeste pe El Domn, cand zice: zis-a Domnul Domnului Meu: sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii Tai asternut picioarelor Tale. Deci, daca David Il numeste pe El Domn, cum este fiu al Lui?

Dar nimeni nu putea sa-I raspunda o vorba si nici n-a mai indraznit cineva, din ziua aceea, sa-L mai intrebe pe El ceva.

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Sfanta Evanghelie din Duminica a XV-a dupa Rusalii este Evanghelia poruncii celei mai mari, si anume porunca iubirii.

Se stie ca in Vechiul Testament erau multe porunci, multe reglementari ale vietii omului credincios, la care s-au adaugat si foarte multe prescriptii ale traditiei iudaice. Cand un invatator de lege, cu gandul de a ispiti pe Iisus, deci nu din dorinta sincera de a invata ceva, L-a intrebat: 'care este cea mai mare porunca in lege?', el se astepta probabil ca Mantuitorul sa spunataierea imprejur sau pazirea zilei sambetei, insa Mantuitorul a facut un rezumat al intregii invataturi pe care Dumnezeu a dat-o in Legea lui Moise si in Scripturile proorocilor, si anume legea iubirii: ''Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau'. Aceasta este intaia si cea mai mare porunca. Iar a doua, asemenea acesteia, este: 'Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti'' (Mt. 22, 37-39).

Apoi, Domnul Iisus, cunoscand ca acest invatator de lege viclean se astepta la un alt raspuns, ii intreaba pe acesta si pe fariseii adunati acolo: 'Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este?' (Mt. 22, 42), iar invatatorul de lege a raspuns: 'Al lui David' (Mt. 22, 42). Apoi Mantuitorul il intreaba mai departe: 'Cum atunci David, cu duhul, Il numeste pe El Domn cand zice: 'Zis-a Domnul Domnului meu: sezi de-a dreapta Mea pana ce voi pune pe vrajmasii tai asternut picioarelor Tale. Deci, daca David Il numeste pe El Domn, cum este fiu al lui'?' (Mt. 22, 43-45) La aceasta, invatatorul de lege nu a mai raspuns nimic. Evanghelia se incheie cu aceste cuvinte: 'Dar nimeni nu putea sa-I raspunda o vorba si nici n-a mai indraznit cineva, din ziua aceea, sa-L mai intrebe pe El ceva' (Mt. 22, 46).

Adica nimeni nu putea cunoaste intelesurile adanci, tainice ale Sfintei Scripturi mai bine decat Iisus Hristos. De ce? Pentru ca Sfanta Scriptura scrisa de oameni inspirati de Duhul Sfant are ca autor principal pe Insusi Dumnezeu Cuvantul, tainic prezent in cuvintele acesteia. Cand Iisus intreaba pe invatatorul de lege care venise la El ca sa-L ispiteasca si pe fariseii care erau acolo: 'Ce vi se pare despre Hristos (Mesia), al cui fiu este? (Mt. 22, 42), El voia sa le arate acestora ca Mesia nu este un simplu iudeu descendent din David, ci Mesia este Domn ca si Domnul Dumnezeu, acesta fiind intelesul cuvintelor lui David: 'Zis-a Domnul Domnului Meu' (Mt. 22, 44). Deci Mesia-Hristos este Dumnezeu-Omul.

Cunoscand Iisus ca fariseii nu puteau accepta ca El, om fiind, sa spuna despre Sine ca este Fiul lui Dumnezeu, adica Dumnezeu, le-a aratat din Sfintele Scripturi ca insusi regele David a profetit ca Mesia este Domnul sau Stapanul lui, adica Fiul lui Dumnezeu Cel vesnic, nu un om pamantean, trecator.

Ceea ce retinem noi in mod deosebit din Evanghelia de astazi este marea datorie sau necesitate de a implini in viata noastra poruncile iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele.In aceste doua porunci se concentreaza tot ceea ce Dumnezeu asteapta de la noi. Toate celelalte porunci sunt cai diferite care ne conduc catre aceste doua mari porunci ale iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Totusi, modul in care Mantuitorul Iisus Hristos formuleaza porunca iubirii fata de Dumnezeu se deosebeste de modul in care El formuleaza porunca iubirii fata de aproapele.

Cand vorbeste despre datoria noastra de a iubi pe Dumnezeu, El zice: 'Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau' (Mt. 22, 37), iar cand vorbeste despre datoria de-a iubi pe aproapele, El zice: 'Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti' (Mt. 22, 39).

De ce iubirea fata de Dumnezeu este ceruta ca iubire prioritara si complet daruitoare de sine:cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul? Pentru ca iubirea fata de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte si al vietii adevarate a omului care cauta mantuirea sau viata vesnica.

Sfantul Maxim Marturisitorul, in scrierea sa numita 'Capetele (sau capitole) despre dragoste', chiar in primul dintre acestea, spune in esenta ca: Iubirea este acea stare a sufletului care prefera pe Dumnezeu oricarei fapturi din lumea aceasta.

De ce oare ne cere Evanghelia sa-L iubim pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul?

Pentru doua motive majore. In primul rand, acea putere sau energie a inimii care nu-L iubeste pe Dumnezeu ramane nesfintita, adica devine izvor de simtire egoista, patimasa; acea putere a sufletului care nu-L iubeste pe Dumnezeu cu toata vointa ramane nesfintita, adica devine vointa spre savarsirea raului; iar acea putere a cugetului nostru sau, a mintii noastre, care nu se daruieste in intregime lui Dumnezeu ramane minte nesfintita, care naste ganduri rele. Iata de ce Mantuitorul Hristos ne spune ca trebuie sa-L iubim pe Dumnezeucu toata inima noastra (cu toata afectiunea noastra), cu tot sufletul nostru(cu toata vointa noastra), cu tot cugetul nostru (cu toata gandirea noastra). Cand prin iubire totala ne daruim lui Dumnezeu in intregime, cand nimic din lumea aceasta nu este mai de pret sau mai iubit decat El, atunci ne sfintim in intregime inima, sufletul si cugetul, adica afectiunea, vointa si gandirea.

Al doilea motiv pentru care Mantuitorul Iisus Hristos ne spune ca trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul este acesta: ceea ce iubim ca fiind pentru noi realitatea cea mai pretuita sau valoare absoluta, aceea devine pragul sau limita inaltarii si libertatii noastre. Prin urmare, sufletul omului fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu, Cel nelimitat si vesnic, trebuie sa-L iubeasca pe Dumnezeu Cel ce este mai presus de lumea creata, de spatiu si timp, pentru a fi cu adevarat liber fata de limitele impuse de spatiu si timp, dar si de nestatornicia si stricaciunea fapturilor limitate si trecatoare. Daca omul iubeste, cu toata inima sa, cu tot sufletul sau, cu tot cugetul sau, realitati marginite si trecatoare, schimbatoare si coruptibile, sufletul lui se opreste la aceste realitati si pierde libertatea sau dorinta vie de a cauta si de a primi viata si iubirea vesnica a lui Dumnezeu. Insa daca omul iubeste pe Dumnezeu Cel nemarginit si vesnic, atunci inima, sufletul si cugetul sau se deschid spre infinitatea si eternitatea iubirii lui Dumnezeu, spre bucuria nemarginita si vesnica pe care Dumnezeu o daruieste celor ce-L iubesc pe El. Deci, numai pe Dumnezeu trebuie sa-L iubim ca fiind suprema realitate si valoare, deoarece numai El este Creatorul si Mantuitorul lumii, datatorul si implinirea a toata existenta creata.

Sfantul Isaac Sirul spune ca iubirea curata se naste din rugaciune. Cu alte cuvinte, iubirea curata este iubire sfintita de harul iubirii lui Dumnezeu, daca rugaciunea omului este smerita si staruitoare. Cine iubeste pe Dumnezeu cu toata inima sa, cu tot sufletul sau, cu tot cugetul sau se uneste cu Dumnezeu in mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugaciune se revarsa harul iubirii divine in viata omului, iar prin om se transmite si in jurul sau.Iubirea aceasta duhovniceasca si sfanta este iubirea omului sfant, care nu judeca pe nimeni, dar ajuta pe toti, nu acumuleaza averi in mod patimas, ci le daruieste celor in nevoi. De aceea, iubirea care se naste din rugaciune este iubire sfintitoare si mantuitoare, avand in ea arvuna vietii vesnice.

Aceasta este iubirea Sfintilor Apostoli si a sfintilor martiri, iubire mai tare decat frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajuta sa nu ne legam in mod patimas de bunurile trecatoare din lumea aceasta, ci sa cautam binele cel nemuritor, care este legatura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Asadar, porunca iubirii fata de Dumnezeu ne cheama sa iubim binele mai mult decat bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele savarsit din iubire fata de Dumnezeu si de aproapele trebuie sa-l dorim sau sa-l cautam mai mult decat bunurile materiale si trecatoare din lumea aceasta.

Cat priveste porunca iubirii fata de aproapele, aceasta este formulata de Mantuitorul Iisus Hristos in Evanghelia dupa Matei, astfel: 'Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti' (Mt. 22, 39), adica sa ai grija de viata lui cum ai grija de viata ta, sa te interesezi de mantuirea lui cum te interesezi de mantuirea ta. Insa, spre sfarsitul activitatii Sale mantuitoare pe pamant, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei dupa Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zice: 'Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul' (In. 13, 34). Vedem aici ca Mantuitorul Hristos a dat o masura noua iubirii fata de aproapele decat iubirea fata de noi insine, si anume: 'precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul' (In. 13, 34), adica sa-l iubim pe aproapele nostru precum il iubeste Hristos. Insa noi nu putem iubi pe aproapele nostru asa cum il iubeste Hristos, decat daca primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mantuitorul Iisus Hristos nu putem implini decat cu ajutorul Lui. De altfel, El Insusi ne spune aceasta zicand: 'Fara Mine nu puteti face nimic' (In. 15, 5), adica nimic bun.

Cand Il iubim pe Dumnezeu, dorim sa ne intalnim cat mai des cu El prin rugaciune, dar mai ales dimineata si seara, la inceputul si la sfarsitul activitatii zilnice, inainte si dupa ce servim masa, ca sa-I multumim Lui pentru ca ne iubeste si ne ajuta.

Sfintii cei mai rugatori au ajuns chiar sa se roage neincetat, avand permanent mintea si inima lor indreptate spre Dumnezeu. Ei implineau astfel indemnul Sfantului Apostol Pavel: 'rugati-va neincetat.' (I Tes. 5, 17)

Porunca iubirii fata de Dumnezeu cuprinde in ea si iubirea fata de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfant si popor al lui Dumnezeu Tatal. Cand iubim Biserica lui Dumnezeu, Il iubim de fapt si pe Dumnezeu Care locuieste in ea. Cand construim o biserica noua sau restauram una veche, cand aducem daruri la biserica sau infrumusetam biserica, iubirea noastra fata de Dumnezeu se arata si in aceasta darnicie a noastra fata de Biserica Lui Hristos, simbolizata de biserica locas de inchinaciune.

Dar mai ales Il iubim pe Dumnezeu cand ascultam cuvantul Lui si il implinim, prin fapte, cand traim potrivit voii Lui in sfintenie, cand suntem milostivi asa cum El este milostiv, cand suntem buni asa cum El este bun, deci Il iubim pe Dumnezeu in mod deplin cand ne asemanam cu El prin bunatate. Iar iubirea Lui se revarsa prin faptele noastre spre semenii nostri. Astfel, implinirea poruncii iubirii de Dumnezeu se leaga de porunca iubirii fata de aproapele.

Deci, Evanghelia Duminicii a XV-a dupa Rusalii ne indeamna sa iubim pe Dumnezeu si pe semenii nostri intensificand rugaciunea, citirea Sfintelor Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, savarsirea faptelor de milostenie sufleteasca si trupeasca, adica sa aratam milostenie cu vorba buna si cu fapta buna celor ce au nevoie de ajutorul nostru.

Cand recunoastem ca nu am iubit indeajuns pe Dumnezeu si nici pe semenii nostri, calea de ridicare si indreptare a vietii noastre este pocainta.

Prin pocainta ne plangem pacatele savarsite ca urmare a lipsei de iubire, fie ca nu am iubit in mod constant pe Dumnezeu, fie ca nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.

De aceea, pocainta si dorinta vie de-a ne innoi viata sunt primii pasi pentru indreptare si pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fara rodire duhovniceasca. Prin pocainta recunoastem esecul nostru in iubire, sau caderile noastre din iubirea fata de Dumnezeu si de semenii nostri. Dar cerand iertare, Dumnezeu Se milostiveste de noi, ne iarta, ne ridica si ne intareste, daruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfanta si pe semenii nostri, cu iubire smerita, izvorata din harul milostivirii Sale fata de oameni.

Sa ne ajute Hristos-Domnul sa implinim porunca iubirii fata de Dumnezeu, sporind totodata in dragostea fata de semenii nostri, spre slava Preasfintei Treimi si spre a noastra mantuire. Amin!

Nota
1. Cf. Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008, p. 65.

Preafericitul Parinte Daniel, Patriahul Bisericii Ortodoxe Romane

.

28 Noiembrie 2013

Vizualizari: 2760

Voteaza:

Porunca cea mai mare din lege 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE