Metafizica lui Aristotel

Metafizica lui Aristotel Mareste imaginea.


Metafizica lui Aristotel

Filozofia aristotelica isi are originea in cea platonica. Dar este curios ca acesta si-a dezvoltat conceptia despre lume si viata in opozitie cu aceea a maestrului sau. Ceea ce a determinat aceasta dezvoltare a filozofiei aristotelice a fost mai ales conceptia platonica despre Idei. Aristotel considera viziunea platonica despre Idei, pe care Platon le considera a fi singura realitate adevarata si temeiul determinant al lumii aparitiilor, ca fiind o conceptie pe nimic fundamentata si care are ca urmare o dublare a realitatii, fara sa poata insa explica cum este posibil ca lumea ideilor sa produca lumea reala. Conceptia platonica despre idei nu poate lamuri de unde isi are originea deosebirea caracteristica prin care lumea aparitiilor se deosebeste de lumea ideilor, asadar ea nu poate lamuri originea devenirii si a evolutiei, fiindca la Platon ideile planau in transcendent. Desigur ca si Aristotel tine la convingerea ca lumea ca totalitate este un organism urias fundamentat pe un temei unitar spiritual. El impartaseste si conceptia platonica despre idei, dar aceasta numai cu o corectura importanta-ce face posibila depasirea greutatii de mai sus-ca acestea nu mai snt niste entitati supra-senzoriale, ci ele sunt potente, ce sunt active in lucruri; ideile sunt in lucruri si fara de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile si materia nu sunt trei grade deosebite ale realitatii, ci factori corelativi ai aceleiasi realitati, factori ce colaboreaza pentru a produce ceea ce este esential in evolutia naturii si a vietii. Ideile sunt, desigur, acelea care fac sa apara lucrurile din lume si care le dau acestora forma lor. Ca lumea este un proces evolutiv presimtisera si Heraclit, Empedocle, Democrit si Anaxagora si chiar Platon. Dar acestia nu putusera sa explice originea acestei deveniri. Acest lucru ii reuseste lui Aristotel.

 

Pentru el ideile nu duc o existenta linistita in transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active in aceasta lume ; ele sunt principii ale formarii, ce sunt imanente lumii si din aceasta pricina Aristotel inlocuieste notiunea de"idee" cu aceea de forma. Substratul tuturor schimbarilor din lume il constituie materia. Fara materie nu poate exista nimic : exceptie face numai Divinitatea. In aceasta materie actioneaza factorul creator, principiul formarii ce structureaza si formeaza materia haotica. Fiecare obiect este de aceea un produs al materiei si al formei. Si forma, ca o putere creatoare a tipului gen, nu se afla deasupra sau dincolo de materie, ci in materie, fara sa fie insa la randul ei un produs al materiei, sau determinata de materie. Este in fiinta, in substanta materiei ca ea sa fie proprie, ca in ea sa actioneze forma, sa aiba asadar plasticitate. Asa se poate explica ca forma este puterea imanenta ce misca si formeaza fiecare lucru si-i da acestuia o configuratie conforma cu ideea lui. Din acest motiv forma este in acelasi timp si cauza lucrurilor. Ba ceva si mai mult, ca o cauza interioara a lucrurilor, forma este totodata si scopul lucrului. Acest fapt inseamna ca, ca forma externa a lucrului, cu aceasta este data si menirea si scopul acestuia. Scopul unui lucru constituie esenta interioara a acestuia, asa ca la Aristotel notiunea de forma este sinonima cu aceea de scop.

 

Dar pentru ca procesul de devenire sa aiba loc mai este necesar si un al treilea factor, pe care Aristotel il numeste"cauza externa" sau, cum zice el,"miscatorul", fiindca forma (ideea) este cauza interna, de care depinde ce va deveni materia. In acest raport metafizic conceput de Aristotel se afla ceea ce modernii numesc legitatea devenirii.

 

Forma sau formele sunt principiile active in lucruri : ele constituie esenta lucrurilor, fara sa fie insa lucrurile insele. Pentru a se forma un lucru este necesara si materia. Fara de materie-ca si fara forma-nu este posibila nici devenirea si nici lucrurile. Forma este principiul activ, miscator, dinamic in lucruri. Materia este principiul mort, nemiscat; ceea ce trebuie miscat si format. De aceea este necesara prezenta atat a formei, cat si a materiei pentru a se forma un lucru, caci forma nu poate aparea decat prin materie, iar materia prin forma, ceea ce este in sine scop si realizarea scopului. Materia n-are o realitate in sine: ea este posibilitate pura, substratul gol, ce poate deveni orice, care, insa, singura nu este nimic decat spatiul neformat ca la Platon. Materia este substanta nemiscata si lipsita de forma, iar"enteleheia" formatoarea acesteia. Ca sa existe, materia are nevoie de forma, de activitate. Bronzul si marmura sunt materia, statuia gata forma ; pamantul, lemnul si pietrele sunt materia, iar casa este forma acestora. La om corpul este materia in timp ce sufletul si viata forma acesteia. Materia, deci, nu poate exista fara forma, dar exista un principiu al formarii independent de materie. Uneori insa Aristotel lasa impresia ca ar exista totusi un fel de materie originara, nedeterminata,"prima", ultima ce poate fi gandita. Aristotel face astfel deosebirea intre o materie"perceptibila" si alta ce este numai gandita.

 

Atata timp cat procesul de devenire, nu este pus in miscare de cauza externa lucrul nu exista in realitate, el nu este actual, prezent. Dar fiindca acesta are in sine, ca predispozitie, nazuinta, impulsul intern sa aspire la forma, asteptand numai sa fie tradus in procesul de realizare, se poate spune ca lucrul exista deja potential sau ca posibilitate. Deosebirea aceasta intre conceptul de"posibilitate" si"realitate" este hotaratoare pentru intelegerea filozofiei aristotelice. Filozofului ii este necesara aceasta deosebire, pentru a depasi opozitia dintre materie si forma si pentru a putea prezenta totalitatea materiei ca un ce structurat din forme existentiale inferioare si superioare, ca o totalitate stapanita de tendinta de a se misca inspre forme din ce in ce mai superioare. Conceptul"posibilitate" este la Aristotel identic cu acela de materie, iar conceptul"energie" sau realitate este identic cu acela de forma. Toate lucrurile sunt potential cuprinse in materie, materia fiind potenta generala-reala a lucrurilor, iar cu aparitia unei forme anumite dimpotriva se trece de la potentialitate la realitate. Notional formele sunt cele mai inalte si mai pure actualitati sau activitati prin care lucrurile pot fi chemate la aparitie, ca fenomene. Realitate nu poseda, de aceea, decatt materia formata, asadar lucrurile. Acestea singure constituie realitatea. Ele sunt existenta insasi sau substanta. Ele sunt prin aceea ca forma pune stapanire pe materie, pe care o misca si o formeaza.

 

Atat forma cat si materia sunt absolut necesare pentru formarea lucrurilor, totusi formei ii revine o importanta mult mai mare decat materiei. Caci, in timp ce materia este ceva pur pasiv, forma este dimpotriva partea activa : ea este"entelechie". Entelechia este actul ce realizeaza un anumit scop, ea este actul intentional, care, prin configuratie, isi gaseste realizarea sa. Configuratia externa si cu scopul intern sunt intr-un raport reciproc foarte strans. S-a ajuns la o forma, s-a realizat in acelasi timp si un scop. Se schimba forma exterioara, se schimba si scopul, sau, mai corect, forma se schimba fiindca se schimba si scopul, fiindca in natura stapaneste tendinta inspre scopuri din ce in ce mai superioare. In felul acesta lucrurile se schimba mereu, ele gasindu-se intr-o evolutie, ce se misca inspre forme tot mai superioare. Curios este faptul ca, in decursul acestei evolutii, fiecare lucru ia o pozitie dubla : in raport cu materia din care el este format, lucrul este forma, dar pentru scopurile mai inalte lucrul este iarasi numai materie. Acest lucru inseamna la Aristotel ca in natura nu exista o materie fara forma, ci orice materie are o forma, bunaoara blocul de marmura avea el insusi o forma, mai inainte de a fi transformat intr-o opera de arta. De aici se vede ca, la Aristotel, materia si forma sunt niste termeni relativi: ceea ce este forma pentru o materie, poate deveni din nou materie pentru o alta forma superioara. Deci concluzia este ca fiecare lucru si fiecare fiinta nu-si este siesi scop in sine, ci acestea slujesc, alaturi de alte fiinte, unor scopuri si structuri superioare, in raport cu care fiecare dintre acestea nu este iarasi decat materie. Asa, bunaoara, pietrele si lemnul, ce au un scop al lor, sunt pentru scopul superior"casa", numai materie ; casele, materie pentru strada; strazile, materie pentru oras etc. In felul acesta, pe fiecare scop se fundamenteaza alte scopuri mai inalte, pe acestea altele si mai inalte si asa mai departe pana la un scop ultim, cu care toate celelalte se unesc pentru a sluji lumii ca totalitate. Asa se face ca Aristotel gandeste lumea ca fiind o ierarhie uriasa de scopuri, in care atat singularul, cat si totalitatee lumii se gasesc intr-o evolutie continua spre forme superioare. Care este insa, dupa Aristotel, scopul ultim al acestei evolutii ? Raspunsul la aceasta intrebare Aristotel il da prin aceea ca el indica raportul dintre forma si materie. Intrucat lucrurile ajung la forme si scopuri superioare raportul acesta se schimba in favoarea formei. Pe masura ce evolutia aceasta progreseaza, materia dispare din ce in ce mai mult. Daca, buna oara, un sculptor daltuieste dintr-o bucata de marmura o statuie, materia dispare in masura in care forma sau ideea se reliefeaza mai mult, pana cand noi nu mai privim marmura, ci numai forma pura. Acelasi lucru se intampla in orice evolutie, asadar o depasire a materiei, ce are ca urmare ca scopul ultim al lumii nu este altul decat o eliberare absoluta a acesteia de materie si deci o spiritualizare desavarsita a intregii existente. Aceasta este, dupa Aristotel, forma cea mai inalta posibila a lumii scopul ei ultim si cel mai inalt.

 

Aristotel prezinta ideea ca trecerea de la posibilitate la realitate este dependenta in chip necesar de miscare, care nu este schimbarea exterioara a lucrului, asadar schimbarea locului, ci procesul de trecere de la materie la forma. Miscarea este, in acest sens, realitatea nedesavarsita ,- o realitate ce se afla, daca ne putem exprima asa, inca pe drumul ce duce la desavarsire. Miscarea este energie si nu entelechie, din pricina ca energia ca miscare este realizarea ca proces in timp ce entelechia dimpotriva semnifica scopul ajuns al procesului insusi, care, ca atare, are fenomenul miscarii inapoia sa. Ca tot ceea ce este dat in experienta si ceea ce este in miscare trebuie sa-si aiba cauza sa. Asa se face ca, daca urmarim mereu acest lucru si intrebam care este cauza miscarii, ajungem, deoarece timpul si spatiul sunt fara de sfarsit, la un"Prim miscator", care este nemiscat, imobil si etern; el este o Fiinta desavarsita, nemateriala, asadar rationala, ceea ce inseamna o Fiinta divina, sau, cum mai zice Aristotel, un spirit divin. Acesta este act pur :"actus purus". Aristotel ii atribuie acestei Fiinte toate atributele pe care Platon i le dadea Ideii de bine. Ea este eterna neschimbabila, in sine si pentru sine, despartita de toate celelalte fiinte si totusi cauza suprema a acestora. Ii lipseste acesteia numai calitatea etica, din pricina ca aceasta forma pura, identica cu Divinitatea, aceasta energie ce-si are temeiul in sine insasi, este cea mai buna si cea mai inalta, dar ea este o gandire pura, care nu este ocupata decat cu sine insasi si cu contemplarea fiintei sale proprii. Esenta Divinitati este, pentru Aristotel, spiritul pur si, ca atare, gandirea pura, sau, cum se  exprima el insusi,"gandirea gandirii", ceea ce inseamna o gandire in care deosebirea intre subiect si obiect este suspendata. Spiritul pur n-are nevoie de om si nici de lucruri, ci dimpotriva lumea este chinuita de nostalgia dupa el. Spiritul pur isi este siesi suficient si nici nu are alt scop in afara de sine insusi. Autocontemplatia reprezinta vesnica sa fericire. El este de aceea inaintea lumii-asadar vesnic spirit pur, forma cea mai pura si cu aceasta actualitatea cea mai pura.

 

Este interesant ca Aristotel nu numeste nicaieri Divinitatea cu epitetul de"Creatorul", ci numai cu acela de"Miscator al lumii", in sensul amintit mai sus, ca Divinitatea misca lumea, intrucat aceasta nu poate sa faca altceva decat, ca chinuita de nostalgia dupa Divinitate, sa tinda spre Aceasta, ca fiind scopul ei cel mai frumos si mai bun. Divinitatea este ordonatoarea lumii; o ordine ce nu se sustine prin sine si in sine, ci numai prin ceea ce este divin. Cu aceasta idee, Aristotel s-a ridicat deasupra opozitiei dintre teism si panteism. El poate fi interpretat panteist, intrucat esenta Divinitatii este identica cu gandirea ce actioneaza in lume si tine lumea laolalta, asadar ca totalitatea ideilor, legilor, formelor sau valorilor ce sunt date in procesul lumii si prin care acestea ajung la realizare. Dar caracteristica teista a ideii de mai sus este ca Dumnezeu, ca activitate pura, se deosebeste cu totul de lume, prin aceea ca El este inaintea si in afara acesteia.

 

N.B.

 

 

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 23886

Voteaza:

Metafizica lui Aristotel 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE