Adevaratul, binecuvantatul egoism

Adevaratul, binecuvantatul egoism Mareste imaginea.

Egoismul te invaluie intr-o haina pe care o consideri calduroasa, o simti aproape de tine, de trupul tau si de inima ta, incalzindu-te, mangaindu-te, multumindu-te. E o aura care te face sa crezi ca e starea prin care tu poti sa ai grija de tine, sa te gandesti la sufletul tau, implinindu-te. Haina aceasta care te imbraca, egoismul, este facuta dintr-un material fin, scump, extrem de scump, parca ar fi, poetic exprimandu-ma, de ceata, o perdea de ceata coborand dintr-o alta lume dintr-o magie. Si spun asta pentru ca nimic nu te incanta si nu te incalzeste precum acest vesmant atat de matasos precum egoismul. Dar atat de posesiv, de staruitor si de inselator! Pentru ca nu-ti cuprinde trupul acesta de carne, ci iti imbraca sufletul, nu iubindu-l, ci inrobindu-l, impiedicandu-l sa vada dincolo de perdeaua, de haina sa de ceata.

Il impiedica sa vada durerea, suferinta, tristetea pe care o provoaca celor din jurul sau, lumii, prin gesturile si faptele sale, il impiedica sa simta fiorii reci ai necazurilor, durerilor, caderilor celor de langa tine, din lume, si poate, chiar cele ce-ti apartin. Sa inteleaga, sa constientizeze adevarata stare in care se gaseste si in care traieste.

Pentru ca omul, iubindu-se pe sine, incercand sa se iubeasca si sa se ingrijeasca cat mai mult si mai bine pe sine, adesea, reduce aceasta grija doar la trup, asumandu-si de fapt un pseudoegoism, care presupune indiferenta, instrainare, uneori chiar dispret fata de aproapele. Este egoismul despre care am vorbit pana acum.

Dar, in mod paradoxal, exista un binecuvantat egoism al omului, cel care presupune a-ti purta de grija, a te iubi pe tine insuti, tocmai prin purtarea de grija pentru aproapele, mai mult, iubindu-l. Cum te poti iubi mai mult pe tine insuti decat iubindu-l pe aproapele, ingrijindu-l, odhnindu-l (din punct de vedere duhovnicesc, spiritual). Si cum poate sufletul tau sa se inalte, viata ta sa dobandeasca orizonturi inalte decat coborand la nevoile, necazurile, suferintele celui apropiat, celui de langa tine, ascultandu-l, ajutandu-l, daruindu-i putin din atentia, iubirea, credinta ta? Doar nu poti sa devii mai apropiat de Hristos daruind semenilor tai departare, instrainare, indiferenta.

De multe ori ni se pare atat de greu sa ne oprim din mersul nostru, sa daruim, rupand din timpul nostru, sa ascultam un cuvant al celui aflat intr-o situatie delicata, chiar prea greu sa zambim. si mult prea greu sa daruim un gest, oricat de marunt, de apropiere, de caldura, de afectiune... ni se pare mult prea greu sa fim oameni. Iar oamenii sunt facuti sa iubeasca, sa asculte, sa atinga fin, placut, binecuvantat, cu cuvintele lor, cu apropierea lor, cu atentia si credinta lor pe cei de langa ei, lumea intreaga.

Oamenii au in structura lor sufleteasca egoismul, sadit cu grija, cu dragoste de Dumnezeu; dar e acel egoism binecuvantat despre care nu vorbim, la care nu ne gandim si nici nu-l cunoastem: grija, iubirea de noi prin grija si iubirea fata de aproapele nostru, fata de noi insine. Caci daca ne-am iubi cu adevarat am intelege ca haina aceasta calduroasa, atat de pretioasa in aparenta care este egoismul prost inteles si trait este necinstea noastra care nu ni se potriveste, iar haina potrivita, poate mai putin estetica in aparenta, dar care nu ne inrobeste sufletul este haina smereniei, a unui binecuvantat egoism, cel ce converteste ignoranta si insensibilitatea omului in frumusete, in dragoste, intr-o stare de permanenta daruire a unor gesturi marunte, de iubire, dar atat de pline de sens, de semnificatii, mantuitoare.

Adevaratul egoism despre care ar trebui sa vorbim este cautarea, preocuparea de a ne regasi pe noi insine, pe oamenii adevarati sin noi, purtatori ai chipului lui Hristos, purtatori de lumina, pentru a darui lumina, pentru a lumina, o lume care, zace in intuneric si neiubire, lipsita de dragostea noastra.

Si, cautand, in inima noastra, lumina,puterea, credinta, dragostea de a darui celor din jurul nostru, lumii putina lumina, ne punem intrebarea, cu speranta ca vom primi si raspunsul, bineinteles de la noi insine: suntem, intr-adevar oameni?

Traian Calistru

Despre autor

Traian  Calistru Traian Calistru

Colaborator
20 articole postate
Publica din 08 Februarie 2011

31 Iulie 2012

Vizualizari: 1788

Voteaza:

Adevaratul, binecuvantatul egoism 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Cristina David Postat la 2011-05-19 10:33

    Daca suntem sau nu oameni, cei din jurul nostru cu siguranta ne-o vor spune, intrebati fiind . Ma refer la semenii nostri care , ca si noi, ar astepta din partea noastra un gest de intelegere , de dragoste si incurajare in orice imprejurari, nu doar atunci cand au necazuri...dar si de nu sunt intrebati , raspunsul il vom afla curand citind pe fata si in gesturile lor recunoasterea omului din noi si recunostinta fata de atentia si grija noastra acordata lor. Cat este de adevarat ca iubindu-ne pe noi in spirit crestinesc , nu avem cum sa nu ii iubim pe semenii nostri implinind astfel porunca "iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti" . Asa cum spune in cuvinte frumoase Octavian Paler "a iubi inseamna, poate, a lumina partea cea mai frumoasa din noi."

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE