Un oarecare om a moştenit de la tatăl său o mare bogăţie. El însă a folosit toată averea moştenită spre a zidi, a întări şi împodobi o singură casă. Şi trăia singur în acea casă; nu mergea la nimeni, nici nu primea pe vreunul dintre oamenii buni. Pentru sine nu cheltuia nimic - totul doar pentru casă. Nespălat, nepieptănat, în zdrenţe, nemâncat, zgârcit faţă de sinee şi de ceilalţi, dădea tot numai pentru casa în care stătea. Vecinii nu i-au văzut ani de zile faţa - dar casa îi era atât de împodobită pe dinafara, încât orice străin, orice trecător rămâneau uimiţi. Omul cu pricina sorbea fiecare cuvânt de laudă şi mirare faţa de casa lui, şi aceasta era singura lui mulţumire. „Cum o fi cel ce stă în aşa
o casă, dacă aşa arată casa?", se întrebau trecătorii. Dar faţa stăpânului nu o vedea nimeni.

In cele din urmă, după ce a cheltuit cu casa tot ce avea, s-a adus singur la deznădejde din pricina înfometării. Intr-o zi însă a lovit trăsnetul în casa lui. Casa a ars în flăcări, iar el abia a scăpat în stradă. Văzându-l, poporul din oraş s-a înspăimântat, fiindcă era ca o sperietoare: negru, slab, zdrenţăros, plin de murdărie. Toţi fugeau de el ca de un monstru. In deznădejdea sa, a plecat din oraş, neştiind nici el încotro merge. In cale i-au ieşit nişte ţigani, care şi-au zis: „Asta e bun pentru afacerea noastră!" Aşa că l-au înşfăcat, l-au sluţit şi mai mult, i-au scos ochii, i-au rupt mâinile şi picioarele şi au plecat cu el să cerşească prin lume.

Omul din poveste este sufletul păcătosului. Bogăţia sunt marile daruri primite de la Dumnezeu. Zidirea, întărirea şi împodobirea casei este grija doar pentru trup şi pentru viaţa trupească. Omul neîngrijit, zdrenţăros şi flămând este sufletul neîngrijit, golaş şi flămând. Trăsnetul este moartea neaşteptată. Oamenii din cetate, care fug de acel om ca de un monstru, sunt îngerii lui Dumnezeu, care fug de sufletul cel spurcat al păcătosului. Ţiganii sunt demonii cei negri, cărora le plac cei asemenea lor şi pe aceştia îi înşfacă.

La noi în casă erau două pluguri: unul curat şi strălucitor, iar altul ruginit. Unchiul meu obişnuia să numească plugul curat şi strălucitor „domnul plug". „Azi vom ara cu domnul plug, iar ruginitura aia las-o să ruginească în continuare!" Prin slujire se ajunge la domnia adevărată, la strălucirea sufletului şi la frumuseţea caracterului. Iar Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte, le-a spus Hristos apostolilor. Şi pe ei i-a învăţat să fie slugi pe pământ ca să-şi păstreze sufletele curate şi să domnească veşnic în ceruri. Cu adevărat, apostolii au fost ca nişte pluguri curate şi luminate, cu care Gospodarul a arat lumea, semănând nobila sămânţă a domniei şi împărăţiei cereşti. Adevărat domn este cel ce are suflet domnesc şi caracter domnesc; cel care ţine minte obârşia sa domnească, cereasca, de la Dumnezeu; cel ce înalţă gândurile şi rugăciunile sale la Domnul, Tatăl său; cel ce iubeşte adevărul şi caută dreptatea în numele Dumnezeului adevărului şi dreptăţii; cel ce face faptele milostivirii şi bunătăţii, care nu îi dispreţuieşte pe cei neputincioşi şi nu îi pizmuieşte pe cei trufaşi; cel care se socoate slugă a lui Dumnezeu şi a poporului; cel care întrebuinţează scurtul său veac pământesc nu spre lenevie şi ruginire, ci spre proslăvirea lui Dumnezeu, spre mântuirea sa şi a aproapelui; cel ce în bogăţie se simte sărac, iar în sărăcie bogat cu Dumnezeu; cel ce primeşte cu recunoştinţă, rabdă cu nădejde şi moare cu credinţă; cel ce, după cuvintele Apostolului Pavel, binevoieşte întru neputinţe, întru defăimări, întru nevoi, întru prigoane, întru strâmtorări pentru Hristos (II Cor. 12,10).

Trăia în Asia un oarecare împărat păgân. Era puternic şi temut, dar nu avea urmaşi. Când i-a venit vremea împăratului să moară, l-au întrebat cine să împărăţească în urma lui.

Grăit-a împăratul: „Găsiţi-mi om care să fie după voia mea, ca să-l înfiez şi să fie împărat după mine! Acel om trebuie să aibă însă trei însuşiri. In primul rând să nu se teamă de moarte; în al doilea rând să nu dorească să fie împărat; în al treilea rând să aibă mai mulţi copii decât orice alt om din împărăţia mea." Au căutat, au căutat... şi n-au găsit. In cele din urmă au adus înaintea împăratului un lemnar tânăr, frumos şi viteaz. Impăratul care trăgea să moară l-a întrebat: „Te temi de moarte?" Lemnarul a răspuns:

„Cum să mă tem de ceea ce se teme de mine şi va să-mi slujească drept punte spre împărăţia veşnică?" întrebă iarăşi împăratul: „Vrei să fii împărat?" Lemnarul a răspuns: „Cum să doresc să fiu ceea ce sunt deja? Făcătorul meu m-a înfiat prin Hristos, iar Făcătorul meu este împăratul împăraţilor; aşadar şi eu sunt deja împărat." In fine, împăratul a întrebat: „Câţi copii ai?" Tânărul a răspuns: „Trei sute am.

Sunt cei pe care i-am botezat şi născut duhovniceşte. Aceştia sunt copiii mei duhovniceşti, care mă numesc părinte duhovnicesc al lor." Atunci împăratul a căzut pe gânduri, după care a zis:

"Te-am chemat să te înfiez, însă acum te rog să mă înfiezi tu pe mine, ca să fiu şi eu între fiii tăi duhovniceşti." Şi l-a botezat tânărul pe împărat. Impăratul a murit fără teamă de moarte.

Aceste răspunsuri ale tânărului lemnar îţi arată limpede înţelesul spuselor: şi ne-a făcut pe noi împăraţi. Toţi creştinii sunt înfiaţi de împăratul ceresc prin mila şi harul acestui împărat şi pentru sângele lui Hristos. Aşadar, toţi câţi trăiesc în această viaţă ca nişte creştini adevăraţi vor intra în nemuritoarea împărăţie a cerurilor şi vor împărăţi cu Tatăl lor, împăratul Cel veşnic şi neasemuit.

Un oarecare străin, ajungând în Egipt, a vrut cu orice preţ să se scalde în râul Nil, ca să aibă o amintire. Localnicii i-au spus că în Nil sunt crocodili, deci să nu se ducă prea în larg.

El însă n-a crezut în existenţa crocodililor, şi-a bătut joc de atare „poveşti băbeşti" şi, ca un bun înotător, s-a avântat în largul Nilului. Dintr-odată un crocodil a scos capul şi cu dinţii săi ca un fierăstrău l-a retezat pe înotător în două. Şi astfel viteazul nenorocit în viaţă n-a crezut în existenţa crocodililor, iar în moarte n-a avut timp să se încredinţeze de ea.

Pentru un general, vestea cea mai îmbucurătoare este aceasta: duşmanul crede că nu există el, nu există nici armata lui. Cândva diavolul se arăta pe faţă oamenilor şi prin frică îi prindea în mrejele sale. In timpurile noastre tactica lui este de camuflaj; mulţumirea lui este ca oamenii să-l tăgăduiască şi să creadă că el nu există. Mă tem însă că de nimeni nu este mai aproape diavolul decât de cel care susţine că diavolul nu există. In această lume suntem ca pe un câmp de luptă, în război cu duşmanii văzuţi şi tăinuiţi.
Vai de noi dacă îi vom tăgădui pe duşmanii cei tăinuiţi! La ce ne va folosi biruinţa asupra lupilor şi urşilor dacă ne muşcă şarpele din iarbă?

Sfantul Nicolae Velimirovici

Fragment din cartea "Adevarul si bunatatea. Parabole si istorii cu talc", Editura Sophia

Cumpara cartea "Adevarul si bunatatea. Parabole si istorii cu talc"

• Pilde crestine
  Publicat in : Credinta
• Gradinarul si scriitorul
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum sa iesi invingator
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum l-au judecat pe hot
  Publicat in : Religie
• Bobul de grau
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: