Biserica pacatosilor

Biserica pacatosilor Mareste imaginea.

Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Aceia care cred că sunt bine nu au nevoie de doctor. De doctor au nevoie cei bolnavi, aşa cum şi cei păcătoşi au nevoie de tămăduitor, adică de Hristos. Aceasta ne spune însuşi Domnul nostru în pericopa evanghelică de la Matei 9,9-13. El nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Nu a venit să-i îndreptăţească şi să-i recompenseze pe cei drepţi, ci a venit să-i cheme pe păcătoşi la pocăinţă.

Aceasta este purtarea (ethosul1) lui Hristos, acesta este ethosul Bisericii noastre, aceasta este rânduiala morală în Biserica noastră şi nicidecum alta. In Biserică nu vin cei curaţi şi cei drepţi, nu este doar spaţiul drepţilor, ci este şi spaţiul celor decăzuţi, al celor ce-şi recunosc boala şi cer tămăduire!

Coexistenţa ambelor categorii creează totuşi o contradicţie. Pe de-o parte se spune că Biserica, Hristos, este pentru cei păcătoşi, dar în acelaşi timp vedem că se face o delimitare prin legi şi porunci, care-i evidenţiază pe cei drepţi. Pe aceştia îi laudă Biserica zilnic în cultul ei.

Aceasta pare descurajant şi, la o primă vedere, după cum am spus, contradictoriu. Pe de-o parte cuvântul pare să se vădească a fi slobod, cu lărgime, iar pe de alta să pună hotare care ne limitează! Aceasta este o realitate, aparentă însă. In esenţă lucrurile sunt cu totul diferite decât par.

Ne simţim contradictoriu pentru că nu privim în esenţă. Esenţa nu este construirea eului nostru pe un plan moral superior în mod separat de relaţia noastră cu Hristos, ci restaurarea relaţiei noastre cu Hristos. Parcursul nostru pentru mântuire şi tămăduire este să ne aflăm locul în Trupul lui Hristos. Să ne găsim relaţia noastră cu Hristos, adică să ne hrănim din harul Lui, să ne hrănim din dragostea Lui.

Dacă aceasta va deveni orientarea noastră, atunci de bună voie vom urmări să păzim relaţia noastră de Dumnezeu doritoare, care este tămăduirea, echilibrul şi odihna noastră. Vom căuta să aflăm modurile, căile care conduc la aceasta, dar în acelaşi timp şi pricinile care ne îndepărtează de ea.

Insă, întrucât nu avem maturitate, Hristos ne-a arătat această cale. Poruncile Sale nu sunt conţinutul, ci modul, calea de a rămâne în legătură, modul de a întâlni şi de a gusta această relaţie.

Dacă, prin urmare, primim poruncile Lui în afara acestui duh, în afara raportării noastre la Hristos, dacă primim poruncile în afara iubirii Lui părinteşti, atunci Biserica se devalorizează şi ajunge un sistem, fie el chiar cel mai desăvârşit sistem.

Chiar dacă am adopta cel mai moral sistem, dacă acesta nu ne conduce la dragostea de Dumnezeu şi la o legătură cu Hristos, este sărac, este, desigur, lipsit de folos, şi poate mai nefolositor decât toate sistemele păcătoase ale lumii pentru că, deşi făgăduieşte o relaţie, nu o oferă.

Pocăinţa şi zdrobirea nu sunt doar o întristare pentru dezastrul nostru personal, care re-prezintă simptomul, indiciul. Esenţa, pricina - şi aceasta este pocăinţa noastră -, se găseşte în faptul că ne-am despărţit de trupul lui Hristos.

Pe cât este omul de izolat în păcatul său, tot atât de izolat este şi în virtutea sa, care este înstrăinată de Hristos. Insă, el astfel se condamnă pe sine. Desigur că este chinuită conştiinţa lui pentru că nu s-a orientat acolo unde este pricina mântuirii lui, unde este crucea lui Hristos.

Il putem huli pe Hristos atât în afara Bisericii, păcătuind în chip vădit, cât şi în Biserică, păcătuind prin virtutea noastră deoarece nu am săvârşit această deschidere faţă de Dragostea lui Hristos. In acest fel ne biciuim pe noi înşine. Totuşi, nu ne pedepseşte Hristos, ci însăşi starea noastră, şi pentru aceasta nu avem bucurie, nu avem libertate. In cele din urmă tot parcursul vieţii noastre este constituit din motive şi prilejuri ca să se dovedească prin Dragostea lui Dumnezeu dezastrul nostru personal, căderea noastră personală, nefericirea şi tragismul nostru interior. Nu ca să rămânem într-acestea, ci ca să ne întoarcem către Hristos.

In cadrul vieţii duhovniceşti, în toate manifestările ei există o contradicţie aparentă. Pe de-o parte Cuvântul lui Hristos se înfăţişează aspru, iar pe de alta iubitor de oameni.

Pe de-o parte se pare că trăim în virtute, dar suntem departe de Hristos - deoarece prin lupta noastră duhovnicească ţintim spre îndumnezeirea noastră departe de Hristos -, iar pe de alta se poate să păcătuim, dar, fiind zdrobiţi la inimă, să fim lângă Hristos, pentru că începem să ne demitizăm propriul „eu", pe care înainte îl divinizasem. Hristos este Acela care ne face dumnezei după har.

In Biserică, aşadar, există două mâini: O mână care ne arată calea, care la exterior pare dureroasă, şi o altă mână care ne mângâie şi ne odihneşte pe acest parcurs urcător. Aceasta recunoaşte căderea, noastră, îl recunoaşte pe om, arată îngăduinţă fără să înceteze să fie adevărată şi să ne arate adevărul. Pe cât de primejdios este conservatorismul care se poate exprima în Biserică printr-o îngustime de minte, la fel de primejdios poate să fie şi liberalismul care nu indică arătarea căii. Acest lucru este datoare să-l facă Biserica dacă este adevărată. Să ne arate calea pe care o avem de parcurs, să ne arate datele noastre reale, să ne dezamăgească şi în acelaşi timp să ne susţină dându-ne dragoste.

Aşadar, în Biserică o mână arată, iar cealaltă dăruieşte. Ne arată parcursul, dar în acelaşi timp ne dă şi mângâierea. Adevărata mângâiere nu este un drog care ne droghează conştiinţa cu o falsă simţire a vieţii. Adevărata mângâiere ne dă ceea ce ne arată cine suntem cu adevărat, cât de mult am deviat, dar în acelaşi timp ne mângâie că există nădejde pentru că Dumnezeu ne iubeşte. Aceasta se întâmplă în toate relaţiile noastre. Nu poţi să fii iubitor dacă nu eşti adevărat şi invers.

Când fărâmiţăm, sistematizăm şi îmbucătăţim dragostea şi adevărul, atunci toate sunt o minciună, pentru că toate cele dumnezeieşti constituie împreună o unitate.

Unitatea este adevărată dacă este unitatea Trupului lui Hristos şi dacă raportarea noastră nu este propria noastră filosofie sau teorie, ci Hristos.

Hristos ne face sfinţi, adică ne face oameni. Pentru că dacă nu eşti om, nu devii nici sfânt. Este mincinoasă sfinţenia ta. Dacă mărturiseşti şi dovedeşti adevărata ta stare, păcătoşenia ta, dar în acelaşi timp şi adevărul înlăuntrul tău, adică dorirea după adevăr şi după Dumnezeu, această contradicţie este izbăvitoare, liberatoare. Te smereşte, dar îţi dă şi mângâiere, pentru că te încrezi în dragostea lui Dumnezeu, care te eliberează.

Acest fel de a fi (ethosul) creează conştiinţa noastră, şi această conştiinţă creează felul de a fi (ethosul), astfel încât să putem trăi odihniţi, fie că ne bucurăm, fie că ne întristăm. Fie că trăim în păcat, fie că ne pocăim. Toate acestea vădesc un alt mod de a fi, o altă posibilitate, care se exprimă în cuvintele lui Hristos, „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" şi „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă". Răsturnarea oricărui sistem, conservator sau liberal, şi răsturnarea oricărei măsuri a dreptei judecăţi omeneşti este susţinută pe arătarea dragostei lui Dumnezeu!

Preot Varnava Iankos

Biserica pacatosilor, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Biserica pacatosilor"


Nota:
1 Cuvânt deseori folosit în această carte, care semnifică purtarea şi felul de a fi specific unei persoane sau unei comunităţi. Astfel, ethosul creştin, spre pildă, presupune un fel caracteristic de comportament şi de cugetare, care este şi semnul distinctiv al apartenenţei unei anumite persoane la Biserică (n.tr.).

30 August 2016

Vizualizari: 1074

Voteaza:

Biserica pacatosilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE