Continuând cu răbdare şi multă dragoste educarea ucenicilor Săi, Domnul începe, puţin câte puţin, să le descopere adevărul despre El însuşi, despre scopul misiunii Sale şi despre mijloacele de înfăptuire a ei. Venise vremea când trebuia şi putea să le încredinţeze ucenicilor această taină, şi mai întâi de toate să le descopere limpede şi precis Cine era învăţătorul lor. La fel ca cei mai mulţi dintre compatrioţii lor, ei şi-l închipuiau pe Mesia care avea să vină ca pe un glorios împărat-cuceritor, care avea să refacă regatul pământesc al lui Israel şi, poate, să-i supună întreaga lume. Gândul acesta le măgulea mândria naţională şi, fără s-o spună pe faţă, dar crezând în inima lor că în persoana iubitului lor învăţător l-au găsit pe Mesia, ucenicii, cu bucurie şi mândrie ascunsă, se pregăteau să ia parte la gloria Lui lumească. Această prejudecată trebuia dezrădăcinată neapărat, altfel îi aştepta o gravă dezamăgire, ce ar fi clătinat si stricat în mod inevitabil credinţa lor în Domnul. Trebuia să se arate chipul adevărat al Răscumpărătorului-Mesia, smerenia Lui, înjosirea Lui, ca, în primul rând, să fie feriţi de aceste dezamăgiri amare, în al doilea rând să li se arate în ce constă adevărata măreţie, putere şi frumuseţe morală a împărăţiei lui dumnezeu şi cât de departe este aceasta de înţelegerea lor, iar in al treilea rând să li se lămurească ce se cere de la ei ca următori ai lui Mesia şi continuatori ai lucrării Lui. Domnul abordează cu prudenţă această sarcină. Prejude-cata era îndărătnică, şi avea de purtat cu ea o luptă stăruitoare şi îndelungă. Cine zic oamenii că sunt? - întreabă El. Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre Proroci. El i-a întrebat iarăşi: Dar voi cine ziceţi că sunt?

Şi rostind pentru prima dată gândul ascuns pe care îl nutrea tot micul cerc al Apostolilor, Petru răspunde în numele tuturor: Tu eşti Hristosul.

Cuvântul a fost rostit. Domnul nu neagă, însă le interzice să vorbească despre aceasta, pentru a nu trezi nădejdi mincinoase în mulţimea poporului, şi, folosindu-Se de prilej, începe să le explice ucenicilor care trebuie să fie soarta pământească a lui Mesia - a Hristosului. Ce cuvinte! Cât de puţin seamănă ceea ce spune El cu nădejdea ascunsă a ucenicilor, pe care aceştia o nutreau în adâncul inimii! Pătimiri, ruşine şi moarte! Cine ar fi putut să creadă! Mesia să nu fie un împărat biruitor şi triumfător, ci un pătimitor ostracizat, nerecunoscut de nimeni, osândit la moarte! Dar pentru ce? Şi oare nu stă în puterea lui Mesia să schimbe această soartă tristă? Doar atotputernicia Lui este fără margini! Şi atunci, de ce să nu aleagă calea luminoasă de împărat triumfător? De ce să nu Se folosească de puterea Sa pentru a scăpa de pătimiri şi de amărăciune ?

Pasionat, temperamental, Apostolul Petru nu rezistă. Il ia deoparte pe Domnul şi începe să se contrazică cu El: Fie-ti milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta (Mt. 16,22). Domnul a fost ispitit nu o dată în acest fel. Chiar la începutul slujirii Sale, pe când postea în munţii tăcuţi din pustia Galueii, satana L-a ispitit, străduindu-se să-L abată de pe calea pătimirilor şi necazurilor şi propunându-I alte mijloace spre înfaptuirea misiunii Lui, mai confortabile şi plăcute, care nu cere nevoinţa jertfei. Ştim deja că Domnul a respins viclenele propunerile ale amăgitorului - şi iată că aude chiar din gura ucenicului iubit acel glas ispititor demult cunoscut şi cuvinte care, deşi ieşind dintr-o inimă simplă şi iubitoare, erau la fel de viclene ca noimă, mizând pe slăbiciunea omenească. Nu este de mirare că răspunsul Mântuitorului este aspru.
Mergi înapoia Mea, satano, căci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (33).

Asta înseamnă: „Cuvintele tale sunt insuflate de către demon! Tu îmi propui să fug de pătimiri şi de moarte, căci de acestea se teme slăbiciunea omenească! Nu te gândeşti decât la trup şi la bunăstarea lui pământească, şi de aceea îţi este milă de Mine! Dar tu nu te gândeşti că lucrarea Mea este lucrarea lui Dumnezeu şi că dacă la acest scop se ajunge pe calea pătimirilor şi a crucii trebuie să merg tocmai pe această cale, fiindcă lucrarea lui Dumnezeu este mai presus de orice altceva şi, făcând voia lui Dumnezeu, care-l îndreaptă pe om spre scopurile sale, trebuie să uiţi de tine însuţi, fiindcă a te gândi atunci la confortul tău e o fărădelege!"

Tonul dur al răspunsului arată, poate, cât de des şi cât de profund îl necăjea această ispită pe Domnul şi ce încordare a puterilor duhovniceşti îi trebuia ca să se împotrivească acestei ispite subtile şi primejdioase.

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine si pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar ţutea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?" (34-37).

Domnul a venit pe pământ nu ca să aibă parte de confort si de bucuriile vieţii pământeşti, ci ca să-1 mântuiască pe om. Mijlocul era unul singur: să devină jertfă răscumpărătoare pentru păcatul omului, să pătimească şi să moară. Trebuia ca El sa poarte păcatele noastre, în trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii şi să ne vindecăm cu rănile Lui (I Pt. 2, 24). Aceasta a fost voia lui Dumnezeu-Tatăl, Care pe însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi (Rom. 8,32). Nu Mântuitorul nostru, ca om, a născocit şi a ales această cale, ci i-a fost dată de către voia Tatălui. Tocmai de aceea spune Domnul că Fiul Omului trebuie săpătimească multe (31). Aşa s-a hotărât în Sfatul Cel Preaînalt, şi de Fiul Omului depindea nu alegerea personală a căii, ci doar supunerea de bunăvoie în faţa hotărârii dinainte de veci a lui Dumnezeu.

Şi El a luat asupra Sa această cruce a supunerii de bunăvoie.

M-am coborât din cer, zice. El, nu ca să fac voia Mea, ci ca să fac voia Celui ceM-a trimis pe Mine (In 6, 38).

La acelaşi lucru îi cheamă acum pe următorii Săi: îi cheamă să ia de bunăvoie, renunţând la propriile lor dorinţe, crucea pusă de Dumnezeu asupra fiecăruia dintre noi şi să meargă pe aceeaşi cale dureroasă a răbdării şi a jertfei de sine pe care a mers El, Mântuitorul nostru.

In această supunere de bunăvoie constă şi chezăşia mântuirii noastre, fiindcă cel ce, lepădându-se de sine, se încredinţează cu totul călăuzirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a Evangheliei Lui nu se va rătăci în labirintul vieţii, ci va ajunge cu bine la înfloritoarele maluri ale veşnicelor locaşuri, pe când cel care se cruţă, care încearcă să se menajeze şi să afle calea prin propriile puteri, negreşit că îşi va schilodi sufletul sau îl va pierde cu desăvârşire. Egoismul şi alegerea proprie voi trag omul, în mod inevitabil, pe calea plăcerilor lunieşt'-în aceasta se ascunde o mare primejdie, fiindcă nici un fel de foloase ale vieţii lumeşti nu pot compensa pierderea sufletului. Viaţa, cu terenul ei instabil, cu necontenita primejdie a eşecurilor morale, cu tentaţiile şi cu viciile ei, care te trag în adâncul lor, seamănă cu o mlaştină.

Iată că v-aţi apropiat de această mlaştină, care vă taie calea. Intr-un fel sau altul, trebuie să o treceţi. Dar cum? Să o ocoliţi e cu neputinţă, fiindcă se întinde cât vezi cu ochii, în toate părţile. Trebuie să mergi de-a dreptul. Cărări nu se văd: peste tot doar movilite, stuf, muşchi de un verde viu, pe alocuri sclipeşte apa, avertizând asupra primejdiei. Incotro trebuie să mergem, nu ştim. Ştim numai că la fiecare pas ne pândeşte pierzarea: este uşor să te împotmoleşti în noroi, ori să cazi într-un ochi de mlaştină care te momeşte prin acoperământul catifelat de verdeaţă proaspătă, gingaşa, însă din care nu mai ieşi. Ajunge să nimereşti acolo ca mlaştina să te soarbă, să te tragă în adâncul ei rece şi nemilos.

Aşa este viaţa.

Oamenii uşuratici sau imprudenţi, care alcătuiesc imensa majoritate, merg prin această mlaştină fără să stea pe gânduri: de pe o movilită pe alta, unde e mai uscat, mai comod şi unde pare a fi cărare, şi nu stau să chibzuiască unde duce cărarea aceasta... De obicei ajung la o mlaştină fără ieşire...

Oamenii ce nutresc o sete neostoită de plăceri fug după luminiţele rătăcitoare din mlaştină, care îi stârnesc dănţuind în văzduh şi fugind tot mai departe, tot mai departe, ca nişte fluturi strălucitori, ademenindu-i pe nefericiţi în adâncul mlaştinii, şi se fac nevăzute chiar în clipa când mâna întinsă cu lăcomie este deja gata să înhaţe năluca amăgitoare. Aşa este goana pătimaşă după fericirea pământească, după bucuriile şi plăcerile acestei vieţi...

Alţii încearcă să afle calea prin propriile puteri. Aceştia intră în mlaştină cu încredere în sine, cu nădăjduire în sine. „O să cucerim viaţa, zic ei, o să ne construim fericirea cu mâinile noastre! O să găsim sau o să croim singuri cale spre viitorul strălucitor, minunat! N-avem nevoie de călăuze şi n-avem nevoie de îndrumări! Omul e făurarul propriei fericiri: pentru aceasta are minte mândră, iscoditoare!" Si păşesc cutezători prin mlaştină, chemându-i şi pe alţii să îi urmeze şi făcându-se că ştiu drumul spre ţărmuri de nădejde şi liniştite. Aceşti oameni înfumuraţi, cu îngâmfarea lor îndărătnică, sfârşesc de obicei prin a nimeri, împreună cu turma celor care-i urmează, în adâncul cel mai lipsit de ieşire, unde îşi şi găsesc pieirea.

In viaţă nimeni nu ştie însă căile sorţii, nu poate spune ce-i va aduce ziua de mâine... De aceea, omul înţelept caută neapărat îndrumare. Cel mai simplu, cel mai firesc şi mai raţional calcul este aici unul singur: „Nu cunosc mlaştina. Nu ştiu cărările. Trebuie să merg, dar să merg la nimereală înseamnă pieire sigură. Cu orice preţ, trebuie să găsesc un om care ştie calea, altminteri sunt pierdut..."

Acesta este calculul pe care şi-l face orice om raţional în viaţă. Temându-se că se va rătăci fără speranţă în încâlcitul labirint al cărărilor vieţii, care se pierd în negura tainică a viitorului, el simte totdeauna nevoia de călăuzire încercată - şi unde poate găsi o călăuzire mai sigură, mai de nădejde şi mai plină de bunătate decât la Domnul, Cel care ştie toate, înaintea Căruia toate sunt descoperite şi limpezi? Odată, Toma L-a întrebat pe Domnul: Doamne, cum putem şti calea? Iisus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (In 14, 5-6).

Altminteri nici nu pot sta lucrurile. Omul, fiinţă slabă şi mărginită, cu mintea întunecată de patimi, nu va găsi niciodată drumul adevărat în viaţă.

Nu-i mai rămâne decât un singur lucru de făcut: să îşi ia crucea şi să urmeze cu supunere Domnului; altfel, în mod inevitabil, se va rătăci şi va pieri duhovniceşte.

Ce-i drept, şi drumul pe care Domnul îl duce pe om prin mlaştina vieţii este greu şi pare uneori primejdios. Adeseori smârcul este adânc, ţi se pare că acum-acum o să te împotmoleşti în mlaştină şi adâncul rece o să te înghită, închizân-du-se deasupra capului tău - însă nici atunci să nu laşi mâna Domnului, care te îndrumă şi te sprijină, şi El te va scoate iarăşi la loc uscat. Oricum ar fi, aceasta este singura posibilitate de a străbate cu bine mlaştina vieţii, fiindcă numai El ştie calea. Eu sunt calea... nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Altă cale nu-i.

Oricât ar fi de grele încercările care ne aşteaptă pe această cale, putem fi pe deplin încredinţaţi că Domnul nu ne va da ispite mai presus de puterile noastre, ci odată cu ispitele ne va trimite şi mângâiere, ca să ne îmbărbăteze, să ne întărească şi să ne dea puterea de a îndura calea cea grea a vieţii.

Pentru aceasta însă trebuie să ne dăruim pe deplin lui Dumnezeu, să ne supunem călăuzirii Lui şi să renunţăm la propria noastră voie. Ispitele sunt întotdeauna mai serioase şi mai grele atunci când trebuie frântă încăpăţânarea noastră şi înăbuşită nesupunerea noastră, ce se răscoală şi cârteşte împotriva crucii pe care Domnul a pus-o pe umerii noştri. Iar dacă Domnul întâmpină supunere deplină din partea omului şi dacă acesta primeşte toate încercările cu un simţământ de recunoştinţă sinceră, crezând cu tărie că ele sunt trimise spre folosul lui, încercările se îmblânzesc şi Domnul îl îndrumă pe om cu o mână atât de delicată, iubitoare, plină de bunătate, încât greutatea crucii aproape că nu se mai bagă de seamă: atât de exactă e potrivirea între dificultatea nevoinţei date omului şi puterile lui, şi atât de treptat, pe nebăgate de seamă, în chip înţelept, este sporită această dificultate pe măsura dezvoltării puterilor duhovniceşti ale omului.

Se poate spune că crucea fiecărui om este făcută exact pe măsura lui şi că grea o fac numai nerăbdarea, nesupunerea şi impâtimirea noastră.

Oricum ar fi, în orice situaţie s-ar afla omul şi orice încercări ar trebui să îndure, se poate spune cu convingere că toate aceste încercări sunt absolut necesare omului spre îmbunătăţirea lui duhovnicească şi că Domnul îi trimite întotdeauna ceea ce e mai bun, mai folositor, de care are nevoie neapărată, potrivit condiţiilor dezvoltării lui interioare şi creşterii lui duhovniceşti. Nu există suferinţe fără folos, fără scop, de prisos, fiindcă nu cruzimea, ci dragostea determină încercările trimise de Domnul omului. Pe cine iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte - şi ceartă spre folosul nostru, ca să ne împărtăşim de sfinţenia Lui (Evr. 12, 6, 10). Aşadar, dacă am avut pe părinţii noştri după trup care să ne certe şi ne sfiam de ei, oare nune vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă? (Evr. 12,9).

Cine ia de bunăvoie asupra sa jugul lui Hristos îşi va da seama repede cât de bun este acest jug şi va simţi cât de uşoară este povara lui (v. Mt. 11, 30).

Până şi tentaţiile sunt uneori indispensabile omului şi sunt trimise în scopuri educative. „Fiindcă adeseori, zice Sfântul Efrem Şirul, se întâmplă aceasta ca tu să nu te mândreşti, ci să fii smerit-cugetător. Uită-te la acest stâlp al Apostolilor, cum, spre folosul lui, i-a fost dat un ghimpe în trup, un înger al satanei, ca să îl bată peste obraz (v. II Cor. 12, 7). De ce? Ca să nu se mândrească. De vreme ce unui asemenea bărbat i s-a trimis aceasta spre învăţătură, ca să nu se îngâmfe, cu atât mai mult noi, cei neputincioşi, care socotim că suntem ceva (v. Gal. 6, 3), trebuie să răbdăm, ca să nu ne îngâmfăm, necazuri."

Aşijderea, dacă s-a abătut asupra ta vreun necaz sau vreo strâmtorare, să nu ceri să fii neapărat izbăvit de ele, fiindcă şi aceasta este adesea de folos. încă ceva: dacă ceri să primeşti ceva, să nu ceri să primeşti neapărat, fiindcă tu, ca om, adeseori socoti că ţi-e de folos ceea ce de fapt nu ţi-e de folos. Dar dacă vei lăsa voia ta şi vei hotărî să umbli după voia lui Dumnezeu, vei fi în afara primejdiei. Mulţi, dobândind ceea ce doreau, după aceea s-au căit, iar adeseori au căzut şi în mari necazuri. Ascultă ce zice Apostolul: Nu ştim să ne rugăm cum trebuie (Rom. 8, 26). Aşadar, Dumnezeu ştie ce este de folos şi ziditor pentru fiecare din noi; aşadar, lasă împlinirea cererii tale în seama Lui. Nu spun acestea ca să te împiedic să aduci înaintea lui Dumnezeu cererile tale; dimpotrivă, te rog, de la El să ceri toate - şi mari, şi mici. Şi iată ce îţi zic: când te rogi şi descoperi înaintea Lui ceea ce ai pe inimă, să spui: Nu voia mea, ci voia Ta să se facă (Le. 22,42). Descoperă Domnului calea ta şi nădăjduieşte în El, şi El va împlinit (Ps. 36, 5). Aşadar, dacă ceri ceva de la Dumnezeu, să stărui în cererea ta, însă, descoperind înaintea Lui nevoile tale, să zici: «De este voia Ta, Stăpâne, să se facă aceasta, săvârşeşte şi dă izbândă, iar de nu este voia Ta, nu îngădui să se facă aceasta, Dumnezeul meu, ci doar întăreşte şi păzeşte sufletul meu, ca să fie în stare să rabde!»"

Creştinul poate să se încreadă total şi necondiţionat în Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este cea mai înaltă dragoste şi bunătatea cea mai înaltă.

Din păcate însă, adeseori suntem bănuitori şi neîncrezători, şi gândul că Domnul lucrează toate spre binele nostru ne scapă adeseori: ori uităm de asta şi nu simţim deloc călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa noastră, ori amestecul Proniei în planurile noastre ni se pare răuvoitor, şi atunci ne străduim să îl evităm şi să ne facem voia noastră, crezând că ştim mai bine ce ne e de folos. Când i-a ispitit pe strămoşii Adam şi Eva, diavolul a reuşit să arunce în ochii lor această umbră a bănuielilor nedrepte asupra voiei Făcătorului. Porunca ce oprea de la gustarea din roadele pomului cunoaşterii binelui şi răului îi fusese dată omului spre folosul lui. Vicleanul ispititor i-a dat ca explicaţie invidia. Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (Fac. 3, 5) - şi închipuindu-şi că ispititorul le-a deschis adevărata cale a fericirii, pe care invidioasa reavoinţă a Proniei le-o ascunsese, cei dintâi oameni s-au răzvrătit împotriva voii lui Dumnezeu, care le îngrădea dorinţele egoiste. Ce rezultat nenorocit a avut această preferare a voii proprii, aţâţate de către diavol, în faţa voii lui Dumnezeu ştim şi aflăm pe pielea noastră toată viaţa - şi totuşi, adeseori uităm această cumplită lecţie. De obicei, şi acum credem că felul în care înţelegem noi viaţa şi propriile interese este corect şi fără greş, şi nu vrem să ne smerim sub mâna tare a lui Dumnezeu (I Pt. 5,6). Vinovate de toate sunt mândria şi înfumurarea noastră.

Insă dorinţele cârmuite de înfumurare şi egoism sunt întotdeauna iraţionale şi adeseori pierzătoare.

Odată, demult, spune o tradiţie creştină, într-o pustie a Răsăritului trăia un drept - un nevoitor bătrân, pe numele său Daniil. El era vizitat câteodată de locuitorii satului din apropiere, care îi aduceau mâncare, şi dintre aceştia îl iubea cu deosebire pe pietrarul Evloghie. Acesta era un om de mare bunătate, neobişnuit de harnic, de o credinţă sinceră şi adâncă. Acesta muncea zile întregi întru sudoarea frunţii în carierele de piatră, tăind şi fasonând bucăţi uriaşe din piatră, şi era totdeauna vesel, liniştit şi bucuros. Nimeni nu auzea din partea lui nici plângeri, nici reproşuri. întorcându-se acasă, el îi poftea neapărat la masă pe vecinii mai nevoiaşi sau pe săracii peste care dădea pe drum, şi casa lui era întotdeauna plina de sărmani şi de schilozi. El împărţea nevoiaşilor aproape tot câştigul lui modest, lăsând pentru sine numai puţin, cât sa nu moară de foame. Toţi îl ştiau şi toţi îl iubeau pe Evloghie.

Auzind câteodată istorisiri despre el, bătrânul Daniil-se gândea câteodată: „Uite un om care face atât de mult bine, deşi are atât de puţină avere! Cât bine ar face, pe câţi i-ar face fericiţi, dacă ar fi bogat!"

Şi s-a rugat lui Dumnezeu ca Domnul să-i trimită lui Evloghie bogăţie.

Odată, după rugăciune, i S-a arătat în vis Domnul. „Rugăciunea ta va fi împlinită, a zis El, dacă te pui chezaş pentru sufletul acestui om, că atunci când va deveni bogat nu va pieri, nu se va strica şi nu va uita de Dumnezeu."

Daniil a chezăşuit, fiindcă i se părea cu neputinţă ca bogăţia să strice viaţa îmbunătăţită a pietrarului şi să clatine aşezarea creştină a sufletului acestuia.

Atunci când Evloghie, în ziua următoare, a plecat la lucru, cu el s-a întâmplat ceva neobişnuit.

Cum a lovit cu târnăcopul în piatră, a simţit după sunet că stânca este goală pe dinăuntru. A mai lovit o dată, de două ori, şi a făcut o gaură mică.

Uitându-se prin ea, a înlemnit de mirare.

In stâncă era o scobitură mare, şi toată scobitura era plină cu aur!..

Să lărgească gaura şi să scoată aurul a fost treabă de câteva minute.

Incărcat din greu, Evloghie s-a întors acasă şi s-a închis în odaia sa. Pentru prima dată după mulţi ani nu a poftit pe nimeni la masă, fiindcă nu voia să meargă vestea despre comoara pe care o găsise.

Evloghie s-a îmbogăţit. A încetat să mai meargă la muncă: nu mai avea nevoie să trudească pentru a câştiga câţiva bănuţi de pâine.

In scurtă vreme, a început să i se pară plicticoasă viaţa din sat. Cu bogăţia aproape că nu avea ce să facă acolo. S-a mutat în Bizanţ, în capitală. Pentru omenirea stricată, bogăţia are întotdeauna o fbrtj magică de atracţie. Cine-i bogat are întotdeauna mulţi prieeteni. In capitala strălucitoare şi zgomotoasă, Evloghie şi-a făcut o sumedenie de prieteni în scurtă vreme. Aceştia l-au ajutat să-şi cumpere o casă luxoasă, l-au introdus în înalta societate bizantină, l-au prezentat la curtea împărătească, si în scurt timp Evloghie a devenit dregător de vază, cufundându-se până peste cap în viaţa deşartă pe care o ducea aristocraţia înaltă şi avută din Bizanţ, viaţă plină de strălucire de paradă şi de slavă deşartă.

De binefaceri nici nu mai putea fi vorba. Cheltuia bani cu nemiluita pe capricii deşarte, iar săracii şi nevoiaşii în zadar se străduiau să capete intrare la dregătorul cel nou pentru a-i cere ajutorul. Numeroasele slugi în costume pompoase, cusute cu fir de aur, îi alungau cu toiegele de la poarta palatului luxos din marmură.

Bătrânul Daniil a aflat cu groază şi cu întristare de schimbarea care se petrecuse cu Evloghie. A priceput prea târziu cât de nechibzuită fusese rugăciunea lui şi cu cât mai bună şi mai folositoare fusese pentru nenorocitul pietrar viaţa sărăcăcioasă de trudă căreia îl menise Dumnezeu în bunătatea şi înţelepciunea Sa. Pe lângă asta, simţea cu spaimă că pe conştiinţa lui atârnă un păcat greu şi că-1 ameninţă o pedeapsă grea, fiindcă se pusese chezaş pentru acel suflet şi răspundea pentru el înaintea lui Dumnezeu.

Răspunderea aceasta i se părea acum cumplită. Nu mai putea să aibă tihnă în chilia sa. Cu sufletul apăsat, a părăsit pustia şi s-a dus la Bizanţ, cu nădejdea tulbure că poate va reuşi cumva să-i bage minţile în cap lui Evloghie şi să-1 mântuiască. Cu Evloghie n-a reuşit însă să stea de vorbă. Slugile bogat îmbrăcate şi îngâmfate nu l-au lăsat pe sărmanul pustnic nici măcar să intre în curte. Stareţul a petrecut câteva zile la poarta palatului, flămând, ostenit, ros de mâhnirea inimii, şi doar o dată 1-a văzut pe fostul pietrar, atunci când acesta, frizat şi parfumat, în haine luxoase de curtean, s-a aşezat într-un palanchin, pe care îl purtau opt robi negri vânjoşi. Daniil s-a aruncat spre el. Un arap înalt, lat în spete, i-a dat brânci cu grosolănie. Cu glas tare, pustnicul l-a strigat pe Evloghie pe nume, întinzându-şi către el mâinile tremurătoare de bătrâneţe. Evloghie i-a aruncat o privire plictisită, nepăsătoare, şi a trecut pe lângă el fără să se oprească. Nu l-a recunoscut pe bătrân, sau nu a vrut să-1 recunoască, sau poate că nu i-a auzit strigătele rugătoare - este greu de spus, însă Daniil a simţit că nu va reuşi să-l smulgă pe Evloghie din această viaţă de patimi şi de desfrâu şi că nu-1 poate scăpa de la pierzare.

Cu inima zdrobită, s-a întors în pustia sa şi, cu mâhnire fără,margini, scăldat în lacrimi, a căzut la pământ înaintea Domnului, rugându-L să-i ierte marele păcat şi să-1 întoarcă pe Evloghie la viaţa de sărăcie şi osteneală.

Şi Domnul, în mila Lui, a luat aminte la lacrimile de pocăinţă ale bătrânului şi i-a iertat păcatul - păcatul îngâmfării, păci îşi închipuise că ştie mai bine ca Dumnezeu cum e mai folos să întocmească soarta aproapelui, şi astfel aproape că l-a sortit pe acesta pierzării.

Rugăciunea bătrânului a fost ascultată iarăşi.

In trufia sa de parvenit ce şi-a luat nasul la purtare, fostul pietrar a făcut multe gafe la curte şi s-a certat cu câţiva apropiaţi ai împăratului, atrăgându-şi mânia împărătească. Toată averea lui a fost confiscată şi el a fost izgonit din capitală. Prietenii abia l-au scăpat de închisoare. Această catastrofa l-a înrâurit binefăcător. Pierzând totul, Evloghie şi-a venit în fire, a înţeles că Dumnezeu l-a pedepsit pentru mândrie şi pentru lipsa de inimă, s-a plecat cu supunere în faţa sorţii, s-a întors la el în sat şi s-a apucat iarăşi de meserie. A devenit din nou prie- ten al săracilor şi năpăstuiţilor şi a început din nou să împartă cu nevoiaşii puţinul său câştig, agonisit prin muncă grea.
Iată ce grosolan se înşală omul atunci când, bazându-se pe agerimea raţiunii sale, încearcă să stabilească folosul condiţiilor de viaţă în care se găseşte. Sensul şi cauzele evenimentelor ce au loc sunt de obicei ascunse de ochii noştri, şi de aceea judecăţile noastre sunt atât de mioape şi de greşite. Numai apoi, când evenimentele cu pricina ţin deja de domeniul trecutului, privind în urmă, începem să înţelegem rostul, raţionalitatea şi folosul lor. Dacă aceste evenimente sunt dureroase pentru noi şi aduc un şir de amărăciuni şi de suferinţe, eul nostru suferind se răzvrăteşte împotriva lor, găsindu-le inutile şi excesiv de crude. Aşteptaţi însă, răbdaţi, şi când vor trece le veţi găsi aproape întotdeauna justificarea. Adeseori ele sunt numai o doctorie amară, de care este neapărată nevoie pentru sănătatea noastră duhovnicească. Chinina este amară şi neplăcută la gust, însă de neînlocuit ca mijloc împotriva malariei. Şi suferinţele noastre sunt în mâinile lui Dumnezeu mijloace de tratament al patimilor şi viciilor noastre - cel mai adesea al trufiei noastre, ce trebuie neapărat smerită. indeobşte, ele duc întotdeauna la mai bine. Fierul trebuie bătut cât este cald: şi omul trebuie să treacă prin cuptorul suferinţelor, ca sufletul lui să devină moale şi receptiv faţă de ciocanul încercărilor prin care trece, care îl prelucrează în vederea vieţii veşnice. Din păcate, întotdeauna înţelegem târziu acest adevăr. De aici vine nemulţumirea noastră, descurajarea noastră, cârtirea noastră.

Ceea ce fac Eu tu nu ştii acum, i-a zis Domnul Apostolului Petru, dar vei înţelege după. aceasta (In 13, 7). Cuvintele acestea sunt pe deplin valabile şi în privinţa noastră. De obicei, nu înţelegem ce face cu noi Domnul, şi nu aflăm decat dupa aceea.

Atunci când omul se străduie să trăiască după voia sa, aceasta îi aduce o mulţime de amărăciuni, de dezamăgiri şi de nelinişte.

Uitaţi-vă prin câte tulburări trece tânărul atunci când trebuie să-şi aleagă o carieră ori să-şi stabilească drumul pe care va porni în viaţă. Dacă în rezolvarea acestei probleme criteriul lui îl reprezintă confortul şi câştigul material, suferinţele sufleteşti produse de nehotărâre sau de lipsa de informaţie sunt nesfârşite. Oriîncotro îşi îndreaptă atenţia, peste tot se teme că va pierde. Aici i se pare prea mică leafa, dincolo nu are şanse de promovare, în altă parte îl ameninţă o viaţă plictisitoare într-o fundătură din provincie, şi tot aşa la nesfârşit. Omul se agită şi se aruncă în toate părţile, se apucă de toate şi nu găseşte nicăieri linişte sufletească. I se tot pare că a ales cel mai nenorocit loc sau cea mai nenorocită meserie, şi apreciază cu ochi invidios avantajele poziţiei celor de o vârstă cu el sau concurenţilor. „Bine este acolo unde nu suntem noi": această zicală a fost făcută tocmai pentru asemenea invidioşi zbuciumaţi. Nici nu mai trebuie să spunem că dezamăgirile datorate calculelor greşite sunt foarte multe şi că ele provoacă întotdeauna părere de rău şi ciudă pe propria persoană pentru propriile greşeli.

Bizuiţi-vă însă în toate pe voia lui Dumnezeu, renunţaţi la calculele interesate, şi în suflet veţi avea linişte şi seninătate. Veţi crede că locul şi meseria de care aveţi parte sunt cele mai bune pentru voi, fiindcă v-au fost date de Dumnezeu, Care ştie mai bine decât voi de ce sunteţi în stare. Veţi înţelege şi vă veţi convinge că nu trebuie să mai căutaţi altceva şi că nu vă rămâne decât să vă vedeţi liniştiţi de treaba voastră, străduindu-vă să o împliniţi cât mai conştiincios. Veţi crede câ în Biserică nu există poziţii proaste şi ocupaţii dezavantajoase şi că toate ocupaţiile sunt deopotrivă de importante şi necesare, dacă sunt făcute numai cu năzuinţa de a împlini voia lui Dumnezeu. Veţi aprecia preţioasa regulă pe care o dă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: Precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem prorocie, să prorocim după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să sârguiască în învăţătură; dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă înfrunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună! Dragostea să fie nefăţarnică (Rom. 12,4-9). Şi această conştiinţă a faptului că toate ocupaţiile şi poziţiile sunt deopotrivă de preţioase în iconomia împărăţiei lui Dumnezeu şi că toţi cei ce lucrează în via Domnului sunt deopotrivă de preţioşi în ochii Lui o să vă împace cu ocupaţia voastră, oricât de umilă sau dezavantajoasă ar părea ea din punct de vedere lumesc, şi calea vieţii voastre va deveni plină de rost şi de bucurie.

Aşadar, nu vă agitaţi, nu vă năpustiţi încoace şi încolo, nu căutaţi ceea ce vi se pare mai avantajos, ci, încrezându-vă în Dumnezeu, lucraţi Lui cu frică şi bucuraţi-vă Lui cu cutremur. Veţi simţi că în viaţa voastră există un reazem nezdruncinat, de care vă puteţi sprijini cu bucurie şi linişte.

Mai mult decât atât: în scurtă vreme veţi simţi că această cale a supunerii depline şi lipsite de cârtire faţă de Dumnezeu este pentru suflet singura cale corectă şi fireasca, ce corespunde pe de-a-ntregul naturii lui. Doar pe această cale toate puterile şi capacităţile sufletului se dezvoltă deplin şi firesc. Acolo unde omul încearcă să-şi dirijeze singur soarta îşi va dăuna singur, în mod inevitabil, şi îşi va mutila sufletul, aşa cum copilul nechibzuit şi încăpăţânat dă neapărat de necaz şi se schilodeşte ori îşi pierde viaţa din nesocotinţă.

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa (Mc. 8, 35).

ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, VOL I"

 

• Ascultarea de parinti
  Publicat in : Editoriale
• Cand ascultarea nu Ii este placuta lui Dumnezeu?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ascultarea, intre soti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Ascultarea fata de un batran
  Publicat in : Credinta