Pentru mantuirea sufletului este de trebuinta, in primul rand, de credinta. Sfanta Scriptura spune: "Fara credinta nu este cu putinta sa fim placuti lui Dumnezeu" (Ev. 11,6). Cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16). Dar in aceasta Sfanta Scriptura se vede ca omul singur nu poate da nastere, in sinea lui, unei credinte, macar de marimea unui graunte de mustar, ca insasi credinta nu vine de la noi, ci e un dar de la Dumnezeu, credinta, ca un dar duhovnicesc, se da de catre Duhul Sfant.

In acest caz, ce-i de facut? Cum putem impaca nevoia noastra de credinta cu neputinta omului de a o naste in sinea lui? In aceeasi Carte Sfanta este descoperit mijlocul de a o dobandi, dimpreuna cu cateva pilde. "Cereti si se va da voua" (Luca 11,9). Apostolii n-au fost in stare sa trezeasca in ei insisi, cu propria lor putere, o credinta desavarsita, dar l-au rugat pe Iisus Hristos: "Doamne, mareste-ne credinta!". Iata o pilda in care se arata cum trebuie cautata credinta. De aici se vede ca, credinta se dobandeste prin rugaciune.

Pentru mantuirea sufletului sunt de trebuinta, pe langa o credinta adevarata, si faptele bune, caci "credinta fara fapte este moarta", fiindca din fapte este indreptatit omul, iar nu numai din credinta si "de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile: sa nu ucizi, sa nu preacurvesti, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine" (Matei 19,17). Si aceste porunci trebuiesc implinite toate deodata. "Ca cine va pazi toata legea dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat de toate poruncile". Asa invata Sf. Apostol Iacov (2,10).

Sf. Apostol Pavel, aratand slabiciunea omeneasca, zice ca "din faptele legii nici un om nu se va indrepta" (Rom 20). "Stim cu adevarat ca legea e duhovniceasca, dar eu sunt trupesc, vandut pacatului. Caci de voit voiesc dar de lucrat binele nu-l lucrez, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Ca, dupa omul launtric, ma bucur de legea lui Dumnezeu, dar vad in madularele mele o alta lege, care se lupta impotriva mintii mele si ma face rob legii pacatului" (Rom 7, 14-23). Inca putem, prin urmare sa implinim faptele cerute de legea Domnului cand omul e neputincios, nu are puterea sa infaptuiasca poruncile?

Nu are putinta numai atata vreme cat nu o cere, cat nu se roaga lui Dumnezeu ca sa i-o dea. "Nu aveti pentru ca nu cereti" (Iacov 4,2) ne arata pricina apostolului. Dar chiar insusi Iisus Hristos spune: "Fara mine nu puteti face nimic" (Ioan 15,5). Cum trebuie sa facem, insa, ceva cu El, Mantuitorul ne invata astfel: "Ramaneti intru mine, si eu intru voi". Iar sa ramai intru El inseamna sa simti neincetat in Numele Lui: "orice veti cere de la Tatal intru numele Meu, va va da".

Iata ca putinta de a savarsi fapte bune, se dobandeste prin rugaciune! Pilda o vedem la insusi Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat sa biruiasca ispita, plecandu-si genunchii in fata Tatalui ceresc ca sa-I intareasca omul launtric si, in sfarsit, poruncind fratilor sai ca, mai intai de toate, sa se roage si chiar pentru orice sa se roage neincetat.

Asadar, din tot ce s-a zis mai sus urmeaza ca intreaga mantuire sufleteasca atarna de rugaciune si de aceea ea este cea dintai de trebuinta, inaintea oricarei fapte, caci multumita ei prinde viata credinta, prin ea se implinesc toate faptele bune. Intr-un cuvant, in vremea rugaciunii tot lucrul bun este incununat de izbanda, iar fara ea nici o fapta crestineasca de evlavie nu se poate savarsi.

Iata pentru ce numai rugaciunii i se cere sa fie neintrerupta, necontenita celeilalte fapte, isi are fiecare timpul sau, iar cand e vorba de rugaciune, Evanghelia ne porunceste sa o spunem necurmat - "neincetat va rugati". Se cuvine, deci, sa ne rugam totdeauna, sa ne rugam in orice vreme, in orice loc.

Adevarata rugaciune isi are conditiile ei: trebuie adusa in fata lui Dumnezeu cu mintea si cu inima curate, cu o inflacarata staruinta, cu o puternica luare aminte, cu o evlavie plina de cutremur si cu cea mai adanca smerenie. Dar daca se gaseste cineva care nu a impacat in constiinta lui curata, care vede ca e departe de conditiile adevaratei rugaciuni, infatisata mai sus, ca isi face rugaciunea mai mult de nevoie, mai mult de sila decat de buna voie, cum va fi sufletul atras dintr-o placere, dintr-o dragoste, spre rugaciune?

Chiar insasi Sfanta Scriptura marturiseste ca omul nu este in stare sa stea impotriva si sa-si curete cu desavarsire mintea de ganduri necuviincioase, ca "omul este inclinat spre ganduri rele inca din tineretile lui" si numai Dumnezeu ne da alta inima si un duh nou. Iar "ca sa voiti si ca sa savarsesti" (Filip 2,13), tot de la Dumnezeu este. Insusi apostolul Pavel a spus: "duhul meu (adica glasul) e in rugaciune, dar mintea mea este neroditoare" (I Cor. 14, 14). "Caci sa ne rugam cum trebuie nu stim" (Rom 8,26), intareste tot el. Din toate acestea reiese ca in rugaciune noi nu putem scoate la iveala insusirile ei, adica miezul ei!

Si atunci, in fata unei astfel de neputinte care a pus stapanire pe orice om, ce mai poate face el, din partea vointei si puterii lui, pentru mantuirea sufletului sau? El nu-ti poate dobandi credinta fara rugaciune, precum nu poate face nici o fapta buna fara ea. Ba chiar, la urma urmei, nu este in stare nici macar sa se roage cu adevarat. Ce-a mai ramas, deci de partea lui? Ce mai poate face el din propria lui putere si libertate ca sa nu piara, ci ca sa se mantuiasca?

Asa cum in fiece lucru este o calitate, Domnul a pastrat aceasta insusire, numai in atarnare de vointa si de darul Sau. Si pentru ca sa arate mai limpede atarnarea omului de voia lui Dumnezeu si ca sa-l cufunde mai adanc in smerita cugetare, Domnul n-a lasat pe seama voii si puterilor omenesti decat cantitatea rugaciunii, poruncindu-i sa se roage neincetat, in orice vreme si in orice loc, si tocmai prin aceasta se descopera mijlocul tainic ce duce catre dobandirea adevaratei rugaciunii, iar, odata cu rugaciunea, vine si credinta si implinirea poruncilor si mantuirea.

Asadar, partea omului este cantitatea. Deasa rostire a rugaciunii e data si lasata la voia lui. Asta o invata si Parintii Bisericii Sf. Macarie cel Mare, spune: "sa te rogi oricum (dar des) atarna de voia noastra, iar sa te rogi cu adevarat este lucrarea dorului". Prea Cuviosul Isihie spune ca rugaciunea deasa aduce desprinderea, care mai tarziu se face una cu firea, si ca fara deasa chemare a Numelui Domnului Iisus Hristos e cu neputinta sa-ti cureti inima.

Prea cuviosii Calist si Ignatie ne dau sfatul ca, inainte de a purcede pe calea nevointelor si a faptelor bune, sa incepem rugaciunea in Numele lui Iisus Hristos rostind-o des, neincetat, caci deasa repetare curata insasi rugaciunea cea necurata. Fericitul Diahod zice iarasi ca daca omul ar chema Numele lui Dumnezeu cat mai des cu putinta, adica s-ar ruga neincetat, n-ar cadea in greseala.

Cata experienta, cata intelepciune si cata caldura cuprind aceste indrumari practice ale parintilor. In simplitatea lor plina de experiente, ei arunca o lumina asupra cailor si mijloacelor de desfasurare duhovniceasca. Ce mare nepotrivire se afla intre Sf. Parinti si intre inteleptii lumii care vin cu indrumarile lor scoase dintr-o cugetare seaca!

Mintea cauta sa se incredinteze: fa cutare si cutare fapta buna, inarmeaza-te cu barbatia, intrebuinteaza puterea vointei, incredinteaza-te de bunele urmari ale faptele bune, de pilda: curata mintea si inima de ganduri desarte, umple locul lor cu cugetari pline de invatatura, fa binele si vei fi cinstit si linistit, traieste asa cum o cere mintea si constiinta. Dar voi! In ciuda tuturor straduintelor, toate acestea nu-si ating tinta fara rugaciunea deasa si fara rugaciunea lui Dumnezeu pe care ea o atrage.

Dupa aceasta vom mai cerceta invataturile Parintilor si vom vedea ce vorbesc ei despre curatirea sufletului, de pilda Sf. Ioan Scararul scrie: "cand ti se intuneca sufletul de ganduri necurate biruieste-i pe potrivnici cu Numele lui Iisus, chemandu-L cat mai des. O arma mai puternica si mai plina de izbanda nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant". Sf. Grigorie Sinaitul invata: "sa stii ca nimeni nu-si poate tine mintea in frau prin propriile sale puteri si, de aceea, cand te napadesc gandurile necurate, cheama numele lui Iisus cat mai des, si mai de multe ori, si atunci gandurile se vor linisti de la sine".

Cat de simplu, in acelasi timp, de indemanatic si plin de experienta acest mijloc, care nu se potriveste deloc cu sfatul unei cugetari uscate, ce cauta sa dobandeasca o curatenie sufleteasca printr-o inalta parere de sine si prin lucrarea proprie! Cumpanind aceste indrumari intemeiate pe viata practica de Sf. Parinti ajungem la urmatoarea incheiere sincera, si anume ca mijlocul cel mai insemnat, cel mai potrivit si unic pentru dobandirea faptelor de mantuire si de desavarsire duhovniceasca este repetarea deasa, neincetata a rugaciunii, oricat ar fi ea de neputincioasa.

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul! Amin!

Doamne ajuta!
Stefan Popa

.

• Sfintirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Dogma
• Teologia cosmosului si indumnezeirea omului
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica
• Despre indumnezeirea omului si luarea de fiinta
  Publicat in : Religie
• Duhul Sfant si indumnezeirea omului prin har
  Publicat in : Religie