A birui moştenirea copilului din tine, moştenirea cu care intri mai apoi în viaţa de adult, nu e un lucru lesnicios. De aceea vom cerceta toate mijloacele pe care atât Biserica, cât şi teoriile psihologice ni le pun la îndemână, sau mai bine zis le vom sistematiza. Indicat este să folosim nu o singură metodă, ci pe toate, căci toate împreună-lucrează la armonizarea şi tămăduirea sufletului nostru.

1. Imbunătăţirea relaţiei cu părinţii. „Adoptarea, înfierea părinţilor"
Despre această metodă am amintit în capitolul anterior; ea se dovedeşte a fi, din perspectiva psihologiei, reţeta de bază în vederea ieşirii din dependenţă. Este absolut necesară folosirea ei în situaţiile de dependenţă.

2. Să ne dăm spre înfiere Domnului
De ce oare oamenii, obiectele dependenţelor noastre, nu ne pot împlini setea de a fi iubiţi şi acceptaţi ? Pentru că dragostea lor este nedesăvârşită. Ea nu poate duce în spate nici măcar un singur om atât de înfometat de dragoste şi care atât de mult o pretinde, precum suntem noi.

Există totuşi Cineva a Cărui dragoste este desăvârşită şi fără margini şi Care este în stare şi vrea să ne-o poarte. Acest Cineva ne iubeşte şi pentru dragostea Lui nu trebuie să ne mai luptăm. Acest Cineva este Dumnezeu. Aşa cum spunea într-una din lucrările pe care le-a scris pentru site-urile noastre psihologul ortodox, specialist în rezolvarea situaţiilor de criză, Mihail Hasminski, „Omul, din firea lui, este o făptură dependentă, iar singura dependenţă sănătoasă, singura care nu aduce în urma ei suferinţă, este dependenţa de Dumnezeu".

Mie personal nu prea îmi place cum sună această expresie, „dependenţă de Dumnezeu", ea potrivindu-se parcă mai bine pentru a explica situaţia oamenilor care sunt departe de Biserică (lucru cu care ne şi ocupăm de altfel în paginile site-urilor noastre); pentru noi însă, creştinii ortodocşi, este preferabil să vorbim despre înfierea noastră de către Dumnezeu, de starea de fii ai lui Dumnezeu. Noi nu suntem cu adevărat creştini dacă nu ne îndestulăm cu desăvârşita Lui dragoste şi căutăm dragoste la cei de un chip cu noi. Aşa încât, fie ca starea de dependenţă de care ne-am dat seama că suferim să devină pentru noi un nou imbold ca să încetăm de a fi numai cu numele şi cu "forma creştini, ci să fim cu adevărat creştini care să vadă în Dumnezeu-Tatăl pe fiinţa cea mai dragă şi mai apropiată sufletului nostru. Pentru că aceasta este în firea noastră şi ca atare nu este greu de împlinit. Atunci când pătimim de pe urma lipsei de atenţie şi de căldură din partea părinţilor noştri (fie ei în viaţă sau trecuţi dincolo, fie ei departe sau aproape), să suspinăm din inimă: Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Domnul m-a primit (Psalmi 26,10) - şi atunci călduţ ni se va face sufletului şi vom vedea că nu numai că nu suntem orfani, dar avem cel mai bun, cel mai puternic, cel mai iubitor Tată din câţi ne-am fi putut închipui în cele mai frumoase vise ale noastre. A cui dragoste ne-ar mai trebui ?

3. Schimbarea caracterului relaţiilor noastre cu ceilalţi
Nu avem la dispoziţie de acum încolo ani de zile pentru ca, folosindu-ne de cele două metode pe care le-am amintit mai sus, să ne izbăvim de dependenţă şi astfel să începem de la zero să clădim relaţii sănătoase cu ceilalţi. Noi trăim astăzi, astăzi suntem implicaţi în diferite relaţii cu oamenii din jur, poate că suntem chiar căsătoriţi. De aceea este de trebuinţă ca din chiar ziua de astăzi să punem început schimbării caracterului relaţiilor noastre cu oamenii. Acele greutăţi pe care le vom întâmpina pe parcurs vor fi pentru noi un antrenament minunat şi un mijloc de a ne cerceta atât izbânzile pe care le vom înregistra, cât şi starea sufletului.

Sfatul general valabil ar fi: să ne străduim să oferim celorlalţi oameni tocmai acea dragoste plină de acceptare, de a cărei lipsă pătimim noi înşine. Cu cât dependenţa omului este mai mare, mai adâncă, cu atât disponibilitatea lui spre ceilalţi oameni, deschiderea lui adevărată este mai mică. Când se află într-un grad mare de dependenţă, omului i se pare că este practic înconjurat de duşmani. Aşa încât, dacă observăm în noi duşmănie faţă şi de un singur om, să ne amintim că pricina acestei stări de fapt se află înlăuntrul nostru, că cei bolnavi suntem noi şi nimeni altcineva, că ne este de cea mai mare trebuinţă să ne vindecăm de aceasta şi că faţă de fiecare om, fără excepţie, trebuie să ne raportăm după principiul: „Păcatul să-l urăşti, pe păcătos iubeşte-l."

Există un cuvânt tare frumos care ajută foarte mult în raportarea corectă la oameni: îngăduinţă. Şi nu în sensul că cel care e mai sus condescinde către cel aflat mai jos, nicidecum! Ci în sensul că noi pururi păstrăm înaintea ochilor noştri amintirea propriilor păcate, fără să le punem celorlalţi înainte zapisul slăbiciunilor lor. Să ne străduim să îi primim pe toţi, să fim îngăduitori faţă de toţi. Iar atunci când te străduieşti să fii îngăduitor cu oamenii, bagi de seamă repede că de fapt nici nu ai de ce să priveşti spre ei în jos, ci că a privi cu adevărat un om se face întotdeauna înălţând privirea, ridicând ochii.

Izbăvirea de sentimentul de vrăjmăşie - acesta este primul nivel. Nu ne oprim aici, mergem mai departe: străduindu-ne să arătăm o dragoste plină de îngăduinţă. Noi, creştinii, avem o armă nepreţuită, de neînfrânt, care asigură biruinţa dragostei în sufletele noastre. Nouă ne este poruncit să facem tuturor bine, mai ales celor care ne supără. Iar aceasta şi este acea armă pe care nu o poate înfrânge nici un vrăjmaş - demonii. Noi înţelegem că de fapt nimeni nu ne supără, că Domnul îngăduie toate aceste „necazuri" pentru tămăduirea noastră. Ca atare şi sfatul de a ne ruga pentru cei ce ne fac supărări şi de a le mulţumi are un sens anume, mai întâi de toate, pe acela de a ne izbăvi noi înşine de supărarea şi de răutatea pe care le simţim faţă de oameni, şi apoi de a aduce biruinţa dragostei în sufletul nostru.

Astfel, trebuie să ne străduim să ne readucem la normal (pe care poate nici nu ne amintim să-l fi trăit vreodată, dar care este totuşi firescul nostru cel mai firesc), astfel încât fie că mergem pe stradă, prin mulţime, fie că ne aflăm la serviciu sau cu prietenii, să nu simţim vrăjmăşie raţă de nici un om, ci către toţi să avem deschidere şi să fim gata a veni oricui în ajutor, sau măcar să spunem un cuvânt bun, un cuvânt prietenesc.

O atenţie deosebită trebuie să o acordăm relaţiilor de prietenie şi celor de iubire în care suntem implicaţi. Să ne străduim să ne concentrăm luarea-aminte la a le dori celor pe care îi iubim, ca şi prietenilor noştri, toate cele bune (ca, de pildă, mântuirea sufletului, dar şi simpla fericire pământească). Să ne străduim să avem în noi pace şi bucurie, indiferent de felul în care decurge relaţia noastră, şi să luăm asupră-ne întreaga răspundere a stării în care se află sufletul nostru. Să ne străduim să stingem în noi înşine gândurile de gelozie care vor veni. In toate să fim mai aspri în a cere de la noi înşine mai mult decât de la ceilalţi, să ne îndreptăm mai mult spre a da decât spre a primi, dăruind ceea ce este mai greu - dragostea, iar nu încercând să scăpăm cu mai puţin, să „mituim" cu lucruri mărunte, materiale.

Nu trebuie însă să ne agăţăm de orice fel de relaţie. Să aruncăm o privire critică la cele în care ne aflăm. Au oare ele în sine măcar un sâmbure de ceva sănătos sau nu sunt decât nişte încercări de compensaţie ale dependenţelor noastre ? Ne putem imagina pe noi înşine într-o relaţie sănătoasă cu omul cu pricina, este un pământ bun unde să poată fi cultivată o prietenie, o iubire?

De regulă, omul cu dependenţă îşi alege drept obiect al dependenţei, fie în relaţiile de prietenie, fie în cele de dragoste, un cu totul alt om decât alege atunci când se mai însănătoşeşte puţin. De aceea, este firesc ca, pe măsură ce omul se însănătoşeşte, cercul de legături pe care l-a avut să se schimbe. In cazul unei înclinaţii puternice spre dependenţă, nu se recomandă formarea de noi relaţii de iubire, caci probabilitatea de a ne înşela în alegerea partenerului de dragoste subînţelegem acea stare de îndrăgostire m care ca doi trăiesc în curăţie, ca stadiu premergător de cunoaştere a celuilalt, înainte de o posibilă căsătorie.

Dmitry Semenik

PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI; EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Problemele psihologice: obstacol pe calea vieţii duhovniceşti"

 

• Fenomenele de dependenta
  Publicat in : Religie
• Toxicomania - pacat al deznadejdii sufletesti
  Publicat in : Morala