Taina iertarii

Taina iertarii Mareste imaginea.

TAINA IERTĂRII

Mi-ar plăcea să încep de la Tatăl nostru. Intr-un mod general şi după experienţa mea personală, această rugăciune este cea mai dificilă dintre toate. Intr-adevăr, avem adesea obiceiul să o îngânăm, să o recităm, dar nu este o rugăciune pe care să o putem „recita" Tatăl nostru - şi acesta este locul ei în liturghia euharistică - este cântată sau pronunţată de comunitate după epicleză, după invocarea Duhului Sfânt, adică atunci când Duhul Sfânt, Duhul focului, a coborât pesete daruri, pâinea şi vinul, şi peste comunitate, pentru a transforma pe toate persoanele prezente în Trupul şi Sângele lui Hristos. Doar atunci Tatăl nostru este spusă şi trăită în deplinătatea ei, în toată puterea ei şi în toată îndrăzneala ei: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm..." Acest cuvânt, parrhesia, care introduce Tatăl nostru are un triplu sens: îndrăzneală, familiaritate, încredere. Aceste elemente merg împreună.

„LASĂ-NE DATORIILE NOASTRE”

Cred că e bine să începe de aici, fiindcă în acest context putem pătrunde mai bine sensul uneia dintre cererile cele mai dificile din această rugăciune: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". Voiam mai întâi să spun cea mai dificilă, dar voi spune una dintre cele mai dificile, fiindcă termenul Tatăl nostru este deja greu de pronunţat: cum putem să ne imaginăm intrarea şi ridicarea noastră către această taină a lui Dumnezeu Care rămâne într-o lumină neapropiată şi să-L chemăm pe Tatăl?

Traducerea literală a acestei cereri centrale din Tatăl nostru ar trebui să fie: „Lasă-ne datoriile noastre, precum şi noi lăsăm datornicilor noştri". Exegeţii observă aici o uşoară variaţie între versiunea Evangheliei după Luca şi cea a Evangheliei după Matei, cea de-a doua fiind mai lungă decât cea dintâi. Citim la Matei: „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" [Mt 6, 12). La Luca: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă" (Lc 11,4). Există oare o diferenţă veritabilă, o prăpastie între acest „căci", care exprimă o relaţie de cauzalitate, şi acel „precum şi" care implică poate mai degrabă o analogie? Cred că în realitate nu există o diferenţă foarte mare între cele două, fiindcă problema fundamentală rămâne: dacă aşteptăm ca Dumnezeu să ne ierte după măsura propriei noastre iertări, atunci avem o speranţă vană, fiindcă noi nu suntem în stare să iertăm. Asupra acestui punct, putem să ne întoarcem la anumite pasaje din Vechiul Testament, în special la textul din Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Ecclesiasticul), care spune în mod esenţial: „Cum putem să cerem de la Dumnezeu iertarea dacă noi înşine nu iertăm celor care ne greşesc?" [vezi Sir 27,30; 28, 7).

Să reţinem că textul literal al rugăciunii Tatăl nostru nu vorbeşte despre iertare, ci de lăsarea datoriilor. Aceasta este traducerea adevărată, literală şi riguroasă, care este cea din limba slavonă şi la care trebuie să revenim.

IERTAREA LUI DUMNEZEU ESTE CEA DINTÂI

In realitate, întregul context al Bibliei ne obligă să nu facem din iertarea reciprocă o condiţie a iertării noastre de către Dumnezeu, ci, din contră, să vedem în ea consecinţa necesară. Dacă luăm una dintre parabolele fundamentale care clarifică în prealabil rugăciunii Tatăl nostru, parabola stăpânului nemilos (Mt 18,23-35), descoperim că iertarea lui Dumnezeu este cea dintâi. A fost adus un om care, pentru o datorie de zece mii de talanţi, s-a aruncat la picioarele stăpânului său şi i-a cerut o amânare; stăpânul l-a ascultat şi i-a iertat toată datoria. Tot astfel, Hristos spune păcătoasei prinsă în adulter sau păcătosului care este coborât prin acoperişul casei: „Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale" [Mc 2,5; In 8,11).

Găsim peste tot acest fapt - fundamental - al priorităţii, al primordialităţii iertării lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel ne vorbeşte despre aceasta într-un text important din Epistola către Romani: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rm 5,6-8). Un fapt pe care Sfântul Apostol Pavel îl confirmă în Epistola către Efeseni: „Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos" [Ef 4, 32). Să notăm că „precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă” este la trecut; aceasta înseamnă că suntem iertaţi în Hristos o dată pentru totdeauna. Acesta este faptul fundamental al învierii lui Hristos. Sfântul Pavel reia această afirmaţie în Epistola către Coloseni: „îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora [...]; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi" [Col 3,13).

In toate aceste pasaje, iertarea lui Dumnezeu este cea dintâi. Sigur că ne putem întreba: atunci nu există o contradicţie între această prioritate şi cuvântul din Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri"? Dacă ne adâncim în această întrebare, descoperim că există două grade ale iertării lui Dumnezeu. Primul este gradul universal şi absolut, atemporal şi permanent, pentru toate timpurile şi pentru toate locurile: Dumnezeu ne-a salvat pe toţi, o dată pentru totdeauna. Aceasta este marea doctrină a Sfântului Pavel: Dumnezeu ne-a mântuit. El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. Această iertare a lui Dumnezeu este, s-ar putea spune, necondiţionată, căci Dumnezeu ne-a iubit pe când noi eram încă păcătoşi, până la a muri pentru noi (a se vedea Rm 5, 8). Iertarea ne este oferită şi noi nu trebuie decât „să intrăm înăuntru"; Dumnezeu este biruitor, nu trebuie decât să pătrundem în această biruinţă.

Insă - şi acesta este cel de-al doilea grad al iertării - suntem chemaţi să fim colaboratori ai acestei opere a lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt, asumând la rândul nostru această taină şi această lucrare extraordinară, fruct al iertării lui Dumnezeu. Atunci când îi respingem pe fraţii noştri, respingem de fapt chiar iertarea lui Dumnezeu. în mod universal, ni s-a oferit tuturor, dar nu ni se impune. Omul rămâne liber - acesta este marea taină a credinţei creştine - în faţa iubirii lui Dumnezeu, a iertării lui Dumnezeu, a luminii lui Dumnezeu pe care el le poate accepta sau respinge. Refuzul lui Dumnezeu face parte din taina iubirii Sale.

RUGĂCIUNEA LUI HRISTOS PE CRUCE

Pentru a închide panorama Noului Testament, este bine să ne reamintim rugăciunea lui Hristos pe cruce: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac" [Lc 23,34). Aceasta nu este o iertare pe care Iisus o acordă, ci o rugăciune adresată Tatălui. Acest cuvânt al Răstignitului răsună traversând secolele. Până la sfârşitul timpului, el este cuvântul împăcării supreme cu Tatăl, al mijlocirii filiale pentru această lume pe care Dumnezeu într-atât a iubit-o (a se vedea In 3,16), rugăciunea lui Abel cel Nou, al cărui sânge „strigă către Tatăl" (Fac 4,10), implorând pentru lume. Este punctul culminant al jertfei cu propria viaţă pe care Hristos o face, care implică şi include această cerere ca Dumnezeu să ierte oamenilor.

Această rugăciune a lui Iisus pe cruce adună în ea şi îmbrăţişează toate timpurile şi întregul spaţiu de la început şi până la sfârşitul timpurilor. Această rugăciune a iertării pe care Hristos o adresează Tatălui ne priveşte pe toţi, fiindcă suntem cu toţii solidari cu călăii Lui. Intr- adevăr, cel mai mic refuz al lui Dumnezeu, cea mai mică respingere a iubirii Sale ne fac solidari cu cei care L-au ispitit pe Hristos în timpul întregii Sale vieţi şi cu cei care L-au răstignit. De aceea putem vorbi cu adevărat despre această rugăciune a lui Hristos ca de o epicleză adresată Tatălui. Să remarcăm că Hristos nu declară: „Vă iert", ci Se adresează mai sus: „Tatăl este mai mare decât Mine", înainte de patima Sa, El Se adresează Tatălui: „îl voi ruga pe Tatăl şi El va trimite Duhul care vă va vorbi despre Mine" (In 14,16; 15,26). Pe Golgota, Iisus continuă să-L roage pe Tatăl pentru iertarea oamenilor.

Această iertare a Tatălui coboară peste lume, fiindcă Tatăl este cel ofensat. întâlnim aici tema, fundamentală la Părinţii Bisericii, a compătimirii Tatălui, cuvântul compătimire însemnând „suferinţă cu”. Tatăl nu este insensibil în faţa patimii, a suferinţei, a decăderii umanităţii care se îndepărtează de El cu o viteză infinită. Tatăl suferă cu o rană a iubirii şi punctul culminant al suferinţei Sale este moartea Fiului pe care El îl trimite în lume, în această lume pe care „atât a iubit-o”. Semnul iertării lui Dumnezeu va fi, până la sfârşitul veacurilor, darul Duhului Sfânt.

DIMENSIUNILE PĂCATULUI

Dar ce înseamnă iertarea? Iată „Mielul lui Dumnezeu", spune Isaia în cel de-al patrulea cânt din capitolul 53. O expresie reluată de Ioan Botezătorul în Evanghelia după Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” [In 1, 29). Dumnezeu ia asupra Lui păcatul lumii. Păcatul reprezintă răul, reprezintă toate transgresiunile noastre, suferinţele, rănile, loviturile, decăderea, toată această condiţie în care ne aflăm. Dar, în Vechiul Testament, păcatul nu înseamnă pur şi simplu actele individuale, oricât de grele ar fi ele; păcatul (la singular) are de asemenea un sens universal, generic, care trimite la condiţia globală a căderii, a răului, a suferinţei, a sclaviei, a corupţiei şi a mortalităţii în care umanitatea întreagă, fără excepţie, s-a prăbuşit.

Inapoia păcatului - şi aceasta este marea învăţătură a Sfântului Irineu de Lyon (sec. al II-lea) - se află o putere personală. Păcatul nu este doar o stare. El e personificat, implică o forţă personală care depersonalizează şi înstrăinează, care caută să subjuge şi să distrugă. Păcatul este întotdeauna fructul acţiunii diavolului (idiabolos), adică a celui care divizează, desparte, dezintegrează: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu" [Lc 22, 31), adică să vă împrăştie. Hristos, dimpotrivă, a murit „ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” [In 11,52).

Această despărţire satanică este mereu întreită: compromiţând şi distrugând caracterul „comunional” al omului, ea îl izolează de Dumnezeu, de oameni şi de sine. In raport cu Dumnezeu, cerul se închide. Dumnezeu devine îndepărtat, chipul Său se împietreşte. Izvoarele harului dumnezeiesc par a seca şi omul devine un părăsit, pierdut şi flămând într-o „ţară îndepărtată" [Lc 15, 13). Faţă de fraţii săi, omul este un lup faţă de om - homo homini lupus -, după cum o spunea un proverb latin despre care nu voi mai aminti. Fratricidul lui Cain, turnul Babei, legea talionului devin arhetipuri biblice ale barierei urii, ale neînţelegerii şi răzbunării care se ridică între oameni şi care compromit comuniunea frăţească pentru care oamenii au fost creaţi.

In sfârşit, şi acest lucru nu este cel mai puţin grav, omul păcătos se dezintegrează în el însuşi. îşi pierde integritatea, unitatea profundă a fiinţei sale. Devine străin faţă de inima sa adâncă, faţă de acest loc imaterial după chipul lui Dumnezeu. Acest chip, deşi indestructibil, poate fi atât de tare acoperit, întunecat, închis în propriile sale adâncuri, încât să nu mai poată să iasă la lumină, iar omul să nu mai ajungă aici. Omul este deci străin de identitatea şi vocaţia sa ultimă, rătăcind ca un suflet îndurerat între cer şi pământ. In această stare de disociere multiplă, el nu este doar victima forţelor satanice care caută să-l posede şi să-l aservească propriilor dorinţe şi patimi, ci şi purtătorul seminţei morţii, bolnav încă de la venirea sa în lume şi sortit să moară.

Această stare de sclavie şi boală nu îl face pe om total iresponsabil. E adevărat că Sfântul Pavel se plânge că „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Rm 7,19). Dar, în acelaşi timp, de la începuturi şi până la sfârşitul veacurilor, Dumnezeu Se adresează lui Cain în fiecare dintre noi: Cain, „ce ai făcut?" [Fac 4,10). Şi ce ai făcut din această voce interioară care suspină în adâncurile tale, ce ai făcut acestui Cerşetor al iubirii care bate neobosit la uşa inimii tale (vezi Ap 3, 20)? Aşadar, omul este responsabil şi vinovat, fiindcă chipul lui Dumnezeu continuă să strălucească în adâncurile sale.

ŞTERGERE Şl VINDECARE

Când Dumnezeu iartă, El face două lucruri. Pe de o parte, şterge păcatul. Face inexistent ceea ce era. Uită. Merge în altă direcţie. Nu mai ia în considerare păcatul. Pe de altă parte, El vindecă rănile, El, Mielul care şterge păcatul şi care a luat asupra Lui păcatul şi rănile oamenilor. Creează o inimă nouă (Ps 51[50], 12). Numai Dumnezeu poate să dea o asemenea iertare. Numai Dumnezeu poate să şteargă păcatul şi să-l facă inexistent. Aş spune chiar că omul nu poate să ierte prin sine însuşi, în sensul tare al cuvântului; el nu are această forţă, căci rana lăuntrică este prea mare, ea continuă să sângereze şi să producă suferinţă. Doar Dumnezeu poate ierta.

Iertarea este taina iubirii Tatălui. De aceea Hristos, în această clipă decisivă, în momentul pe care l-am putea numi ultima ispită - cea a Mântuitorului pe cruce - unde vede întreaga lume adunată într-un punct unic, nu poate să Se adreseze decât Tatălui. Fiindcă această iertare face parte integrantă din taina răscumpărării, a reînnoirii, a mântuirii, a noii creaţii. Totuşi Evangheliile ne învaţă: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” [Mc 2, 10- 11). Sfântul Ioan ne descoperă că Fiul Omului a primit de la Tatăl puterea de a judeca şi că această judecată nu este doar o judecată de condamnare, ci şi o judecată a iertării, a mântuirii şi a vindecării.

Dumnezeu este un Dumnezeu al iertării. Aceasta apare clar în mai multe pasaje fundamentale din Vechiul Testament, ca şi în această teofanie de la Ieşire [3, 4-6], unde Dumnezeu Se arată în faţa lui Moise pe Sinai: „Domnul este îndelung-răbdător, mult-îndurat şi adevărat, iertând fărădelegile, greşelile şi păcatele [la mii de neamuri - Adăugire care nu se găseşte în traducerea românească; explicaţiile ce urmează se bazează pe contrastul dintre mii de neamuri şi trei sau patru neamuri ] şi nelăsând nepedepsit, ci pedepseşte nelegiuirile părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam" [Num 14, 18). Contrastul este important: dacă ispăşirea sau pedeapsa merge până la al treilea sau al patrulea neam, iertarea se întinde pe mii de generaţii. Am putea, de asemenea, cita psalmul pe care-l citim la vecernie: „îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung-răbdător şi mult-milostiv" [Ps 102, 8); şi cartea lui Iona unde profetul anunţă în Ninive pedeapsa divină, dar unde Dumnezeu are milă de poporul din acest oraş.

„SUS SĂ AVEM INIMILE”

Atunci ce înseamnă pentru noi a ierta? Inseamnă să-L lăsăm pe Dumnezeu să vindece rana propriei noastre inimi. Când inima este rănită, nu putem ierta, fiindcă suferinţa, resentimentul sunt prea puternice. A ierta este un dar al lui Dumnezeu, o veritabilă minune a transformării în propria noastră inimă; nu ne putem vindeca noi înşine. De aceea aş vrea să leg taina iertării de cea a rugăciunii inimii.

Când auzim cuvântul preotului la liturghia euharistică: „Sus să avem inimile" şi răspunsul corului: „Avem către Domnul", ce se întâmplă în acest moment? Ce înseamnă „Sus să avem inimile, către Dumnezeu"? Am putea să înţelegem în sensul uitării a tot ceea ce este pământesc, omenesc, profan şi al întoarcerii către Dumnezeu într-o relaţie de verticalitate absolută, de rugăciune, de adorare şi de implorare deplină. Aceasta nu este totuşi decât o manieră de a vedea, căci, fie că o vrem, fie că nu, inima noastră este un univers. Inima noastră este mai largă decât lumea, pentru că ea o conţine; ea ştie că lumea nu cunoaşte această taină pe care o poartă în ea. Atunci când inima noastră este plină de tot ceea ce formează existenţa noastră, bucuriile noastre, toate iubirile noastre, toate urile şi suferinţele noastre, ce putem face? Suntem incapabili să le smulgem din inimă pe toate acestea. Nu putem decât să ridicăm inimile către Dumnezeu. Aşa cum ne expunem partea bolnavă a corpului nostru radiaţiilor care pot să o vindece, tot la fel ridicăm inima noastră bolnavă şi cerem Domnului să pătrundă în ea, îl rugăm să intre în această inimă suferindă şi rugătoare cu toată puterea Sa, harul Său, dragostea Sa, cu toată prezenţa, lumina şi focul Duhului, pentru a distruge ceea ce este de distrus şi pentru a transforma şi recrea ceea ce trebuie să rămână pentru împărăţie.

Sfântul Pavel o spune bine: „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Co 6, 9). Faptul ridicării inimilor noastre implică în mod necesar o curăţire, o cauterizare, o vindecare a acestei inimi de tot ceea ce se găseşte aici. Dacă avem ură, ea este puţin câte puţin arsă şi distrusă. Se topeşte ca zăpada la soare. Orice barieră pe care ne-am creat-o şi ridicat-o unii contra altora se reduce puţin câte puţin, dispare...

De aceea, atunci când ne ridicăm inimile, sunt bucuriile şi urile noastre, prietenii şi vrăjmaşii noştri pe care îi ridicăm. A ridica inima înseamnă un adevărat botez al inimii. Un botez în care inima noastră va muri din nou şi va învia cu tot ceea ce se află în ea. După cum a spus Sf. Ap. Pavel: „El care a făcut din cele două -una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii" (Ef 2,14), între cei apropiaţi şi cei îndepărtaţi, între cer şi pământ; „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască" (Ga 3, 28). Hristos ne-a adunat pe toţi. Când ridicăm inima noastră către Hristos, peretele urii este distrus. Aşa este botezul inimii, jertfa inimii noastre. Tocmai la această profunzime se poate realiza o adevărată iertare, adică nu doar o uitare, ci o descoperire, o intrare în iubirea lui Hristos. Doar Hristos şi în rugăciunea Sa - în care ne întemeiem noi înşine -iertarea poate fi reală şi eficace.

Un ultim punct mi se pare încă important. Foarte adesea, când reflectez la modul iertării, descopăr că atunci când eu iert, mă consider în centrul lucrurilor: eu sunt cel care iartă, fiindcă eu sunt cel rănit. Când eu iert, este întotdeauna propriul eu care este încântat. Aici, ar fi bine să ne reamintim parabola lui Hristos despre bârnă şi pai: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?" (Lc 6, 41). Să învăţăm să facem această convertire a privirii! In felul acesta, ceea ce credem că este obiectul iertării la alţii ne va apărea poate mai neînsemnat decât fapta pentru care noi înşine trebuie să fim iertaţi.

POCĂINŢA, CHEIA IERTĂRII

Căci cine sunt eu pentru a nu ierta? Nu sunt eu însumi „născut în păcate”, după cum o spune psalmul (50)? Eu sunt dator în fiecare moment, în fiecare clipă a vieţii mele în care mă îndepărtez de Dumnezeu, în care las să intre în mine întunericul sau ura. Da, sunt îndatorat în mod infinit tuturor oamenilor: ori de câte ori opresc acţiunea Duhului Sfânt care lucrează pentru sfinţirea mea, introduc puţin sau mai mult întuneric în lumea întreagă. Dacă sunt îndatorat către toţi oamenii, adevărata problemă nu ar fi deci, înainte de a oferi iertarea, de a cere eu însumi iertare? Când cer iertare, considerându-mă „cel din urmă om şi cel dintâi dintre păcătoşi" (Rugăciune rostită înainte de împărtăşanie în liturghia ortodoxă; vezi 1 Tim 1,15.), iertarea celuilalt dobândeşte o altă rezonanţă. Prin urmare, eu nu pot ierta decât dacă cer iertare tuturor şi fiecăruia. Când iert, este încă eul propriu care se află în centru. Dimpotrivă, când cer iertare, eu sparg acest eu orgolios şi iertarea aproapelui, sau a celui căruia eu îi sunt aproapele, devine necesară.

Ajungem aici la taina pocăinţei, adică la cea dintâi lucrare a Duhului Sfânt care este aceea de a ne face să ne recunoaştem ca păcătoşi, înstrăinaţi şi însinguraţi. „Dă-ţi sângele şi primeşte Duhul", spune un adagiu al Părinţilor. Aşa coboară Duhul peste lume în limbi de foc, în rouă de apă vie pentru a-i sătura pe cei însetaţi, pentru a vindeca rănile păcatului, pentru a aduce din nou oaia pierdută în casa Tatălui. Atunci când mă descopăr - chiar eu singur - că sunt păcătos şi vinovat (vezi Tim 1,15), nu pot decât să cer iertare, tuturor şi fiecăruia, dar mai înainte de toate lui Dumnezeu care singur poate să ierte: „Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?" (Mc 2, 7).

Boris Bobrinskoy
Compasiunea Tatalui, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Compasiunea Tatalui"

 

Pe aceeaşi temă

26 Aprilie 2017

Vizualizari: 3762

Voteaza:

Taina iertarii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE