Despre valoarea crestina si spirituala a bunurilor

In mai multe imprejurari, fie prin parabole, fie prin referire directa, Mantuitorul nostru Iisus Hristos s-a pronuntat in privinta bunurilor, a bogatiei si a bogatilor, si trebuie sa recunoastem ca ori de cate ori a facut-o, a avut o atitudine destul de severa fata de acestia, ba, am putea spune ca a fost chiar foarte intransigent, daca ar fi sa amintim si numai acel avertisment “mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului decat sa intre un bogat in imparatia lui Dumnezeu”(Matei 19,24). Pe multi dintre noi ii sperie aceasta intransigenta, determinandu-i sa considere crestinismul o doctrina, daca nu anacronica, atunci cu siguranta nerealista, care vine in contradictie cu insasi realitatea firii omenesti, care orice s-ar spune, este dependenta si conditionata de sfera lumii materiale, neputand exista in afara acesteia.

O spune de altfel si Cartea Sfanta a Sfintei Scripturi, atunci cand afirma alcatuirea dihotomica a omului: trup si suflet.

Prin trup omul fiind legat nemijlocit de materie, careia ii apartine prin faptul ca provine din ea si ii este tributar: hrana, adapostirea, imbracamintea etc., constituindu-se ca datorii firesti si elementare, fara de care omul n-ar putea sa traiasca si pe care trebuie sa le implineasca pentru a-si putea asigura existenta. “Cele mai de seama lucruri din viata omului sunt: apa, painea, haina si o casa pentru adapost” (Intelep. lui Is.Sir. 29, 24). O recunoaste si unul dintre Sfintii Parinti, deci un glas autorizat al Bisericii, atunci cand se refera la aceeasi problema: “nu este cu putinta-omului sa existe fara hrana care sa-i sustina puterea”. Aceasta fiind una din datoriile elementare pe care le avem de indeplinit fata de noi insine: “Esti dator sa dai trupului tau o hrana modesta, daca cauti numai ce ii este de trebuinta” (Sf. Grigorie de Nyssa, PSB, vol. 1, pag. 357 si 437). Privite lucrurile in aceasta perspectiva, s-ar parea ca ne gasim intr-o mare dilema din care oricum vom face nu vom putea iesi decat pagubiti, caci sau dorim sa ne mantuim, si atunci va trebui sa ne debarasam de bunurile pe care le avem, asa cum l-a indemnat Mantuitorul nostrum Iisus Hristos pe tanarul din Evanghelie: “Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile” (Matei19,21), ceea ce, de ce sa nu o recunoastem cu sinceritate, nu multora ne este la indemana, si este cu anevoie de indeplinit pentru ca fiecare dintre noi avem cate ceva de care ne legam si la care renuntam nu chiar cu usurinta; sau pastram bunurile, care asa cum spuneam mai sus, ne sunt intr-un anume sens indispensabile, si atunci inseamna ca ne excludem de la mantuire. Socotesc ca este numai in aparenta o dilema iar cheia iesirii din ea ne-o ofera insusi Mantuitorul atunci cand indica cele doua cai prin care putem ajunge la mantuire. Una este cea prin care, pastrand bunurile -”Daca vrei sa intri in Viata pazeste poruncile!” (Matei 19, 17) - iar cealalta este renuntarea la ele -”Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile” (Matei 19, 21).

Majoritatea exegetilor autorizati ai Sfintei Scripturi, atunci cand se refera la Evanghelia cu tanarul bogat (Luc.18, 18-28), sunt unanimi in recunoasterea ca cele doua cai la care se refera Mantuitorul nostrum Iisus Hristos ii privesc, pe de o parte pe cei care au renuntat la tot de bunavoie, intrand in monahism, iar pe de alta parte la ceilalti, cei multi, care detin bunuri. Dar si unii si altii sunt chemati in final la dobandirea aceluiasi scop: mantuirea; scopul fiindu-le comun, diferita este numai calea, modalitatea de a ajunge la ea. Nu putem spune ca una este superioara si cealalta inferioara, pentru ca, finalmente ele trebuie sa duca la acelasi scop. Pazirea poruncilor se justifica numai in masura in care te va duce la cunoasterea lui Dumnezeu, care „e ascuns in poruncile Sale si pe masura implinirii lor ni se face cunoscut” (Sfantul Marcu Ascetul), iar prin staruinta in cunoasterea lor poti ajunge la dobandirea dragostei: “Cine are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel care Ma iubeste”, rasplata fiind pe masura stradaniei: “Il voi iubi si Eu si Ma voi arata lui” (In. 14- 21), scopul ultim fiind acela de “a curati si sfinti inimile credinciosilor” (Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, voI. 2, pag. 36). Dar, si daca ai renuntat la bunuri, aceasta nu inseamna ca ai castigat automat mantuirea, pentru ca acesta este abia inceputul, gruel incepe dupa aceea, iar simplul fapt ca ai renuntat la ele, ca ai depus votul saraciei de bunavoie nu-ti va aduce mantuirea: “desavarsirea nu vine odata cu lepadarea de avere si de bunuri, ci dupa dobandirea dragostei” (Sfantul Ioan Casian, Filocalia, vol. 1, pag. 164).

Asadar, fie ca detinem bunuri si ne folosim de ele, dar pazim poruncile, fie ca urmam sfatul evanghelic, cel numit al saraciei de bunavoie, si ne debarasam de tot, in final, prin ambele cai vom ajunge la acelasi ideal: mantuirea. Cred ca la aceasta s-a referit Domnul nostrum Iisus Hristos atunci cand a spus: “In casa tatalui Meu sunt multe locasuri. Iar de nu, oare v-as fi spus Eu voua ca ma duc sa va pregatesc loc?” (In. 14. 2) In genere, crestinismul nu este impotriva bunurilor, a averii, dimpotriva, atunci cand aceasta este castigata prin munca cinstita si fara sa fie in defavoarea celorlalti, este recunoscuta si chiar consfintita de Dumnezeu: “agonisita cu dreptate este data omului de Dumnezeu, fiind un semn al binecuvantarii ceresti” (Fac. 24,35). Ceea ce ne aduce insa mereu aminte Sfanta Scriptura este faptul ca noi nu suntem proprietari de drept ai acestor bunuri, ci cel mult niste chivernisitori ai lor: “Ce ai pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te trufesti ca si cum nu l-ai fi primit?” (1 Cor. 4, 7). Ni se recomanda sa pastram totdeauna masura in agonisirea bunurilor, aceasta fiind confirmarea respectului pe care omul si-l datoreaza siesi, si implicit se respecta pe sine ca faptura a lui Dumnezeu. Sf. Scriptura ne indeamna in acest sens la cumpatare si pastrarea echilibrului in viata, ca masuri sigure in vederea dobandirii mantuirii, si in virtutea acestor principii, nu condamna bunurile materiale, care nu sunt daunatoare in sinea lor, daunatoare este reaua lor intrebuintare, care duce la pervertirea sensului major al vietii umane - mantuirea. Este intru totul legitima castigarea bunurilor si implinirea trebuintelor firesti “caci nimeni, niciodata, nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si-l incalzeste, precum si Hristos Biserica” (Ef. 5, 29), Insa transgresarea anumitor limite duce la nimicirea a ceea ce are omul mai frumos in sine, provocand o grava ruptura in insasi integritatea sa psiho-fizica: “grija fata de trup sa nu o prefaceti spre pofte”, citim in Sfanta Scriptura.

Exista o interconditionare logica intre bunurile material si existenta umana, aceasta nefiind posibila fara bunuri. La randul lor, bunurile presupun viata, ele neputandu-se justifica decat in masura in care se raporteaza la om: “Daca pornesti de la om spre exterior, nu ajungi niciodata la sensul lucrurilor, caci descifrarea sensului lor este ascunsa in omul insusi” (N. Berdiaev, Sensul creatiei, pag. 67), si numai in masura in care se raporteaza la om ele capata un sens: “prin om, cosmosul devine constient de sine” (P. Evdokimov, Varstele vietii spirituale, pag. 69), ele avand insa numai un rol functional. Viata umana inteleasa in expresia ei majora de “imbogatire in Dumnezeu” este cauza si scop in sine, bunurile fiind numai un mijloc auxiliar prin care ne este dat sa accede spre stiinta finala: “noi suntem pentru noi insine un scop fara sfarsit, si scopul fara sfarsit al tuturor lucrurilor” (Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, voI. 1, pag. 15). Nu bunurile sau detinerea acestora sunt condamnabile din perspectiva crestina, ci felul in care ne raportam la ele. Modul in care le privim: “Dumnezeu ne ingaduie sa avem bunuri, cu conditia sa le dam o intrebuintare buna, nu sa le depozitam” (Mitrop. Antonie Plamadeala, Talcuri noi la texte vechi, pag. 416). Daunator cu adevarat pentru noi este efectul pe care acestea iI pot avea asupra noastra, monstrii pe care ii pot naste in noi: egoismul, lacomia, desconsiderarea si dispretul fata de ceilalti etc. “nu averea in sine devine marele obstacol, ci ceea ce naste in noi” (idem pag. 415). Atunci este cu adevarat grav cand te-ai rupt definitiv de Dumnezeu si te-ei afundat iremediabil in materialitate, nesocotindu-l purtarea de grija, considerandu-te pe tine adevaratul stapan, ceea ce de fapt nu esti, pierzandu-ti capacitatea de a te aprecia asa cum esti si ce esti, atunci ti-ai pierdut insasi libertatea, caci “cel ce are gandirea ingrijorata de lucrurile vietii nu este liber” (Sfantul Simeon Noul Teolog, Filocalia, voi 6, pag. 43).

Bunurile materiale nu se confunda cu raul, nici nu sunt izvorul acestora si nici nu confera vreun plus de valoare celui ce le detine. Ele sunt doar simple mijloace care ne sunt incredintate ca prin ele sa ne castigam mantuirea: “stapan trebuie sa fii peste toate si nu sclavul lor; sa-ti urmeze, sa nu te tarasca dupa ele. Trebuie sa-ti supui totul, cunoscandu-te pe tine si recunoscandu-Ma pe Mine, sa recunosti cu alte cuvinte in toate lucrurile create desavarsirea divina si sa treci de la creaturi la Creator” (Sf. Gracian, Criticonul, voI. 1, pag. 138). Folosite corect, ele ne pot chiar ajuta la castigarea mantuirii; a abuza insa de ele devine o stavila serioasa in realizarea acestui deziderat: “tot ce este adunat in afara de trebuinta, din pofta acestei lacomii, se preface in ziua urmatoare, adica in viata urmatoare celui ce a adunat-o, in vierme. Prin viermele acesta, cel ce aude intelege viermele cel neadormit, care prinde viata din lacomie” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Crestinismul nu este antisocial, intelegand prin aceasta sa promoveze saracia, caci prin ea insati aceasta nu este o virtute, dupa cum nu condamna nici bogatia: “nu totdeauna estelaudata saracia, ci numai aceea de bunavoie, dupa sfatul Evangheliei. Mantuitorul Iisus Hristos nu fericeste pe cei lipsiti de bunuri, ci pe cei ce indeparteaza din suflet saracia de fapte bune” (Sfantul Vasile cel Mare), nici nu face vreo distinctie intre saraci si bogati, intre oameni apartinand anumitor categorii sociale, ci toti deopotriva au succes la darurile lui Dumnezeu. Cel “sarac cu duhul” sa se laude cu inaltimea la care a fost chemat; bogatul sa se foloseasca cuminte de avutul sau, “cei care au averi sa fie ca si cum nu le-ar avea” (1 Cor. 7, 29), dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, sa se fereasca de ingamfare si de increderea prea mare in avutiile lor, pentru ca acestea sunt trecatoare, intocmai ca iarba, pe care cea dintai arsita o nimiceste. Niciodata Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a condamnat bunurile sau agonisirea lor, ele fiind recunoscute ca o conditie indispensabila a propasirii si emanciparii omului; a condamnat insa cu severitate uzurparea ordinii naturale rostuita de Dumnezeu, transformarea lor in “idoli” si aservirea In fata lor: “drept aceea, omorati madularele voastre - ale omului pamantesc: desfranarea, necuratia, pofta cea rea si lacomia, care este inchinare la idoli” (Col. 3,5). Mantuitorul Iisus Hristos a indicat raportul real dintre om ca fiinta cu vocatia divinitatii, si bunuri, aratand ca adevarata inchinare si slujire o datoram in exclusivitate lui Dumnezeu: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti”(1 Cor. 10, 31).

Aceasta a fost in esenta ei misiunea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in ceea ce ne priveste pe noi oamenii, si destinul nostru pamantesc, sa ne elibereze din robia pacatelor, aratandu-ne ca adevarata temelie a vietuirii crestine nu sunt bunurile vremelnice si atat de inselatoare si nesigure (Prov. 27, 24), ci “imbogatirea in Dumnezeu”; nici n-a contrazis nevoia fireasca de procurare a celor necesare pentru sustinerea vietii, ci procurarea lor peste masura, de multe ori infrigurata, care duce la desfigurarea si deformarea persoanei umane, ci dimpotriva, ne indeamna la incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de lume si de oameni, incredere care trebuie sa duca la echilibrusi cumpatare in agonisirea lor: “stie Tatal vostru cel ceresc ca aveti trebuinta de ele” (Matei 6, 23).  Tanarul bogat din Evanghelie nu s-a facut vinovat pentru simplul fapt ca avea “multe bogatii”, ci ceea l-a facut cu adevarat sa fie condamnat de Mantuitorul a fost prea multa sa grija fata de ele. Raul provenea din propria-i realitate interioara, tocmai din prea multa sa preocupare si alipirea cu tot sufletul de acestea, caci “nu departarea externa de lume, ci detasarea launtrica de ceea ce este rau in ea, este lucru hotarator” (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, voI. 6, pag. 83). Daca Mantuitorul Iisus Hristos l-a indemnat sa “vanda toate”, a vrut ca mai intai sa-1 scoata din stapanirea lor, sa-1 situeze pe o pozitie de detasare launtrica: “sa nu socoti ca iubirea de argint sta numai in a avea aur sau argint, ci orice lucru de care se lipeste sufletul” (Sfantul Isaac Sirul, Filocalia, voI. 5, pag. 70); sa-1 elibereze sufleteste de sub stapanirea lor: “se cuvine a avea bunuri ca stapan al lor si nu ca sluga a lor; sa le stapanesti si nu sa te stapaneasca. Dumnezeu ti le-a dat, nu ca sa le cheltuiesti spre pieirea ta, ci spre a lucra la mantuirea ta” (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Referindu-se la sfatul evanghelic “vinde tot ce ai”, un mare teolog rus contemporan, il interpreta tocmai in sensul celor afirmate mai sus: “vinde tot ce esti”, deci Mantuitorul Iisus Hristos voia sa-1 scoata din starea de identificare cu ceea ce avea. (P. Evdokimov, Varstele vietii spirituale, pag. 101). “Sufletul dezlegat de materie ajunge purtator de Dumnezeu” (Ilie Ecdicul, Filocalia, vol. 3), aceasta este starea la care l-a indemnat Domnul Iisus Hristos pe tanarul bogat, de a se elibera de sub stapanirea materiei, de a se elibera launtric: “faptele nu indrepteaza pe om, independent de dispozitia sa launtrica” (Teoclit Dionisiatul, op. cit, vol. 1, pag 99), lui lipsindu-i tocmai libertatea interioara, disponibilitatea sufleteasca de a se apropia de Dumnezeu, caci numai aceasta face posibila salasluirea harului dumnezeiesc in sufletul nostru, aceasta fiind conditia prima in realizarea mantuirii, care are nevoie “de suflet slobozit de patimi” (Sfantul Maxim Marturisitorul, Filocalia, voI. 3, pag. 124)

Stelian Gombos

.

• Mantuirea omului bogat
  Publicat in : Predici de duminica
• A gandi e lucru mare, intrebarea-i salvatoare!
  Publicat in : Editoriale
• Bogatia intru Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Nu te-ntrista, bucuria e Hristos!
  Publicat in : Editoriale