Indepartarea vechilor Biserici Orientale - asa numite “schismatice” - a avut deopotriva cauze dogmatice si politice. Referindu-ne la acest lucru trebuie sa avem in vedere multiplicitatea formelor in biserica primara. Unitatea putea fi atinsa numai prin afirmarea unuia din tipurile existente ca ortodox, numindu-le pe celelalte eretice. Imparatul Constantin cel Mare a transformat Biserica, intr-un mijloc de a reface unitatea Imperiului, crezand ca orice unitate trebuie intemeiata mai ales pe temeiuri religioase, spirituale. Astfel, unitatea Bisericii a devenit un factor politic de prima importanta. Unitatea Bisericii trebuia impusa pentru unitatea Imperiului, Constantin si succesorii sai depund eforturi in acest sens. Aflate in continua confruntare, toate factiunile rivale incercau sa castige vointa imparatului. Numai asa partea victorioasa putea avea oponenti declarati eretici si condamnati ca inamici ai statului.
Din acel timp, unitatea Bisericii Imperiale coincide cu limitele puterii Imperiale, in Rasarit si Apus, unitatea luand sfarsit iar multiplicitatea incepand acolo unde “bratul” politic al Bizantului nu mai era destul de puternic. Cursul pe care l-a urmat Biserica Romei, a fost posibil numai datorita faptului ca Romei se afla in afara sferei puterii politice a Bizantului.
Factiunile bisericesti acuzate prin edictele Bisericii Imperiale, in care erau declarate eretice iar membrii lor persecutati ca inamici ai statului, au urmat doua atitutini: pe de-o parte, liderii minoritatilor au emigrat in state inamice stabilind centre de unde combateau Biserica Imperiala Bizantina si teologia ei, infiintand biserici locale aflate in afara controlului Imperial; iar pe de alta, in ciuda celor afirmate impotriva lor, liderii acestor grupuri dizidente adunau nuemerosi adepti pe care autoritatile imperiale nu reuseau sa ii convinga.
Nestorienii sunt un exemplu al primului tip de dizidenta. Cand Biserica Imperiala s-a pronunutat in mod oficial impotriva hristologiei Patriarhului Nestorie al Constantinopolului, cei care l-au urmat au emigrat in estul Siriei si in Persia. Acestioa au raspandit perspectiva lor teologica in randul Bisericii din Persia. Rupturii la nivel teologic, i-a urmat cea la nivel organizational; Biserica persa s-a rupt de Patriarhia Antiohiei. Persia, vechiul inamic al Bizantului, a adoptat o structura bisericeasca opusa Bisericii Imperiului Bizantin. Au fost trimise misiuni din Edesa in estul Siriei, iar mai tarziu din Persia, in intrega Indie si Asia Centrala, China, Mongolia si sudul Siberiei.
Bisericile monofizite
Bisericile monofizite sunt un exemplu al celui de-al doilea tip de rezistenta. Nu numai factorii de natura teologica ci si unii de natura politica si nationala au avut un rol important in nasterea acestor biserici. Invatatura monofizita accentua firea divina a lui Iisus Hristos pana la punctul in care natura umana era exclusa. Aderentii acestei invataturii au castigat majoritatea “Sinodului talharesc” de la Efes in anul 449 si au incercat sa-si impuna perspectiva teologica asupra intregii Biserici Imperiale. Insa, la numai doi ani mai tarziu, Sinodul de la Calcedon condamna invatatura lor ca fiind eretica. Cele doua parti au fost atat de echilibrat divizate in numar si in putere astfel incat dogma de la Calcedon a putut invinge numai dupa mult timp.
Condamnarea monofizitilor a condus la o schisma, astfel incat Bisericile Armeana, Copta (Egipteana), Etiopiana, precum si o mare parta din cea Siriana si cea Mesopotamiana, au aderat la monofizism.
Doctrina nu a reprezentat singurul factor al schismei, deoarece aceste biserici dezvoltasera deja o viata bisericeasca proprie in limbajul specific fiecareia dintre ele. Influenta factorilor “non-teologici” in adoptarea monofizismului de catare Biserica Egipeteana are un specific aparte. Doctrina monofizita a luat nastere sin perspectivele asupra naturii lui Hristos ale unor teolgi din Alexandria. Cand Sinodul de la Calcedon a condamnat invatatura ce sustinea o singura fire in Hristos, sentimentele nationaliste egiptene au fost ranite. In mod semnificativ, mai multi copti decat egipteni elenizati au aderat la invataturile monofizite. Sentimentul de dezbinare a fost intensificat de disputele dintre copti si greci, care erau lideri economici si intelectuali in Egipt. Un alt element l-a constituit rivalitatea traditionala dintre Alexandria, cu vechile pretentii asupra primatului eclesiastic, si Constantinopol - pe care alexandrinii il priveau ca un oras parvenit, lipsit de autoritate, in problemele bisericesti.
Animozitatile dintre biserici au fost adancite odata cu eforturile depuse de catre bizantini de a instala patriarhi ortodocsi de originea greaca in locul episcopilor monofiziti indepartati. Coptii au resimtit profund acet lucru. De acest conflict au beneficiat intr-un final arabii musulmani, pe care o buna parte din monofizitii copti i-au vazut ca pe niste eliberatori din catusele Ortodoxiei Bizantine.
Odata patrunsi in Egipt, arabii i-au oprimat pe copti impunandu-le religia islamica. Biserica Etiopiana a ramas monofizita pana in zilele noastre.
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.