Evanghelia iubirii

Evanghelia iubirii Mareste imaginea.

Duminica a 19-a dupa Rusalii

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Dacă ar avea oamenii necontenit înaintea ochilor mila lui Dumnezeu faţă de dânşii, s-ar milostivi şi ei unii faţă de alţii. Nimic nu-l face pe om mai potrivnic milosteniei decât gândul că nici lui nu-i dă nimeni nimic. Nimeni? Dar Dumnezeu? Nu răsplăteşte El, zi şi noapte, cu milostivirea Lui, nemilostivirea noastră? Şi nu-i mai bine să te bucuri, la curtea împăratului, de milostivirea împărătească decât de milostivirea slugilor? La ce ne-ar folosi bunăvoinţa tuturor de la Curte, dacă am cădea în dizgraţia regală?

Tot aşteptând ca ceilalţi să fie mai întâi milostivi faţă de dânsul, omul ajunge hapsân. Este literă de lege aceasta. Mila însă nu este o virtute pasivă, ci o virtute lucrătoare. Ce ar fi ştiut oamenii despre milă dacă Dumnezeu nu ar fi fost, El mai întâi, milostiv faţă de oameni? Mila lui Dumnezeu deşteaptă şi în oameni mila. Dacă Dumnezeu nu ar fi arătat mila Lui, lumea nu ar cunoaşte mila.

Cui înţelege că mila este o virtute lucrătoare, şi începe să o lucreze, cerul şi pământul i se arată curând într-o lumină nouă. Unul ca acesta va ajunge curând să cunoască şi mila lui Dumnezeu, şi a oamenilor. Mila este scăpărarea a două pietre, din care izvorăşte scânteia. Cine iscă această fericită scânteie, şi cine o primeşte, simte că Dumnezeu e de faţă. Amândoi, şi cel ce dă şi cel ce primeşte, simt în inimile lor mâna lui Dumnezeu, mângâietoare. De aceea a spus Domnul: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5,7).

Mila este mai mare decât compasiunea pe care o predică atâta înţelepţii indieni. Poate cineva să treacă pe lângă un cerşetor, să-i pară rău de el, şi totuşi să nu-i dea nimic. Omului milostiv însă nu doar îi va părea rău de un necăjit, ci-l va şi ajuta. A te milostivi de un cerşetor nu-i nici cel mai greu, nici cel mai mare lucru în Legea lui Hristos; ci să ne milostivim de vrăjmaşii noştri, acesta este lucrul de căpetenie. Mila este mai mare decât iertarea, pentru că iertarea este prima jumătate a drumului, iar fapta iubirii, a milosteniei, este drumul întreg.

Mai trebuie oare să spunem că mila este mai mare decât dreptatea pământească? Dacă n-ar fi milă, oamenii ar pieri cu toţii de mâna necruţătoare a legii. Fără milă, legea nu poate chezăşui pentru nimic din cele ce sunt, mila însă face lucruri noi. Dragostea a zidit lumea. De aceea, este mai bine pentru oameni să cunoască şi să deprindă din copilărie dulceaţa dragostei şi a milei decât asprimea legii. Legea poate fi oricând învăţată, pe când o inima înăsprită cu greu se mai poate întoarce vreodată spre milostivire. Dacă oamenii au dragoste, nu vor păcătui împotriva legii, dar dacă, împlinind toată legea, au rămas cu totul lipsiţi de dragoste, pot pierde cununa slavei făgăduite de Dumnezeu celor milostivi.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre cel mai înalt fel de milă: iubirea faţă de vrăjmaşi. Hristos a dat porunca — nu sfatul, ci porunca — de a ne iubi vrăjmaşii. Iar porunca aceasta nu e de împlinit ici şi colo, în oarecare clipe rare de iluminare a legii, aşa cum era, mai mult sfat decât poruncă, înainte de venirea Lui. Porunca iubirii faţă de vrăjmaşi este culmea Evangheliei lui Hristos.

Domnul a spus: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” Cu aceste cuvinte începe Evanghelia iubirii vrăjmaşilor. La urma urmelor, dacă vrem ca oamenii să nu ne fie duşmani, să nu le fim nici noi lor. Dacă e adevărat faptul că oricine pe lumea asta are duşmani, atunci de bună seamă că şi noi suntem duşmanul cuiva! Dar cum să-ţi fie omul prieten dacă tu îi eşti duşman? Smulge aşadar rădăcina duşmăniei din inima ta, şi abia după aceea numără-ţi duşmanii. Cu cât mai desăvârşit ai să-ţi smulgi din inimă rădăcina cea rea şi toate vlăstarele care puiesc dintrînsa, cu atât mai puţini duşmani au să-ţi iasă la socoteală. Dacă vrei, deci, ca oamenii să-ţi fie prieteni, încetează mai întâi tu a le fi lor duşman, fă-te tu mai întâi prietenul lor. De îndată ce le vei fi semenilor tăi prieten, numărul duşmanilor tăi va scădea şi chiar va dispărea cu totul.

Dar nu acesta-i câştigul cel mai mare. Câştigul cel mai mare e că, în chipul acesta, ţi-L faci prieten pe Dumnezeu. E lucrul cel mai de seamă pentru mântuirea ta să nu fi duşmanul nimănui, şi nici să nu ai vreun duşman. Dacă îi eşti cuiva duşman, lucrul acesta împiedică şi mântuirea ta, şi pe a lui; iar dacă eşti altora prieten, atunci până şi duşmanii tăi îţi vor ajuta, vrând-nevrând, să te mântuieşti. O, dacă ar socoti omul mai degrabă cu câţi semeni de-ai lui este el la cuţite, decât câţi îl vrăjmaşesc pe el! Într-o singură zi, faţa cea neagră a acestei lumi ar străluci ca soarele.

Porunca lui Hristos de a face noi oamenilor ceea ce voim să ne facă şi ei nouă este atât de firească, atât de neîndoielnic bună, încât e de mirare şi e o ruşine că ea nu este obişnuinţă de zi cu zi între oameni. Nimeni pe lume nu vrea să i se facă rău; să nu facă deci nici el rău altora! Oricine vrea să i se facă bine; să facă şi el bine altora! Orice om vrea să fie iertat când greşeşte; să ierte şi el pe alţii! Fiecare vrea să-şi împărtăşească durerile şi bucuriile cu alţii; să se întristeze şi el de durerile altora, să se bucure şi el de bucuriile altora! Omul vrea ca alţii să vorbească bine despre el, să-l cinstească, să-l hrănească dacă e flămând, să-l cerceteze dacă e bolnav şi să-l apere dacă e prigonit; să facă şi el altora toate acestea.

Lucrul acesta e valabil pentru persoane şi pentru grupuri de oameni, pentru neamuri, naţiuni şi ţări. Dacă toţi ar face din aceasta o lege, toată răutatea şi lupta între stări, între neamuri şi ţări ar înceta, ar înceta şi luptele, şi războaiele. Iată leacul tuturor bolilor, şi altul nu este.

Şi mai departe spune Domnul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.” Adică: să aşteptaţi ca alţii să vă facă vouă bine, ca să le puteţi întoarce binele făcut, nu-i mare lucru. Oare Dumnezeu aşteaptă ca oamenii să merite soarele de pe cer, ca să poruncească soarelui să strălucească? Nu lucrează Dumnezeu din dragoste? Dragostea e o virtute lucrătoare. Dumnezeu a arătat acest lucru de la întemeierea lumii.

De când e lumea, zi de zi, Domnul a revărsat, cu milostiva-I mână, daruri bogate peste toate făpturile Sale. Să fi aşteptat să primească mai întâi ceva de la ele, ca să le dea? Dacă ar fi fost aşa, nimic din câte sunt n-ar fi. Dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, nu suntem altceva decât nişte neguţători care-şi vând marfa. Dacă facem bine numai celor ce ne fac bine, nu suntem altceva decât nişte datornici care-şi plătesc datoriile. Mila nu e o virtute care acoperă datoriile, ci una care dă de la sine mereu. Şi dragostea e o virtute care dă fără să aştepte să primească înapoi. Dacă dăm cui ne va da înapoi, ce-i cu asta? Mutăm doar banii dintr-o pungă în alta, pentru că ceea ce împrumutăm socotim că este încă al nostru, tot atât de al nostru ca şi când s-ar afla în mâinile noastre.

Ar fi o nebunie să credem că, prin cuvântul de mai sus, Dumnezeu ne învaţă să nu iubim pe cei ce ne iubesc, să nu facem bine celor ce ne fac bine. Doamne fereşte! Vrea numai să spună că aceea e o treaptă foarte de jos a virtuţii, care le e la îndemână şi păcătoşilor. E cea din urmă măsură a binelui, care de fapt sărăceşte lumea, îi constrânge pe oameni şi-i împuţinează la suflet. Dumnezeu vrea să-i înalţe pe oameni pe înălţimile virtuţii, acolo de unde se pot vedea toate bogăţiile lui Dumnezeu şi ale lumilor Sale, acolo unde inima îngrădită şi fricoasă a sclavului se deschide, se eliberează şi se face inimă de fiu şi moştenitor. Dragostea faţă de cei ce ne iubesc este numai prima literă din împărăţia fără hotar a iubirii; facerea de bine către binefăcători este prima zi de şcoală în lungul şir al învăţării faptelor bune; iar a împrumuta celor de la care ştim că vom lua înapoi nu este nici bine, nici rău, ci doar un pas, cel dintâi, mic de tot, către binele cel mare, care dă fără să aştepte să primească înapoi.

Pe cine are în vedere Dumnezeu aici când zice: păcătoşii? Mai întâi pe păgâni, pe cei cărora nu li s-a dezvăluit plinătatea tainei adevărului şi iubirii lui Dumnezeu. Aceştia simt păcătoşi pentru că s-au întors de la adevărul şi iubirea lui Dumnezeu şi în locul lui Dumnezeu şi-au luat drept legiuitor lumea, de la care au învăţat să iubească numai pe cei care îi iubesc şi ei, şi să facă bine numai celor ce le fac şi lor bine. Taina cea mare a adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu s-a descoperit din nou prin Mântuitorul Iisus Hristos, şi s-a descoperit mai strălucitoare ca la începuturile creaţiei. Întâi s-a arătat prin poporul israelit; prin ei, deşi nu doar pentru ei, ci pentru toate popoarele pământului. Deoarece Dumnezeu însuşi i-a pregătit pe evrei, de-a lungul a mii de ani, prin Lege şi prin prooroci, pentru a primi şi a înţelege descoperirea întreagă, de aceea îi numeşte Domnul păcătoşi pe ceilalţi oameni, scufundaţi în necredinţă. Dar prin „păcătoşi" (mai mari decât păgânii!) înţelege Domnul şi pe cei cărora, descoperindu-li-se taina adevărului şi a iubirii, nu s-au ţinut de ea, ci s-au întors ca şi câinele la borâtură, la treapta cea mai de jos a binelui. Şi mulţi dintre noi ne numărăm printre aceştia, care cu numele suntem creştini iar cu faptele păgâni dintre cei mai sălbatici.

Ce mulţumire să avem dacă iubim pe cei ce ne iubesc, şi facem bine celor ce ne fac bine? Nu doar punem la loc ceea ce am luat? Dar ne-am şi luat plata! Iar de laudă sunt numai acele fapte care, cât ar fi de mici, se aseamănă faptelor de iubire dumnezeieşti.

„Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplăta voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv.” Acestea sunt înălţimile la care vrea Hristos să-i ridice pe oameni! Iată învăţătura nemaiauzită înainte de venirea Lui. Iată slava vredniciei omeneşti, la care nici n-au visat înţelepţii lumii! Şi iată iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, care topeşte inima într-o revărsare de lacrimi!

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Nu zice: „Să nu întoarceţi rău pentru rău", pentru că este prea puţin; înseamnă doar răbdare. Nici nu zice: „Să iubiţi pe cine vă iubeşte", pentru că aceasta este iubire pasivă; ci zice: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri; nu doar să-i răbdaţi, ci să-i iubiţi. Iubirea este o virtute lucrătoare.

Nu cumva iubirea pentru vrăjmaşi este nefirească? Aceasta este întâmpinarea pe care ne-o aduc adesea cei care nu sunt creştini. „Nu vedem”, zic ei, „că în natură nu găseşti nimic care să semene a iubire pentru vrăjmaşi, ci numai pentru prieteni? Nu sprijină faptul acesta obiecţia noastră?” Ce putem răspunde? Înainte de orice altceva, credinţa noastră deosebeşte două firi: una necăzută, neîntunecată şi neaplecată spre rău prin păcat, cea aşa cum a avut-o Adam în rai, iar alta schimonosită, întunecată şi înclinată spre rău prin păcat, aşa cum o vedem că este în această lume. De firea primară ţine iubirea faţă de vrăjmaşi. Iubirea îi este acestei firi ca aerul pe care îl respiră tot ce trăieşte. Aceasta este firea zidită de Dumnezeu. Din ea iubirea dumnezeiască străbate până la firea noastră ca soarele prin nori. Şi toată iubirea din lume de acolo vine, din firea cea dintâi. Iar în raza firii stricate de păcat iubirea pentru vrăjmaşi apare, prin raritatea ei, nefirească. Dar nu este nefirească, ci este supra-firească faţă de firea cea pământească, sau, mai bine zis, este pre-firească, de vreme ce iubirea de acolo vine, din firea primordială, cea curată şi nemuritoare, pe care am avut-o înaintea acesteia de astăzi.

„Iubirea pentru vrăjmaşi”, zic alţi obiectatori, „e atât de rară încât trebuie să o numim nefirească”. Atunci, şi o perlă e nefirească, şi diamantul, şi aurul! Sunt lucruri rare, dar cine spune că sunt nefireşti? După cum sunt plante care cresc numai într-un singur ţinut, tot astfel şi planta cea rară, iubirea cea rară, creşte şi înfloreşte numai în Biserica lui Hristos. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze, nu are decât să citească Vieţile apostolilor lui Hristos, ale părinţilor şi mărturisitorilor credinţei creştine, ale mucenicilor întru adevărul şi iubirea lui Dumnezeu.

„Să zicem că nu e imposibilă, dar, în sfârşit, iubirea aceasta e neobişnuit de grea”, spun alţii. Într-adevăr, nu-i uşoară, mai ales pentru cine o învaţă departe de Dumnezeu, de la Care ea îşi primeşte tărie, din Care ea se hrăneşte. Cum să nu-i iubim noi pe cei pe care îi iubeşte Dumnezeu? Dumnezeu nu ne iubeşte pe noi mai mult decât pe vrăjmaşii noştri, mai ales că poate suntem şi noi vrăjmaşi cuiva! Cine poate să spună că nu e nimeni în lume care să nu-l socotească pe el duşman? Dacă ar fi ca soarele şi ploaia să se reverse numai asupra celor pe care nimeni nu-i numeşte vrăjmaşi, cu greu ar avea unde să cadă o rază sau un strop de apă. Păcatul îl umple pe om de frică, iar frica îl face să vadă peste tot duşmani. Dumnezeu însă e fără de păcat şi de aceea El nu bănuieşte pe nimeni, El iubeşte pe toată lumea. Ne iubeşte atât de mult încât, atunci când ne împresoară duşmanii fără că noi să ne fi făcut vinovaţi cu ceva anume faţă de ei, trebuie să credem că lucrul acesta se întâmplă cu ştirea Lui şi spre binele nostru.

Să fim drepţi şi să recunoaştem că vrăjmaşii ne sunt de mare folos în sporirea duhovnicească. Fără vrăjmăşie pe lume mulţi din plăcuţii lui Dumnezeu nu I s-ar fi făcut prieteni. Chiar şi vrăjmăşia Satanei e de folos celor râvnitori întru Dumnezeu şi întru mântuire. Cine mai mult decât Apostolul Pavel a fost mai râvnitor întru cele dumnezeieşti, cine a avut mai mare dragoste de Hristos decât el? Acest apostol, totuşi, ne spune cum, dezvăluindu-i Dumnezeu multe taine, El a şi îngăduit duhului rău să-l ispitească: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc” (II Corinteni 12, 7).

Iar dacă demonul, împotriva voinţei sale, slujeşte omului, cum să nu ajute omului alţi oameni, fiindu-i aceia vrăjmaşi mai puţin vătămători decât diavolii? Domnul însuşi a spus: „Duşmanii omului vor fi casnicii lui” (Matei 10, 36; cf. Miheia 7, 6). Cei care vieţuiesc sub acelaşi acoperiş cu noi, purtând atât de mult grija nevoilor şi înlesnirilor noastre trupeşti, se fac adesea cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii noastre, pentru că dragostea şi purtarea lor de grijă nu sunt pentru suflet, ci pentru trup. Câţi părinţi n-au dăunat uriaş sufletelor fiilor lor, câţi fraţi şi surori fraţilor şi surorilor? Câte soţii soţilor? Şi totul din iubire! Dându-ne seama de acest adevăr de zi cu zi, avem încă un temei tare spre a nu ne lăsa pradă iubirii nechibzuite faţă de rude şi prieteni, şi spre a nu slăbi iubirea faţă de vrăjmaşi. Să mai spunem o dată că adesea, foarte adesea, duşmanii ne sunt adevăraţii prieteni? Când ne pun piedici ne sunt de ajutor; când ne ponegresc ne apropie de mântuire; când ne îngreunează viaţa dinafară ne îndeamnă să ne retragem înlăuntru, în noi înşine, unde să ne aflăm sufletele noastre şi să plângem înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Cu adevărat, adesea duşmanii ne scapă din ruina pe care, hrănindu-ne trupul pe seama sufletului, ne-o pregătesc cei de aproape ai noştri.

„Faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb”, zice Domnul. Faceţi bine tuturor, fără deosebire, fără să ţineţi seama dacă ei vă iubesc sau nu; urmaţi lui Dumnezeu, care face bine tuturor, şi pe faţă şi într-ascuns. Dacă facerea ta de bine nu-l vindecă pe vrăjmaş de vrăjmăşia lui, cu atât mai puţin îl va vindeca facerea de rău. Fă bine celor ce nu aşteaptă de la tine bine, şi împrumută tuturor celor care îţi cer, dar împrumută ca şi când ai da, ca şi când ai înapoia omului ce este al lui, nu ca şi când ai da ce e al tău. Zice Sfântul Petru Damaschinul: „Milostiv este cel care-l bucură pe aproapele său cu ceea ce el însuşi a primit de la Dumnezeu: pâine, hrană, putere, un cuvânt potrivit, rugăciune — socotindu-se pe sine un datornic care a primit mai mult decât îi trebuie. În fratele său însuşi Dumnezeu cere şi Se îndatorează”. Chiar dacă vrăjmaşul tău nu-ţi primeşte facerea de bine, să nu te împiedice aceasta de a-i face bine mai departe.

Nu spune Domnul: „Rugaţi-vă pentru cei... ce vă prigonesc” (Matei 5, 44)? Rugaţi-vă, aşadar, pentru duşmanii voştri, şi în acest chip le veţi face bine. Dacă vrăjmaşul nu vrea să primească nimic de la tine, Dumnezeu primeşte rugăciunea ta pentru dânsul. Şi Dumnezeu îi va îmblânzi inima, îl va întoarce cu bunăvoinţă spre tine. Nu-i cu neputinţă, aşa cum crede lumea, să întorci un duşman înverşunat şi să ţi-l faci prieten! Şi chiar dacă ar fi cu neputinţă oamenilor, îi stă în putere lui Dumnezeu. Cine preschimbă iar şi iar pământul îngheţat în câmp înflorit, poate şi să topească gheaţa vrăjmăşiei în inima omenească şi să presare în ea floarea înmiresmată a prieteniei. Şi aceasta nu atât pentru ca să-ţi câştigi tu un prieten în locul unui duşman, ci ca să nu-şi piardă el sufletul din pricina vrăjmăşiei faţă de tine. Pentru aceasta trebuie să te rogi tu. Nu-i puţin lucru pentru mântuirea ta să ai, în viaţa aceasta, mai mulţi prieteni decât duşmani, dar lucrul de căpetenie este să nu fi tu duşmanul nimănui, să fii tu prietenul tuturor în inima ta, în gândurile tale, în rugăciunile tale.

Făcând aceasta, mare va fi răsplata ta. Cine te va răsplăti? Poate şi oamenii, într-o măsură, dar mai presus de toţi, Dumnezeu. Şi ce fel de răsplată vei primi? „Veţi fi fii ai Celui Preaînalt”; îl vei putea numi pe Dumnezeu: „Tată; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 6). Dacă nu azi, atunci mâine; şi dacă nu mâine, atunci la sfârşitul a toate, înaintea tuturor îngerilor şi oamenilor. Este răsplată mai mare la care putem nădăjdui, decât să ne chemăm fii ai Celui Preaînalt, şi să-L chemăm pe Dumnezeu Tatăl nostru? Cel Unul Fiu, şi Singurul, al Celui Preaînalt este Iisus Domnul, şi numai El până acum L-a chemat pe Dumnezeu Tată al Său.

Acum ni se promite şi nouă aceeaşi cinste, aşa rătăciţi şi păcătoşi cum suntem. Ce este cinstea aceasta? Înseamnă că vom fi în veşnicie acolo unde este El (Ioan 14, 3), în slava în care este El, în bucuria fără sfârşit. Înseamnă că dragostea lui Dumnezeu ne însoţeşte mereu, în toate necazurile şi durerile acestei vieţi, înseamnă că totul e întors şi îndreptat spre binele nostru din urmă. Nu vom rămânea în mormânt, vom învia. Vom învia aşa cum a înviat Hristos. Pentru puţină vreme suntem aici pe pământ, în insula morţii. În casa Cerescului nostru Tată ne aşteaptă slavă şi cinste. Cum e când un biet orfan e înfiat de un rege? Trebuie oare să mai pomeneşti ce bunuri îl aşteaptă? „Orfanul acesta a fost înfiat de rege"; atât să spui, şi toată lumea ştie ce înseamnă. Noi însă nu suntem înfiaţi de oameni, ci de Dumnezeu, pentru că vom fi fii ai Celui Preaînalt, al Căruia Fiu este Domnul nostru Iisus Hristos: fii ai Regelui Celui fără de moarte, ai Regelui Regilor. Dumnezeu nu ne înfiază pentru vreun merit al nostru, ci pentru Unul-Născut Fiul Lui, cum spune apostolul: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus” (Galateni 3, 26; cf. Ioan 1,12). Hristos ne primeşte ca fraţi ai Săi, de aceea şi Dumnezeu Tatăl ne primeşte ca fii.

Cu adevărat nu este nici un chip de a ne câştiga prin vreun merit numele de fiu al lui Dumnezeu. Este de râs a crede că am putea, prin vreo faptă, fie ea şi cea mai arzătoare iubire faţă de vrăjmaşi, să merităm şi să plătim ceea ce Hristos a făgăduit celor ce-L urmează pe El cu credinţă. De-am da tot ce avem la săraci, de-am posti în fiecare zi, de-am sta noapte de noapte în rugăciune ca o candelă până la sfârşitul veacurilor, de ne-am despărţi de trup în duhul nostru ca de o piatră rece iar cu sufletul de-am ajunge cu totul nepătimitori şi nesimţitori faţă de lume, de ne-am da să fim călcaţi în picioare de lumea întreagă şi mâncaţi de fiarele cele mai crude — toate acestea n-ar fi decât o prea neînsemnată câtime a preţului pentru toate bunătăţile, slava şi bucuria pe care le aduce cu sine înfierea noastră de Dumnezeu. Nici o iubire de pe pământ şi nici o milostivire a omului muritor nu-l poate face fiu al lui Dumnezeu şi locuitor al Cereştii împărăţii. Iar dragostea lui Hristos săvârşeşte ceea ce omului îi este cu neputinţă. Nimeni să nu se laude că s-a mântuit prin multa lui iubire, că şi-a deschis singur porţile raiului!

Oricât de grea, de uriaşă ne-ar părea porunca iubirii aproapelui, e doar un mărunţiş pe care Dumnezeu ni-l cere ca să ne aducă mai aproape de El, la strălucita Lui curte împărătească. Nu ne cere să împlinim porunca spre a ne câştiga cu ea împărăţia şi înfierea, ci doar să dorim împărăţia şi înfierea mai presus de orice. Cere de la noi doar să-L credem şi să-L ascultam pe Mântuitorul Iisus. Cu ce a meritat Adam raiul? Cu nimic. Raiul i-a fost dăruit de dragostea lui Dumnezeu. Prin ce a rămas Adam în rai până la cădere? Prin ascultare, prin nimic altceva decât ascultare. Dar când el şi soaţa lui au început să pună la îndoială porunca lui Dumnezeu, prin chiar îndoiala lor au încălcat porunca şi au căzut în păcatul aducător de moarte al neascultării.

În Zidirea cea Nouă, Domnul cere de la noi acelaşi lucru pe care l-a cerut de la Adam şi de la Eva în rai: credinţă şi ascultare. Credinţa că fiecare poruncă a Sa este spre mântuire, şi ascultare desăvârşită de fiecare poruncă a Sa. Ne-a dat toate poruncile, în care se cuprinde şi porunca iubirii vrăjmaşilor, ca să avem încredere în cuvântul Lui şi să-l ascultăm. De n-ar fi fost vreo poruncă a Sa bună şi mântuitoare, oare ne-ar mai fi dat-o? El singur a ştiut dacă porunca a fost firească sau nefirească, posibilă sau imposibilă; pentru noi contează că ne-a dat această poruncă şi trebuie să o împlinim, dacă vrem să ne fie bine. Aşa cum bolnavul primeşte din mâna doctorului leacul — fie el amar sau dulce - cu credinţă şi ascultare, aşa şi noi, cei slăbiţi de păcat şi întunecaţi la minte, suntem îndatoraţi a împlini cu credinţă şi ascultare cele poruncite cu dragoste de Doctorul sufletelor şi Mântuitorul vieţii noastre, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. A Lui fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nicolae Velimirovici,

Predici, Ediția a-II-a, Editura Ileana, București, 2006

30 Septembrie 2015

Vizualizari: 2402

Voteaza:

Evanghelia iubirii 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE