De ceva vreme incoace, un foarte bun prieten, suferind de o boala incurabila, isi asteapta, din clipa in clipa, sfarsitul. Este, cum se spune, pe moarte. Medicii nu-i mai dau nici o sansa, desi deja a depasit cu mult momentul pana la care acestia pronosticau ca va mai trai. Oricat de multa experienta ai avea cu astfel de situatii (iar ca preot te intalnesti deseori cu persoane ce-si numara zilele care le-au mai ramas), tot nu stii ce este mai bine sa zici sau sa faci. Rugaciunea si sfintele taine sunt singurul ajutor real, dar, din punct de vedere uman, e foarte greu sa empatizezi cu durerea unui astfel de bolnav.

E ca si cum ai cere unui om satul de mancare sa-l inteleaga pe unul flamand. Sfintii da, ei pot sa empatizeze cu totul in astfel de situatii, pentru ca ei se pun cu toata fiinta la rugaciune pentru aproapele lor, ajungand sa primeasca si sa cunoasca, uneori la propriu, durerile acestuia. Harul care izvoraste din Dumnezeu ii face capabili de acest lucru; acest har se revarsa peste ei intrucat se unesc atat de intim cu Hristos Domnul, Cel ce S-a rastignit pe cruce, luand asupra Sa toate pacatele lumii. Cei care nu au ajuns sa guste dulceata sfinteniei, nu au, oare, nici o sansa sa-i inteleaga pe cei aflati in cumplite chinuri sau chiar pe moarte?

Hai sa ne intoarcem un pic spre noi, cei care nu ne consideram a fi amenintati de spectrul trecerii in lumea de dincolo. Sa ne gandim, spre exemplu, la conditia noastra din punct de vedere biologic, la fragilitatea acestui trup care poate oricand ceda in fata unei boli pe care nici nu banuiesti ca o ai. Faptul ca acest trup nu poate exista fara a respira (decat foarte putine momente), fara a manca si fara a bea, ca sa vorbim doar de aceste nevoi fundamentale, nu inseamna cumva ca el este in permanent pericol? Daca nu-i implinesc trupului meu una din aceste nevoi, dupa o vreme, mai scurta sau mai lunga, functie si de rezistenta organismului, nu se poate intampla altceva decat sa survina decesul. Asta inseamna ca respir, mananc si beau pentru a putea trai si, implicit, pentru a amana moartea. Cu alte cuvinte, nu doar cel cu un diagnostic medical necrutator, ci si eu, omul care ma cred sanatos, sunt pe moarte! Doar ca moartea este amanata prin faptul ca trupul meu isi primeste acele elemente vitale, care-i asigura prelungirea vietii, poate chiar pe foarte multi ani, dar care nu pot impiedica inevitabila intalnire cu sfarsitul.

"Eu sunt pe moarte! Eu chiar sunt pe moarte!" Cat de straniu suna sa repeti aceste cuvinte. Pana acum cateva clipe credeai ca asta e valabil doar pentru celalalt, nu si pentru tine. Acum realizezi ca, asa cum acela este inca in viata doar pentru ca e conectat la o serie de aparate si primeste anumite medicamente (de care depinde viata lui), tot asa si tu esti in aceasta viata doar pentru ca trupul tau inca mai primeste substantele hranitoare si absolut necesare unui trup altminteri gata sa cedeze. Mai mult decat atat, daca trupul meu e pe moarte, nici despre suflet nu putem spune ca se simte prea bine. Orice pacat savarsit il raneste, iar unele pacate ranesc sufletul pana la a-l omori, de aceea se mai si numesc pacate de moarte. In fapt, despre tot omul care nu traieste in comuniune reala cu Dumnezeul Cel Viu putem spune ca este mort din punct de vedere duhovnicesc. Aceasta moarte se manifesta si ca o intunecare si o slabire a puterilor sufletesti, incat omul nu mai poate lucra binele, nu-i mai poate iubi pe cei din jurul sau cu o iubire nepatimasa. Dar, poate ce e mai important, un om mort din punct de vedere sufletesc nu mai traieste decat la nivelul biologicului si al socialului, cautand sa-si implineasca tot felul de pofte si ambitii, nefiind constient, evident, ca investeste intr-o viata a unui trup aflat, precum am constatat, el insusi pe moarte. Faptul ca bolile psihice au ajuns sa aiba o incidenta crescuta in zilele noastre (depresia, spre exemplu, face ravagii in randul tuturor categoriilor, chiar si la copii) este un semn al mortii sufletesti. Un om mort sufleteste poate sa si fie foarte activ, sa aiba rezultate notabile in plan economic, politic, artistic, sportiv sau in oricare alt domeniu, dar, cu toate acestea, viata lui sa fie lipsita de sens, fara gust, fara nici un fel de bucurie curata si autentica.

Plansul de mila
Ce ne facem cand constatam ca suntem in acest punct, adica pe moarte si in moarte? Un raspuns il gasim in Evanghelia ce se va rosti maine in biserici: "Si dupa aceea, S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Si apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te. Si s-a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau" (Luca 7, 11-16). Talcuirea patristica a acestei pericope ne indica faptul ca prin vaduva trebuie sa intelegem sufletul care s-a lepadat de barbatul sau, adica de Dumnezeu (Hristos mai este numit si Mire al sufletului nostru). "Singurul copil" este mintea sau duhul sau inima (denumirile difera in literatura teologica), adica ceea ce este mai adanc in suflet si "locul" prin care omul intra in relatie cu Dumnezeu (la exorcismele care se fac inainte de botez, preotul alunga, cu puterea lui Dumnezeu, pe diavolul "care se incuibeaza" in inima catehumenului, care paraziteaza si bruiaza comunicarea/ comuniunea omului cu Dumnezeu). Acest copil mort (adica duhul omului) este purtat in sicriu (a se intelege trupul care se face ca un mormant) afara din cetate (rupt, cu alte cuvinte, de Ierusalimul ceresc, de salasul celor vii in veac).

Avem acum si solutia la acest concubinaj al nostru cu moartea. Aparent, in cazul trupului care este pe moarte nu se poate face nimic, intrucat, din Evanghelii intelegem ca tanarul din Nain a fost inviat tot cu trup muritor. Dar faptul de a putea invia, prin puterea Fiului lui Dumnezeu, deja este semn ca si noi vom invia, la sfarsitul veacurilor, cu un trup care nu va mai cunoaste lipsurile actualului nostru trup, fiind, cum se spune, nestricacios. Caci chiar si in actualul nostru trup fiind, daca ne lipim de Viata si de Cel ce este Izvor al vietii, putem pregusta invierea, facand din el "vas al Duhului Sfant". Dar daca si trupurile celor mai sfinti dintre oameni tot au gustat moartea atunci si trupul nostru va gusta, la un anumit moment, din amaraciunea despartirii de suflet (avem, ca exceptie, pe Ilie si Enoh, care au fost ridicati cu trupul la cer, dar si ei vor trebui sa moara cu trupul, mai inainte de sfarsitul lumii). Sufletul, insa, nu este conditionat de trebuinta vreunei morti. El poate sa invieze deja inca de pe acum si sa nu mai moara. Mantuitorul ne spune limpede ca "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viata" (Ioan 5, 24). Acum, nu mai tarziu, ne putem si noi muta, cu tot sufletul, din moarte in adevarata viata. Conditia este sa ascultam cuvantul Lui, asa cum a facut-o tanarul din Nain.

Insa pentru a putea asculta si primi cuvantul lui Dumnezeu este nevoie sa te opresti din plans - de aici si indemnul adresat vaduvei din Nain: "Nu plange!" Sa incetam a ne mai plange de familia in care ne-am nascut, de relele si abuzurile pe care le-am suferit, de vecini, de tara in care traim, de "ghinioanele" care ne urmaresc in viata, de preotul care nu se ridica la inaltimea standardelor noastre, de viitorul sumbru pe care-l intrezarim, de trupul nostru insusi sau de neputintele noastre samd, samd. Pe scurt: sa nu ne mai plangem de mila! Apoi, sa primim Trupul Sau spre a se atinge de al nostru (cum altfel, daca nu prin impartasanie?), iar mintea noastra se va incredinta de Cuvantul care o va si trezi si o va ridica, tanara si dornica de viata, din sicriul in care s-a cuibarit pana acum. Pana nu vom face astfel, noi suntem cei mai de plans, chiar mai mult decat cei cu boli grave si care sunt, doar medical vorbind, pe moarte.

pr. Constantin Sturzu

 

.

• Inainte de Hristos si dupa Hristos
  Publicat in : Duminica a 20-a dupa Rusalii
• Invierea orfanilor
  Publicat in : Predici de duminica
• Despre cercetarea omului de catre Dumnezeu
  Publicat in : Duminica a 20-a dupa Rusalii
• Predica: invierea fiului vaduvei din Nain
  Publicat in : Predici - Predica