Predica la duminica bogatului caruia i-a rodit tarina

Predica la duminica bogatului caruia i-a rodit tarina Mareste imaginea.

Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina, rânduită de Sfânta noastră Biserică în Duminica a XXVI-a după Rusalii, are un conţinut scurt, dar cu o adâncă semnificaţie în viaţa creştinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist şi să-şi agonisească prin faptele bune, comoara cea nepieritoare.

Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej El a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl cel ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu (Facerea I, 26).



Ca şi celelalte pilde rostite de Mântuitorul şi această parabolă are o permanentă valabilitate pentru viaţa religios-morală a creştinului, care poate fi ispitit şi atras în păcatul lăcomiei din care se naşte egoismul şi face să dispară sentimentul de dăruire faţă de aproapelesău. Pentru dezvoltarea armonioasă a trăirii religioase, cuvintele acestei parabole nu trebuie să fie uitate niciodată de creştini, deoarece din cauza dorinţei de acumulare a bogăţiilor materiale se strecoară în inimile lor egoismul care-i înstrăinează de dreptul lor de a fi făpturi noi în Hristos (II Corinteni V, 17) şi răceşte în ei sentimentul de dragoste faţă de aproapele (Romani XIII, 8).

Dacă sentimentul de dăruire faţă de aproapele nostru ne apare ca o virtute în Sfânta Scriptură, egoismul poate fi socotit un păcat împotriva lui Dumnezeu, care dintru început l-a făcut pe om o fiinţă sociabilă, solidară cu natura înconjurătoare. Potrivit învăţăturii creştine, omul este încadrat în cosmos şi în societate, de aceea el simte nevoia de a comunica cu mediul înconjurător şi cu semenii. El poate deveni o personalitate numai dacă trăieşte în comuniune cu alţii şi dacă între el şi natură există o deplină solidaritate, el poate deveni stăpânul acesteia, aşa după cum Dumnezeu a spus şi primilor oameni după crearea lor (Facerea I, 28). De asemenea, mântuirea o poate obţine numai dacă păstrează legătura cu Biserica, pe care Sfântul Apostol Pavel o numeşte trupul lui Hristos (Efeseni IV, 4). În acest trup spiritual, el se desăvârşeşte, trăieşte din viaţa întregului şi slujeşte acestui întreg, părăseşte toate înclinările sale spre egoism şi se conformează îndemnului paulin de a nu trăi pentru sine, ci pentru Dumnezeu (Romani XIV, 7-8).

Ridicarea creştinului pe culmile perfecţiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existenţa egoismului în cugetul său, de aceea, în această situaţie, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalţi semeni şi laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu (Romani XV, 6). Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele semenilor săi şi de a urma după cuviinţă viaţa în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii şi a acţiona mereu pentru instaurarea unei vieţi paşnice şi îmbelşugate pe acest pământ.

În orice moment trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea noastră de fraţii noştri şi ne determină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare şi să nu fa-cem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor şi care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21).

Fără să-şi dea seama, egoistul îşi pierde calitatea de bun creştin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iubire şi „oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu" (I loan IV, 7-8). Prin urmare, el nu slujeşte lui Dumnezeu, ci diavolului, se împotriveşte binelui şi caută răul care, aşa cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare, „nu este o creatură vie şi însufleţită, ci o dispoziţie a sufletului opusă virtuţii".

Din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine - iubirea. Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său, este centrul vieţii creştine (I Corinteni XIII) şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău ca pe tine însuţi" (Luca X, 27). Prin iubire creştinul se solidarizează în bine cu ceilalţi oameni, se identifică cu semenii săi împlinind astfel, poruncile lui Dumnezeu.

Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului, este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru; împodobirea cugetelor şi inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijlocirea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană. Dăruirea înseamnă exteriorizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării personalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii, pentru ca ei să fie fericiţi, aşa după cum a făcut şi Mântuitorul Hristos, când a vindecat pe cei suferinzi şi a săturat pe cei flămânzi (Matei XIV, 15; Marcu VIII; Luca V; loan IX etc).

Unde lipseşte virtutea dragostei nu poate exista nici dăruire sinceră şi nici cuget curat, totul se reduce la făţărnicie, la ivirea impasului moral dintre creştini şi la împovărarea lumii cu plăceri şi pofte trupeşti. în astfel de stare este firească sporirea numărului celor răi, declanşarea instinctelor lor minore, care strivesc milioane de vieţi omeneşti, imense bunuri materiale şi spirituale şi cau-zează atâtea boli, foamete, jafuri şi sărăcie.

Sub influenţa spiritului egoist, creştinul este amăgit de bucuria lucrurilor trecătoare şi devine robul plăcerilor trupeşti, de aceea el nu se mai dăruieşte binelui tuturor, scopurilor înalte ale oamenilor şi nici libertăţii la care este chemat de Iisus Hristos prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Este străin de căldura prieteniei, generozitatea inimii, egalitatea frăţească, adică este lipsit de cele mai nobile sentimente, care izvorăsc din virtutea dragostei şi cu ajutorul cărora poate să contribuie la progresul culturii şi civilizaţiei umane.

Un om egoist este mereu nemulţumit, agitat din cauza fericirii semenului său, incorect faţă de cei din jurul său, absent de la toate eforturile umane menite să slujească.

Pe marginea textului biblic se pot spune multe lucruri despre egoism şi dăruire, însă din cele expuse până acum am adus mărturii suficiente ca să ne facem o imagine generală asupra rolului lor pozitiv şi negativ în viaţa noastră duhovnicească. Reamintind că egoismul este rădăcina tuturor păcatelor, inclusiv a lăcomiei după bunuri materiale şi neglijarea trebuinţelor adevărate ale sufletului, se cuvine, fraţi creştini, să ne îndepărtăm, fară ezitare de la toate pornirile noastre, care îl slujesc şi ne duc pe drumul osândei în viaţa de dincolo. Egoismul este incompatibil cu milostenia creştină, cu dăruirea noastră cauzei sfinte a desăvârşirii creştine la care ne îndeamnă însuşi Mântuitorul Hristos, Care s-a jertfit pe Cruce, ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

Căzând în păcatul egoismului, vom sluji fiinţelor potrivnice lui Dumnezeu şi ocrotitoare ale forţelor întunericului, vom pierde chiar calitatea de fii ai lui Dumnezeu; stăruind în virtutea dragostei, desigur să ne dăruim întreaga fiinţă vieţii creştine, făcând ca pe acest pământ să triumfe binele, pacea şi bucuria în DuhulSfânt. Să avem credinţa tare în biruinţa lumii divine asupra întunericului morţii, în izbânda mesajului păcii, care a răsunat la Naşterea Domnului în peştera din Betleemul Iudeii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire ".

Pe firmamentul vieţii noastre duhovniceşti să strălucească ca un diamant de mare preţ virtutea, rugând pe Bunul Dumnezeu să ne întărească în săvârşirea faptelor bune, care formează în ceruri comoara cea nepieritoare. Viaţa noastră pământească să fie în deplină armonie cu cuvântul Sfintei Evanghelii, ca să slujim lui Dumnezeu cu frică, cu credinţă şi cu dragoste. Amin.

Diac. Asist. Dr. Emilian Corniţescu
Glasul Bisericii, nr. 11-12, 1981

.

20 Noiembrie 2014

Vizualizari: 1482

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE