Intoarcerea acasa

Intoarcerea acasa Mareste imaginea.

S-a spus, despre pilda fiului risipitor, că dacă toată Evanghelia s-ar pierde, și ar rămâne doar aceasta, am ști ce cale să urmăm. Odată ce am înțeles cât de cât ce se întâmplă în această scurtă povestire, înțelegem și cine este și ce vrea ființa umană. Căci istoria noastră este una a fugii de Dumnezeu, a ascunderii, a plecării de acasă.

După ce e făcut de Creatorul său și pus în ordine, omul nu e mulțumit. În loc să se bucure, se simte constrâns în casa Tatălui, nu-și găsește locul în ea, vrea să ia viața pe cont propriu, își cere moștenirea și pleacă. Se va mai întoarce? Am citit parabola și știm că da, dar de abia atunci când își va pierde toate iluziile, când va constata că viața în afara casei tatălui nu este decât „vânare de vânt”, că tot ce sperase să obțină s-a dus ca un fum risipit de vânt. Va veni acasă flămând, stors de puteri, jerpelit, fără bani, fără energie, neînstare doar să-și ceară iertare și să vrea să înceapă o viață nouă, de argat.

Iar tatăl, care îl aștepta, care mereu privea în zare după fiul pierdut, deja bătrân după anii petrecuți în așteptare, când îl vede, încă de departe, aleargă în întâmpinarea lui, îi cade pe grumaz, îl îmbrățișează, și încă înainte de a-și demonstra fiul vreo faptă a schimbării sale, îi dă haina cea bună, îi pune inel pe deget, poruncește să se taie vițelul cel îngrășat și să se facă petrecere mare, cu lăutari, pentru că fiul întors acasă, „mort era și s-a întors la viață”.

Ne regăsim fiecare în această parabolă. Chiar dacă nu știm când am plecat, constatăm deodată, că ne aflăm în mijlocul unei lumi care nu ne e neapărat ostilă, dar nu-i pasă câtuși de puțin de noi. Nu mai suntem în confortul călduț din casa tatălui, dar nici în noi înșine, căci fiul hotărăște să se întoarcă atunci când își vine în fire.

Lumea ne-a acceptat cât timp am avut ceva să-i oferim, cât timp am plătit cu bogăția noastră impresia că avem prieteni. Și poate că ni s-a părut, uneori, că lumea ne acceptă pentru cine suntem, nu pentru că puteam să-i oferim ceva ce poate să consume. Apoi însă, când resursele ni s-au terminat, suntem părăsiți de toți, ne găsim locul numai între porci, animal necurat pentru evrei, degradarea maximă la care putea ajunge un om, jinduim după roșcovele lor. Doar atunci când îmi văd starea jalnică, pot spune că sunt departe, într-o țară străină cu care nu am nimic în comun, că locul meu nu e aici.

Fiul risipitor este egoist, nepăsător, se pune pe sine în centrul lumii, își cere imperios autonomia, se lasă condus de pofte. Și totuși, de ce a plecat de acasă? Sunt suficiente patimile ca să ne explicăm asta? Și fratele care a rămas acasă avea patimile lui, chiar dacă altele decât ale mezinului plecat: era și el ranchiunos, trufaș, egoist, foarte probabil fricos. Bartolomeu Anania pune pe seama unui dor de ducă această plecare. Pur și simplu simți că nu mai este locul tău acolo, că nu mai poți rezista așa, că trebuie să pleci. N-ai un scop, nu urmărești ceva, dar simți că trebuie să răspunzi unei chemări, că nu poți să mai întârzii în locul în care te afli.

Odată ce vrei să pleci, tatăl îți dă libertatea totală, îl doare plecarea ta, dar îți oferă tot ceea ce îți poate oferi. Fiul își ia cu el partea de avere care i se cuvenea. În mod normal, el trebuia să aștepte moartea tatălui ca să poată să își ia porția lui și să plece cu ea în lume. Dar el nu mai are atâta răbdare. Își vrea partea lui acum, îl consideră pe tatăl sa ca deja mort. Astfel că trebuie să înțelegem și cruzimea actului lui de a pleca de acasă. Cu toate că tatăl înțelege perfect tot ce se întâplă, el nu are niciun fel de opoziție. Se lasă deposedat, se lasă părăsit, se lasă ca și mort, ca să nu se opună cumva dorinței de autonomie a fiului, ca să nu-l împiedice în vreun fel în realizarea propriilor lui scopuri. Continuă să-și dorească nespus de mult revenirea lui acasă, dar în afară de așteptare, de lungile și desele priviri în zare, nu a mai făcut nimic. De ce a făcut asta, de ce adoptă un comportament atât de greu de înțeles și de acceptat de către noi? Părinții ne explică: tatăl își dorea fii, nu slugi.

Iar fiul pleacă fără remușcări, fără să aibă vreun regret, fără să-i pese cumva. Își duce viața în desfătare, și cu siguranță, dacă nu ar fi avut un eșec, dacă n-ar fi dat de foamete, dacă n-ar fi fost părăsit de toți cei care profitaseră de banii lui, dacă n-ar fi ajuns să trăiască între porci, nu și-ar mai fi amintit de tatăl lui. De-abia foamea îl face să-i revină în minte cât de bine era acasă. Dar și aici își aduce aminte de starea de acasă, de îndestularea de care se bucurau chiar și slugile tatălui său, dar nu de tatăl său însuși. Tatăl e instanța la care trebuie să-și ceară iertare pentru că a greșit.

De unde știe că a greșit? Pentru că îi era foame. Nu își mai putea asigura nici minimul existenței, nici demnitatea de om. Întoarcerea e recunoașterea unui eșec. Nu mai vrea calitatea de fiu, se mulțumește și cu aceea de argat, care îi oferea măcar securitate.

Măcar fiul risipitor, care a avut curajul să plece, are un avantaj. A fost un periplu obositor, în care și-a pierdut toată averea, dar și speranța pe care o avea în oameni, încrederea în izbăvirea pe care o aduce lumea. Și-a dat seama unde trebuie să caute, iar de acum, cu siguranță, va fi greu de urnit spre aventuri care să-i releve adevăruri pe care să le descopere. S-a potolit. De acum cu greu va mai fi tentat de ceva. Avem și în psihologie conceptul plecării de acasă, în care tânărul își caută autonomia, crearea propriei personalități. Plecarea de acasă e o cale de maturizare, de desprindere de părinți, de asumare a responsabilităților de adult, de redefinire a raporturilor cu părinții, care de acum nu mai sunt de dependență. Și de abia din acest moment iubirea filială poate să înceapă.

N-am vrea să fim fiul risipitor, chiar dacă ne identificăm cu el, căci e parabola omului cuprins de patimi, departe de casa Tatălui. Dar e și mai tragică poziția fratelui. Te poți pierde cu ascultarea dacă nu o faci în duh de fiu, ci de slugă care așteaptă să fie răsplătită, și care cârtește întotdeauna, spune părintele Ioan Ică jr. Suntem fie păcătoși, fie moraliști care condamnă păcatul. Tatăl ne îmbie să rămânem în casa lui, dar noi preferăm fie să ne petrecem viața în destrăbălări, fie, dacă n-avem cutezanța necesară, în judecarea moralistă și acră a destrăbălaților.

Ambele situații sunt de plâns. Chiar n-avem nicio soluție? Sigur că da. Îi spune tatăl fratelui ranchiunos: "Fiule! Tu esti intotdeauna cu mine, si tot ce e al meu este si al tau; s-ar fi cuvenit sa te bucuri si sa te veselesti, caci fratele tau a fost mort si a inviat, pierdut a fost si s-a aflat!" (Luca 15, 11-32). E un lucru pe care îl citim fără să-l înțelegem. E un lucru atât de simplu încât, cu mintea noastră complicată, nu mai putem să îl primim. Suntem primiți casa Tatălui, ni s-a dat să fim în Împărăție, am fost deja răscumpărați. Acum nu mai trebuie decât să lăsăm orice grijă deoparte, să ne bucurăm și să ne veselim, căci toate câte le are Tatăl le-a împărțit cu noi. Avem noi bucuria la care ne îndeamnă Evanghelia? Suntem în Împărăția promisă, dar mereu în afara ei, fie prin patimi, ca fiul rispitor, fie prin virtuți prost cultivate, ca fratele rămas acasă. E atât de simplu: nu trebuie decât să ne bucurăm și să ne veselim. Și totuși e imposibil, căci nu ne vedem în stare de așa ceva. Mereu suntem furați de bucuria la care suntem chemați, suntem în afara Împărăției care ni se deschide. Trăiesc în afara mea însumi, fără să-mi dau seama unde trebuie să mă găsesc. Iar parabola are un final deschis. Nu știm ce a mai făcut fiul a doua zi după ce s-a întors acasă.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

03 Martie 2016

Vizualizari: 1041

Voteaza:

Intoarcerea acasa 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE