Şi ducăndu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii; şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea (Lc. 15,15-16)
Iată unde a ajuns în cele din urmă mezinul risipitor pomenit în parabola din Evanghelie, care, dintr-o toană de neînţeles, nu a vrut să rămână în casa tatălui său, la care - aşa cum singur a recunoscut pe urmă - până şi argaţii aveau pâine cu prisosinţă (v. Lc. 15, 17). In loc să petreacă in tovărăşia fratelui său mai mare, cu scaun la cap şi cu purtări bune, acum se lipeşte de un locuitor neomenos al ţării aceleia nefericite în care a plecat de la tatăl său şi în care şi-a irosit averea trăind în desfrânare. Insul acela crud îl trimite pe câmp să pască porcii (v. Lc. 15, 15). în locul desăvârşitei îndestulări şi îmbelşugări pe care o găsea în casa părintească, ajunge acum să rabde sărăcia cea mai mare şi mai ruşinoasă, rodul vieţii desfrânate, aşa încât doreşte să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii (v. Lc. 15,16). Atât de nenorocită a fost pentru fiul risipitor, fraţilor, plecarea din casa părintească în ţară străină şi depărtată, cu averea care îi revenise după împărţire!
Trebuie să mai spun că fiul risipitor pomenit în Sfânta Evanghelie ne închipuie pe noi, păcătoşii? Chiar aşa şi este. Puterile noastre, mintea, voinţa şi inima, trupul nostru cu sănătatea lui, cu preaînţeleapta şi preafrumoasa lui întocmire; rangurile noastre, bogăţia noastră, toată bunăstarea noastră, până şi petecul de pământ pe care trăim: toate acestea sunt partea ce ne-a revenit din averea Tatălui Ceresc, Care, numai şi numai din bunătatea Sa, fără vreun merit din partea noastră, i-a dat fiecăruia dintre noi o parte din bunurile aflate în vistieria Lui cea bogată şi libertatea de a se duce unde vrea. Rareori rămâne unul dintre noi sub acoperişul Părintesc cu averea sa; cei mai mulţi, luându-şi partea, pleacă de la Părintele Atotbun în ţară îndepărtată - în lumea păcătoasă - şi trăiesc acolo desfrânat, în robia patimilor, până când, în cele din urmă, văzând cât sunt acestea de crude şi pierzătoare, înţeleg că trebuie să se întoarcă la Tatăl lor. Da, patimile noastre, păcatele noastre, sunt pentru noi adevăraţi tirani, şi despre aceasta vom vorbi în continuare. Domnul Dumnezeu este fiinţă atotdesăvârşită, aşa încât mintea noastră nici nu se va putea ridica vreodată la deplina închipuire a desăvârşirilor Lui. întrucât este atotdesăvârşit, este atotîndestulat şi atotfericit. Dumnezeu, Cel atotdesăvârşit şi pururea fericit, ne-a zidit şi pe noi nu ca să ne chinuie şi să ne tiranizeze cineva, ci ca să ne fie bine întotdeauna, ca să fim fericiţi pe veci - dar întrucât fericit poate fi doar cel ce se străduieşte să fie desăvârşit şi sfânt, asemenea lui Dumnezeu, Făcătorul ne-a dăruit voinţă liberă şi ne-a poruncit să fim sfinţi, după cum El sfânt este. Fiţi sfinţi, precum Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt (Lev. 19, 2; I Ptr. 1, 16).
Străduieşte-te să-I urmezi în sfinţenie cu mintea, cu voinţa şi cu simţirea; cunoaşte-I desăvârşirile, iubeşte-L şi iubeşte în El toţi oamenii, fă lucrurile lui Dumnezeu, şi vei fi sfânt, şi vei fi fericit. Dacă nu te vei strădui să-L cunoşti, să-L iubeşti şi să faci ceea ce a poruncit El, vei fi un păcătos nefericit, întotdeauna rob al patimilor, fiindcă fericirea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu; în afara Lui nu poate fi fericire, ci numai stăpânire tiranică a patimilor. De ce să-i fie greu omului să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi din toată inima sa? Aş mai zice dacă sufletul lui ar fi pentru Dumnezeu o zidire străină, dar el este zidirea Lui, suflarea gurii Lui, chipul Lui: şi atunci, cum să nu-L iubească pe Făcătorul său, pe Binefăcătorul său Cel de-a pururea! Trupul nostru este lucrul preaînţeleptei Lui minţi, mâinilor Lui ziditoare; rangul nostru, bogăţia noastră, tot ce avem, afară de păcat, sunt ale Lui: cum de nu-L cunoaştem şi nu-L iubim din toată inima pe un asemenea Binefăcător, Care ne dă viaţa şi suflarea şi toate, prin care trăim, ne mişcăm şi suntem (v. Fapte 17, 25, 28)? Cum de nu-i iubim odată cu El, ca pe nişte fraţi, ca pe nişte fii ai aceluiaşi Tată, pe semenii noştri? Drept ar fi să ne mirăm cum de ştim şi cum de iubim altceva decât El! Cum de ne putem depărta de El, Izvorul vieţii şi al fericirii, cum de putem lucra ca nişte vrăjmaşi împotriva legii şi aşezămintelor Lui, cum de putem face lucruri care pentru El sunt neplăcute! Şi totuşi, noi iubim multe alte lucruri în afară de El, facem cele neplăcute Lui şi ne îndepărtăm de El. Şi atunci, uitaţi-vă ce se întâmplă cu noi, cu cine semănăm uneori.
Iată „liber-cugetătorul" îndrăzneţ, care nu spune în inima sa, ci deja trâmbiţează cu mare glas: Nu este Dumnezeu! (Ps. 13, 1), sau: „Nu există Dumnezeu Răscumpărătorul, nu există Biserică şi daruri cereşti, date prin Taine pentru viaţa noastră duhovnicească, pentru desăvârşire şi mântuire!" Ce? Ai lepădat toate cele duhovniceşti, sfinţite şi cereşti? Eşti trup, ţărână, în tine nu este suflet, nu vei avea parte de cer, iadul e moştenirea ta pe vecie. Unde e sufletul tău, ia spune-mi? Orice suflet e de la Dumnezeu şi II cunoaşte, năzuieşte spre El, pe când pentru sufletul tău nu există Dumnezeu, sufletul tău nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; mai uşor este de spus că nu există sufletul tău decât că nu există Dumnezeu, Făcătorul a tot ce este. Văd cât de jalnic este în tine lucrul pe care tu îl numeşti suflet.
Departe de Părintele duhurilor şi a toată făptura, el, sărmanul, este chinuit pe tărâmul trupului, întunericului şi pierzării de o întristare nedescrisă pentru o anumită pierdere, de dorul de ceva apropiat; ce pustietate şi ce întuneric vede în sine, ce nemângâiat se simte în starea sa! Să fii duh, să ai nevoi şi năzuinţe duhovniceşti, şi să nu le poţi afla împlinire - ce chin pentru suflet! Să vezi cum alţii aleargă la biserică rugându-se cu osârdie lui Dumnezeu, cum primesc de acolo darurile harului ceresc, şi totodată să simţi în tine lupta raţiunii trufaşe, care nu se supune sfântului adevăr, cu năzuinţele fireşti ale sufletului - ce ucigătoare trebuie să fie pentru suflet starea aceasta! Intoarce-te acasă, fiu risipitor, unde ai ajuns? De ce iroseşti averea Tatălui tău Ceresc departe de el, trăind în desfrânare? Mintea ta nu este a ta, ea este dar de la Dumnezeu: de ce o foloseşti spre rău? Dumnezeu ţi-a dăruit-o ca să-L cunoşti şi să te stră- duieşti să semeni cu El, iar tu faci din ea o unealtă a pierzării, ca să te depărtezi cât mai mult de El, să-L uiţi şi să nu mai ştii de El. Intoarce-te la Tatăl tău, nefericitule; departe ai ajuns, şi în această depărtare nu este altceva decât moartea veşnică!
Iată ambiţiosul, pentru care cinstirile pământeşti sunt scopul vieţii sale. In loc să năzuiască spre veşnica cinstire a chemării celei de Sus în Hristos Iisus, el îşi iroseşte toate puterile pentru a primi cât mai multă cinstire de la oameni - însă în calea spre ţinta sa dă peste o mulţime de rivali, care răpesc demnităţile ce crede el că i se cuvin! Ce supărător, ce greu e să nu capeţi lucrul după care alergi cu atâta râvnă, uneori chiar când ţi se pare că-l ai în mână! Câte nopţi nedormite petrece uneori omul ambiţios! Intoarce-te şi tu: oare nu bagi de seamă că te dud într-o ţară îndepărtată, tot mai departe de Tatăl tău Ceresc? Iubirea acestei lumi, iubirea de onorurile şi distincţiile ei, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu (Iac. 4, 4). De ce vrei să fii mai presus de ceilalţi? Nu ştii că slava omului - ca floarea câmpului: uscatu-s-a iarba, şi floarea a căzut (I Ptr. 1, 24; Is. 40, 6), că ne-a fost menită veşnica slavă în cer, alături de Hristos? Ţi-a fost dată inimă în care, printre altele, arde iubirea de bunul nume, şi asta nu ca să alergi mereu după cinstiri degrab trecătoare, ci ca să îndrăgeşti suişul duhovnicesc din slavă în slavă, întorcând din răsputeri spatele păcatului, ca celei mai mari piedici în calea desăvârşirii tale - duhovniceşti. Aşadar, întoarce-te în casa Tatălui tău, lasă ambiţia meschină.
Iată iubitorul de arginţi, în mâinile căruia au trecut deja o mulţime de jucărele pământeşti strălucitoare şi care vrea să adune cât mai multe asemenea jucărele. Argintul şi aurul sunt idolii lui. Şi acesta pleacă de la Dumnezeu în ţară îndepărtată; grijile istovitoare de a dobândi şi a păstra comoara sa îl urmăresc zi şi noapte; el aude uneori cuvântul lui Dumnezeu, însă gândul la bogăţie îl înăbuşă pe acesta; la Dumnezeu, la sufletul său, la soarta lui de dincolo de mormânt nu are când să se gândească: şi acesta trăieşte ca fiul risipitor. Câte şi ce mijloace nu foloseşte uneori ca să-şi adune ţărână sclipitoare cât pot încăpea poftele lui fără margini! De ce aduni atât argint şi atâta aur? Pentru zile negre, ca să-ţi asiguri familia? Dar în viaţa creştinului adevărat nu trebuie să fie zile negre, adică zile nefericite; negre pot fi numite cel mult zilele în care păcătuim greu şi II mâniem pe Atotbunul Stăpân al vieţii noastre.
Noi trăim în împărăţia Tatălui nostru, Care ne iubeşte şi ne poartă de grijă, a Fiului lui Dumnezeu, Mijlocitorul cel Veşnic, şi a Duhului Sfânt, Mângâietorul - a Dumnezeului nostru, Treimii Celei de o fiinţă. Ce zile pot fi negre în această împărăţie? Aduni averi ca să-ţi asiguri familia? Bine, dar pentru familie trebuie mult mai puţin decât ai strâns tu. Pe deasupra, vrei să-ţi asiguri familia pe viitor doar cu forţele tale proprii? De ce nu laşi în seama lui Dumnezeu să rânduiască în viitor bunăstarea copiilor tăi, în loc să-i laşi aproape numai în seama metalului neînsufleţit? Dar dacă metalul strălucitor va cădea pe mâinile unor copii cheltuitori şi desfrânaţi, dacă îi va strica? Nenorocirea ta va fi atunci îndoită: unu, că adunând bogăţia n-ai folosit-o cum trebuia; doi, că ţi-ai dus la pierzare copiii. Intoarce-te şi tu în casa Tatălui Ceresc. Ţie ţi se pare că înmulţeşti averea pe care ai primit-o de la Tatăl Ceresc, dar să ştii că nu-i aşa: o risipeşti, trăind în desfrâ- nare duhovnicească. A înmulţi averea înseamnă a o spori cheltuind-o potrivit planului dumnezeiesc. întrebi cum poate fi înmulţită averea prin cheltuire? Când cheltuieşti, nu înmulţeşti, zici tu. în lume, da, aşa se întâmplă, dar la Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Tu nu îţi foloseşti averea aşa cum trebuie, deci o risipeşti - negreşit o risipeşti, cu voie sau fără voie, uneori poate chiar fără să iţi dai seama. Intoarce-te, deci, şi tu în casa Tatălui Ceresc; află aici că orice bogăţie pământească este averea Lui, că noi suntem doar iconomi şi împărţitori ai averii acesteia; încredinţează-te că împărţind săracilor din bogăţia noastră pe cât putem nu risipim averea, ci o înmulţim.
Iată însă şi robul răsfăţului şi al patimii desfătărilor. Ce face acesta? Se gândeşte oare să se întoarcă la Tatăl Ceresc, sau paharul chinurilor sufleteşti şi suferinţelor trupeşti nu s-a umplut încă? Dar de ce să aştepte clipa când şi sufletul va slăbi cu desăvârşire de faptele ruşinoase, de patima desfătărilor, şi trupul se va istovi de încordările necontenite, care-l omoară. Ai uitat, iubite frate, că sufletul şi trupul nu-s ale tale, ci ale lui Dumnezeu, deoarece, pe lângă faptul că, fiind lucrul mâinilor lui Dumnezeu, suntem ai Lui în întregime, am fost răscumpăraţi din păcate cu preţul sângelui Fiului lui Dumnezeu; ai uitat că suntem datori a proslăvi pe Dumnezeu în trupurile noastre şi în sufletele noastre, care sunt ale Lui (v. I Cor. 6, 20). Ai plecat departe de Dumnezeu; pe la biserică treci rar - îţi e ruşine să te arăţi cu necurăţiile tale înaintea Atotsfântului Dumnezeu. Curăţeşte-te şi întoarce-te la Tatăl Ceresc: nu-ţi este bine în ţara îndepărtată, la stăpânul cel crud care este patima de ruşine. „Vino la Mine", îţi spun Tatăl Ceresc şi Fiul lui Preaiubit, „la Mine este bine. Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu va voi odihni pe voi, că jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară (Mt. 11, 28, 30). Fără îndoială, patima ta nu-ţi dă nimic de mâncare în afară de roşcovele cu care se hrănesc porcii; plăcerea ta este bolnăvicioasă, părută; vino la Mine: la Mine totul este din plin, la Mine şi argaţii au pâine cu prisosinţă (v. Lc. 15,16-17).
Iată şi jertfa de plâns a pântecelui nesăţios, omul care, din iubirea peste măsură faţă de băuturile care aprind şi de mâncărurile gustoase, este întotdeauna bolnav şi cu sufletul, şi cu trupul. Vino şi tu! Tatăl Ceresc de multă vreme te caută. El nu vrea ca tu să pieri de tot, ci vrea să te mântuieşti, să devii treaz şi din om trupesc, urât lui Dumnezeu, să te faci om duhovnicesc, plăcut lui Dumnezeu. Urăşte slujirea pântecelui, îndrăgeşte cumpătarea, care este de aur, fii duhovnicesc şi nu irosi avutul Tatălui tău Ceresc - puterile tale sufleteşti şi trupeşti - trăind în desfrânare. Imbold de a te întoarce în braţele Tatălui Ceresc să-ţi fie bunătatea Lui cea nemărginită. Uită-te la tine: aproape că nu faci altceva decât să mănânci şi să bei, te tăvăleşti mereu în plăcerile simţurilor, iar Tatăl Ceresc te tot rabdă pe pământul Său, tot face să răsară soarele Său asupra ta, tot amână să îţi ia bunurile de tot, cu desăvârşire.
Demult ar fi trebuit să te taie şi să te arunce în foc, ca pe un smochin neroditor - şi totuşi, nu ai fost încă doborât. Intoarce-te: şi Sfânta Biserică te aşteaptă. Tu ai uitat-o demult, ai uitat-o pe maica ta, dar pe ea o doare de tine ca de copilul ei, îngrijindu-se cum să te mântuiască pe tine, cel nesupus. Pe toţi îi cheamă acum Domnul, prin glasul Sfintei Sale Biserici, în braţele dragostei Sale părinteşti, pe toţi vrea să îi mântuiască. Iată, în curând vor veni zilele postului şi pocăinţei; să ne grăbim cu toţii să ne curăţim de păcatele şi de patimile noastre, ca să ne facem oameni noi şi duhovniceşti. Aproape toţi trăim ca nişte fii risipitori într-o ţară îndepărtată - în ţara păcatului -, uitând cu totul de adevărata şi dorita noastră patrie din Cer. Credinţă sfântă! Vino în ajutorul nostru, al rătăciţilor, spune că fără îndoială ne aşteaptă o altă viaţă dincolo de mormânt, o viaţă nesfârşită, fericită sau chinuitoare, după cum a trăit fiecare aici - ca un fiu credincios al Tatălui Ceresc, în împărtăşire necurmată cu Dumnezeu, în curăţie, sfinţenie şi dragoste, sau ca un fiu risipitor, departe de Dumnezeu, în pofte şi în necurăţie! Spune că trupul şi sângele împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni (I Cor. 15, 50)!
Fraţilor, socotiţi-vă a fi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos îisus, Domnul nostru. Deci, să nu împărătească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui, nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu, căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har. Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi:fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate? (Rom. 6, 11-14, 16). Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, ci îmbrăcaţi-vă în Domnul îisus Hristos, şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte (Rom. 13,12-14). Amin.
SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT
Fragment din cartea "CUVINTE LA POSTUL MARE", Editura Sophia
Cumpara cartea "CUVINTE LA POSTUL MARE"
-
Predica la Duminica Fiului Risipitor
Publicat in : Predici de duminica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.