Prietenie si lumina

Prietenie si lumina Mareste imaginea.

Duminica a II-a din Post. A Sfantului Grigorie Palama

Sapte zile dupa praznuirea vederii in icoana, Biserica a randuit praznic luminii. Luminii celei necreate si luminii care umple si ea de bucurie toate.

Evanghelia Duminicii (Mc, 2, 1-2) ne aduce, cu timpul si locul, in Capernaum, unde niste prieteni aleg o cale lipsita de orice fel de “subtirimi” omenesti, pentru ca prietenul lor sa nu fie lipsit de vindecare: sparg acoperisul. Va amintiti cand am vorbit despre Zaheu ca alege o cale cel putin spectaculara pentru a intra in istoria mantuirii: se urca in sicomor. Iata acum altul care, coborat pe funiile prieteniei dinaintea lui Hristos, arunca o lumina cu totul noua asupra firii umane. Domnul Se arata din nou impresionabil. La gesturi de o maretie smerita. La gesturi atat de firesti, incat lumea a uitat sa le mai faca. Un omenesc deslusit prin iertarea dumnezeiasca a pacatelor.

Afara din tabloul harului, ca de obicei, carcotasii. Atotstiutorii. Adunarea celor care ascultau Cuvantul (cf. Marcu 2, 2). Si poate ca se mirau de cate stie. Cei care, vazand daruirea lui Hristos, asemeni fratelui fiului risipitor, nu-i gusta dumnezeiasca miere a iertarii. Ci incearca, ucenici nemernici, sa judece Cuvantul in limita cuvintelor. Hristos, iarasi (ca si-n evanghelia cu Natanael, In 1, 43-51), vede in inima. Cutremurator. Si-n stupoarea tuturor, dincolo de iertarea pacatelor - in fond, un gest care n-avea cum sa se faca simtit simturilor, ci numai inimii si sufletului paraliticului - ofera reasezarea in sanatate a celui bolnav. La porunca Creatorului -”Tie-ti spun: Ridica-te, ia-ti patul si mergi la casa ta!” (Mc 2, 11) - omul cel restaurat prin iertare se supune, implinind minunea. Iar dumnezeiescul Parinte Grigorie interpreteaza astfel momentul: “Slabanogul a auzit cuvantul fiule si a fost infiat de catre Tatal cel Ceresc si, lipindu-se de Dumnezeu, Cel fara de pacate, a devenit indata si el lipsit de pacate, prin iertarea pacatelor; si ca sa urmeze si primenirea trupului, el primeste mai intai sufletul mai inaltat decat pacatul, de la Cel ce cunostea ca, la inceput, sufletul sau cazuse in capcanele pacatului si bolile trupului si moartea au urmat dupa dreapta judecata” (Sf. Grigorie Palama, Omilii la vindecarea slabanagului, 9).

Ei bine, aceasta rupere a acoperisului, aceasta smulgere dinspre zidire inspre Ziditor este cheia care uneste prietenia cu lumina, al carei teolog este Sf. Grigorie Palama. Caci numai o astfel de spartura in constiinta - asemenea celei din coperisul cel umil - face ca dinaintea lui Hristos, pe funiile smereniei, ale pocaintei, ale rugaciunii si ale postului, sa se prezinte sufletul nostru paralizat de nelucrare si de neputinte. Caci, dupa invatatura Sfantului Teolog Grigorie al Tesalonicului, neputand a-L cunoaste pe Dumnezeu in fiinta Sa, ci in manifestarile Acesteia in afara - in chipul energiilor necreate - si noi trebuie sa cautam de-acum la curatirea inimii noastre, care sa se faca spartura din acoperirea cu patimi a sufletelor noastre, astfel incat - laolalta cu ucenicii Sfantului - sa putem vedea lumina cea necreata. In fata usilor gandurilor noastre, Cuvantul, iar in trairea noastra, Lumina Taborului, cea necreata si nerupta de lucrarea Dumnezeirii Triipostatice.

O sa graiti: Bine, si ce legatura este intre vederea pe care Sfantul Grigorie o teologhiseste si spartura din care se-aduce omul dinaintea lui Dumnezeu? Sau, mai bine: De ce Biserica praznuieste una laolalta cu cealalta? Pentru ca iertarea ce izvoraste din Hristos numai izvorand din firea-I divina poate asuma toate pacatele noastre, izgonindu-ne din ele. Si daca iertarea ce o da paraliticului se-arata ascunsa vederii noastre - ca si a acelora care priveau cu ochii, dar nu vedeau vreo schimbare - tot astfel lucrarea harului lui Dumnezeu se face la o vreme vadita (ca vindecare) de dragul ochilor si vederii noastre. Orice gest ascuns al lui Dumnezeu are o manifestare in afara, de dragul mantuirii noastre…

Grigorie - alauta cea duhovniceasca a Tesalonicului - este prietenul care, spargand coperisul lui Varlaam din Calabria si a celor ca el (unii pana astazi fauritori de false teologii), aseaza lucrarea energiilor celor necreate ale dumnezeirii in plinatatea lor lucratoare: Sfinte Taine, icoane si toate celelalte prin care energia cea necreata ni se impartaseste spre indumnezeire.

Si iarasi zice Sfantul: “Daca acei oameni, care au dat slava cu cuvantul si, aratand ca minunea era mai mare decat cele savarsite in trecut, au spus ca nicicand nu mai vazusera asa ceva, atunci noi, care nu mai putem sa spunem aceasta acum (caci am vazut multe alte minuni, chiar cu mult mai mari decat aceea, nu numai de la Hristos, ci si de la ucenicii si urmasii Sai, savarsite doar prin chemarea numelui lui Hristos), asadar noi, fratilor, vom aduce slava Lui prin fapte, avand ca pilda pentru virtute si minunea aceasta, in chip duhovnicesc. Deoarece fiecare om dintre cei legati de placeri este slabanog, zacand cu sufletul pe patul vietii de desfatare si cu trupul in parelnica odihna. Dar atunci cand este incredintat de indemnurile evanghelice, pocaindu-se, isi biruie pacatele sale si slabanogirea pricinuita de acestea sufletului sau, fiind ridicat si adus la Domnul de catre aceste patru puteri: cercetarea de sine, marturisirea pacatelor savarsite mai inainte, fagaduinta pentru viitor de incetare a faptelor rele si rugaciunea catre Dumnezeu. Dar nu se poate apropia acesta de Dumnezeu, daca nu se descopera si nu se dezveleste acoperisul, aruncandu-le la o parte olanele, chirpiciul si toate celelalte. Iar acoperisul este in noi partea cugetatoare a sufletului, ca una ce sta deasupra puterilor lucratoare dinlauntrul nostru.

Insasi cugetarea are multa tarana asezata pe ea, prin legatura sa cu patimile si cu cele pamantesti. Dar cand legatura aceasta este nimicita si aruncata la pamant de catre cele patru puteri aratate, atunci putem ajunge la adevarata despovarare, adica sa fim smeriti cu adevarat si credinciosi inaintea Domnului, cerand si capatand de la El tamaduirea” (Omilia X, La vindecarea slabanogului, 12).

Caci asa dupa cum iertarea vindeca pe paralitic, rease-zandu-l in normalitate, tot astfel harul cel necreat, care vindeca toate ale noastre, ne-apropie - prin lumina Taborului, una cu a Invierii - de ceea ce dintai am fost chemati sa fim: chip si asemanare, prin indumnezeire.

La vreme de post, pomenirea iertarii si vindecarii pe care Hristos o daruieste paraliticului ne duce cu gandul la Sfanta Taina a Spovedaniei, aceea care - teologia palamita a scos-o la iveala, cu precadere - ne impartaseste de harul iertarii. Nu avem a fi altundeva decat pe Tabor. Chiar raniti si furati de vrajmasul luminii, care este diavolul.

Prietenia lui Grigorie, Sfantul rugaciunii inimii si al vederii lui Dumnezeu, ne obliga la a practica virtutile in nadejdea clipei celei pline de har a vederii - fie si numai o clipa din clipa - a luminii celei necreate. Pentru ca mai apoi - reintorsi in lume, nefacand ale lumii - sa purcedem mai departe la lucrul cel bun, ravna pentru indumnezeire.

Cantarea Triodului indeamna: “Celor care umbla intru intunericul pacatelor ai rasarit lumina, Hristoase, in vremea postului. Arata-ne noua si ziua cea vestita a patimii Tale, ca sa strigam Tie: Scoala-Te, Dumnezeule, miluieste-ne!” (Stihira Triodului, glas 6).

Parintele Constantin Necula

14 Martie 2014

Vizualizari: 682

Voteaza:

Prietenie si lumina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE