Vindecarea slăbănogului din Capernaum (Marcu 2,1-12)

a) Osteneală pentru Hristos

Hristos învăţa oamenii într-o casă din Capernaum. Casa era plină de lume, iar patru oameni au adus pe sus, pe un pat, un paralitic, o rudă de-a lor, ca să fie vindecat de Hristos. Cum să intre însă în casă? Era cu neputinţă. Au căutat o soluţie şi au găsit-o: aveau să urce pe acoperiş, să desfacă o bucată din acesta şi pe acolo să-l coboare pe paralitic în casă. Şi au purces la treabă.

1. Au găsit proprietarul casei şi i-au cerut voie. Au găsit şi uneltele de care aveau nevoie ca să-şi facă treaba: scară, frânghii, ciocan şi celelalte.

2. Au urcat pe acoperiş şi au făcut o gaură mare prin care să încapă patul.

3. Au legat patul cu frânghii, l-au urcat încet, încet pe acoperiş.

4. Au trecut patul prin spărtura făcută şi încet, încet l-au lăsat jos, în faţa lui Hristos. închipuiţi-vă că vedeţi cu ochii voştri această scenă: cele patru rude ridicându-l încet, încet pe paralitic pe acoperiş, şi de acolo coborându-l în casă şi aşezându-l în faţa lui Hristos.

Intrebare: de ce n-au aşteptat să termine Hristos predica, să plece lumea şi să-l aducă mai comod pe paralitic la Hristos? Adică de ce au preferat să treacă prin toată această osteneală? Erau aşa de grăbiţi? Să ne amintim că uneori cuvântul lui Hristos dura ore întregi, câteodată chiar toată ziua (v. Matei 14, 15); alteori, câte trei zile la rând (v. Matei 15, 32). Ar fi trebuit deci să aştepte afară cu orele, dacă nu chiar şi peste zi.

Hristos poate să fi fost în casă, dar, ca Dumnezeu, vedea cât se străduiau afară rudele paraliticului. Poate că unii i-au spus: Uite ce se întâmplă afară! Şi ar fi putut da poruncă să-i facă loc şi să-l aducă pe paralitic, sau chiar să iasă El însuşi afară, să-l vindece, sau ar fi putut să-l vindece fără să iasă. Insă nu a făcut nimic din toate acestea, ci Şi-a continuat „indiferent" predica. Oare de ce? Pentru a se evidenţia credinţa rudelor acestui paralitic. Şi văzând Iisns credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate fie păcatele tale! (Marcu 2, 5). Cum s-ar fi văzut credinţa lor fără această străduinţă? Şi cum l-ar fi făcut bine Hristos pe omul lor, dacă nu s-ar fi ostenit pentru asta?

Ce înseamnă asta? Că Hristos vrea să ne ostenim de dragul Său, pentru ca să aibă „dreptul" să ne răsplătească. Fără osteneală nu există răsplată. Când stai toată ziua, nu poţi să ceri şi plată, deoarece ai stat. Ar fi de neînţeles. Este, prin urmare, de neînţeles să ceri plată de la preamilostivul Hristos atunci când în viaţa ta n-ai făcut nimic decât să mănânci, să dormi şi să te bucuri de bucuriile trecătoare ale acestei lumi.

Hristos poate să fie iubitor de oameni, dar este şi drept. Nu te va răsplăti dacă nu faci ceva de dragul Lui. Pe sfinţii mucenici i-a văzut cum au suferit de dragul Lui, i-a văzut cum au fost închişi, cum au fost sfâşiaţi cu căngi, cum a curs sângele lor râuri, şi alte lucruri înfricoşătoare, şi, cu toate astea, i-a lăsat să agonizeze şi să se chinu- ie. Din iubire de oameni; doar pentru binele lor; pentru a fi încununaţi ca învingători, cu cununile nestricăcioase. Cum s-ar fi încununat dacă nu s-ar fi luptat? Cum s-ar fi bucurat de bunătăţile veşnice, nestricăcioase, dacă nu ar fi îndurat dureri aici, pe pământ? Rudele paraliticului s-au ostenit de dragul său şi nu au primit doar sănătate pentru acesta, ci au câştigat şi ceva în plus: şi-au întărit credinţa. Tot ce au făcut pentru ruda lor au făcut-o fiind îndreptaţi către Hristos: cum să se apropie de El? Cum să ajungă mai aproape de El? Cum să-l pună mai aproape de El pe omul lor? Inima lor era plină de bunăvoinţă. Sudoarea lor devenea agheasmă, se sfinţea. Osteneala lor devenea tămâie binemirositoare. Trupul poate era afară din ca să, însă sufletul lor era lipit de Hristos, Care era înăuntrul casei. De aceea şi credinţa lor în Hristos a devenit mai mare.

Lucru care înseamnă că fără osteneală, fără luptă pentru Hristos, credinţa noastră nu creşte, nu se încălzeşte, ci slăbeşte, se răceşte, până moare deplin. Credinţa fără fapte este moartă (lacov 2, 20). Şi cu credinţa moartă din pricina lenei duhovniceşti, omul nu poate să afle ce înseamnă Hristos. Avva Isac sirul spune din experienţa sa: „Omul nu poate niciodată simţi harul dumnezeiesc atâta vreme cât e odihnit şi fericit" (Cuvântul XIX). De aceea toţi sfinţii au fugit de comoditate ca de iad. Vedeau din experienţa lor că ceea ce-i uneşte cu Hristos este lipsa, durerea, lupta, în timp ce opusul lor, odihna, îi îndepărta de Hristos. Lucru de neînţeles pentru noi, care iubim viaţa comodă.

Acum este perioada Sfântului şi Marelui Post, deci perioada de luptă duhovnicească intensă, pentru a ajunge mai aproape de Hristos. Să ne luptăm din toată inima ca să reuşim!

b) Când faci binele cu osteneală

Rudele paraliticului din Capernaum aveau credinţă. Iisus a văzut credinţa lor, notează Evanghelistul Marcu (v. Marcu 2, 5). Il venerau şi ei pe Hristos, mult ar fi vrut să fie şi ei împreună cu El, în casa în care învăţa Hristos, să asculte de aproape cuvintele Sale. Vedeau şi mulţimea care inundase casa, iar dorinţa lor creştea şi mai mult. Dar au pus mai presus de dorinţa proprie pe ruda lor bolnavă. S-au lipsit de ceva şi au jertfit ceea ce-şi doreau, pentru a se folosi altul. Şi au făcut asta, acest lucru minunat, de dragul lui. L-au coborât prin acoperiş! Dacă n-ar fi avut dragoste, compasiune, milostivire, i-ar fi zis: „Vezi şi tu că nu putem să intrăm, e multă lume. Aşa cum am venit, putem să plecăm", şi ar fi plecat. Insă dragostea i-a făcut să găsească o cale. „Nu există uşă închisă pe care să n-o poată deschide dragostea" - Francois Mauriac.

Oriunde există dragoste pentru celălalt, nu există oprelişti pe drumul comuniunii. Lucru care în zilele noastre pare o legendă, tocmai pentru că nu există dragoste. Suntem oameni îmbălsămaţi. Fratele nostru trăieşte alături de noi, iar noi nu ne interesăm de el.

Binele pe care l-au făcut rudele acestui om paralizat a avut o mare valoare, deoarece l-au făcut lipsindu-se pe ei, cu osteneală, cu sudoare. Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine: binele pe care-l faci devine şi mai bun atunci când e legat de osteneală, de lipsuri, de jertfă. Te aşezi, de exemplu, să mănânci. Ai la masa ta două farfurii, iar un înfometat îţi bate la uşă şi-i dai o farfurie. Insă una îţi rămâne. Dacă i le-ai fi dat pe amândouă, atunci ai fi făcut o jertfă. Sigur că şi pentru acea una pe care ai dat-o Bunul Hristos te va răsplăti. Te va răsplăti chiar şi pentru un singur pahar cu apă pe care-l vei da unui însetat. Doar că, dacă ai fi dat toată mâncarea şi ai fi rămas flămând, binele acesta ar fi avut o valoare mai mare şi, prin urmare, ar fi primit o binecuvântare mai mare de la Domnul. Aşa cum a făcut femeia văduvă din Sarepta: a dat toată mâncarea Prorocului Ilie, fără să păstreze nimic pentru copilul ei care flămânzea. Iar Dumnezeu a binecuvântat-o: de atunci înainte, uleiul şi făina nu s-au mai terminat (v. I Regi 17, 9). La fel îţi va face Dumnezeu şi ţie atunci când te vei jertfi de dragul aproapelui tău; ajunge doar să te încrezi în El.

O astfel de dragoste către aproapele, dragoste cu osteneală, a avut şi regretatul ieromonah Visarion Agathonitis (1908-1991), care s-a ostenit în Sfânta Mănăstire Agathon din Lamia. Exemplu: într-o zi, s-a întors după-amiază obosit la mănăstirea lui, după o călătorie misionară făcută în satele din jur. De cum s-a aşezat să mănânce, a sunat telefonul şi i-au cerut să meargă de urgenţă să spovedească un bolnav grav în Domoko, undeva la o distanţă de două ore de mers cu maşina. A lăsat mâncarea şi a plecat repede către Domoko, fără să aibă un automobil. A ieşit în drum, mergând cât de repede putea, ca să ajungă cât mai grabnic în sat, cu orice maşină ar fi găsit. A oprit o maşină care trecea pe acolo, l-a rugat pe şofer să-l ia în Lamia şi, mai departe, cu altă maşină, a ajuns în Domoko. L-a spovedit pe bolnav şi s-a întors apoi la mănăstirea lui.

Ar fi putut, desigur, să nu meargă. Singurul lucru pe care i l-a permis a fost să se jertfească pentru celălalt. Şi Dumnezeu i-a dăruit multe. Moaştele sale sunt până zi nestricate.

Să fim deci doritori să ne arătăm dragostea ca jertfă pentru aproapele nostru, începând chiar de la cei apropiaţi nouă, căci dacă nu-i iubim pe ai noştri, cum îi vom putea iubi pe străini? Şi atunci Hristos face de dragul nostru minuni, aşa cum a făcut şi cu paraliticul: pentru dragostea pe care au avut-o apropiaţii săi, de dragul credinţei lor în Hristos, Acesta l-a făcut bine. Aşa cum a făcut şi văduva din Sarepta Sidonului, când uleiul şi făina nu s-au mai terminat niciodată. Şi, mai mult, murind fiul văduvei, Dumnezeu, Prorocul Ilie, l-a înviat (v. I Regi 17,17).

Credinţa în Hristos şi dragostea de aproapele

Rudele care l-au adus pe paralitic la Hristos ne-au arătat ce înseamă dragostea de aproapele. Insă Hristos nu l-a vindecat pe bolnav datorită dragostei lor, ci datorită credinţei pe care a avut-o în Hristos. Când Hristos a văzut credinţa lor (nu doar dragostea lor), notează Evanghelistul Marcu (Marcu 2, 5), credinţa în Hristos aduce şi dragoste de aproapele, în timp ce necredinţa în Hristos aduce şi dispreţul faţă de aproapele. Cu alte cuvinte, dacă nu crezi în Hristos, nu poţi să ai dragoste autentică de aproapele, nu poţi adică să desparţi credinţa în Hristos de dragostea faţă de aproapele. Avva Dorotei prezintă legăturile dintre oamenii în următoarea pildă grăitoare: razele unui cerc, cu cât se apropie de centrul cercului, cu atât ajung mai aproape una de alta şi în devin una; cu cât se depărtează de centru, cu atât se depărteaza între ele şi devin străine, independente.

Centrul cercului este Hristos, iar razele sunt oamenii. Cu cât suntem mai aproape de Hristos, cu suntem mai aproape şi de aproapele nostru, devenim un trup, in timp ce, cu cât ne îndepărtăm de Hristos, cu atât ne îndepărtăm aproapele nostru, suntem străini. Nu poţi spune că dragostea faţă de Hristos e una, iar dragostea faţă de aproapele e alta. Nu poţi să desparţi o dragoste de alta. II iubeşti pe Hristos? II iubeşti şi pe aproapele tău. II iubeşti pe aproapele tău? Il iubeşti şi pe Hristos. Te apropii de Hristos, te apropii şi de aproapele tău. Te apropii de aproapele tău, te apropii şi de Hristos. Dacă deci vrem să creştem credinţa noastră în Hristos, să arătăm dragoste faţă de aproapele nostru, cel pe care-L vedem zilnic: în soţul nostru capricios, în copilul nostru neastâmpărat, în fratele nostru dificil, în colegul nostru pârâcios, şi nu departe, la copiii înfometaţi şi bolnavi ai Africii, pe care nu-i vedem zilnic sau pe care-i vedem o dată sau de două ori pe an.

Dostoievski, în romanul Fraţii Karamazov, redă o mărturisire amară a unui medic despre cât de greu îl suportă pe aproapele său şi cât de uşor îi era să iubească un străin. Acesta zicea: „Mă mir şi eu de mine însumi! Cu cât mai mult iubesc umanitatea în general, cu atât mai puţin iubesc pe fiecare om în parte. In visele mele, doresc plin de patos să slujesc umanitatea şi poate e adevărat că aş accepta şi să mă răstignesc pentru oameni, dacă ar fi nevoie. Insă, în ciuda acestui lucru, nu pot nici două zile să trăiesc în aceeaşi cameră cu un alt om. Nu pot să-l suport. Ştiu din experienţă. De cum se găseşte cineva lângă mine, simt că îmi limitează libertatea. Pot ajunge ca într-o singură zi să urăsc pe cel mai bun om, ori pentru că mănâncă prea încet, ori pentru că e răcit şi-şi suflă nasul tot timpul. Nu ştiu cum, ajung duşman al oamenilor, imediat ce ajungem să avem o relaţie mai apropiată. Şi de aceea, cu cât mai mult îi urăsc pe oameni personal, cu atât mai mult iubesc umanitatea în întregul ei."

Nu trăim în pustiu, ci într-o anumită comunitate de oameni. In fiecare zi ne întâlnim cu aproapele nostru, deci în fiecare zi suntem chemaţi să ne ostenim, să ne luptăm, să împlinim porunca Domnului: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 39). Să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Este singurul mod de a ne apropia de Domnul şi de a umple viaţa noastră cu binecuvântarea Sa. Fostul Mitropolit Neofit era student la Facultatea de teologie a Universităţii din Atena şi l-a vizitat pe vestitul părinte Iacov Tsalikis cu gândul de a intra în monahism, întrebându-l: „Părinte, când vine lumea la mănăstire, cum să ne purtăm noi, viitorii monahi ai secolului al XXI-lea?" Iar părintele i-a răspuns: „Să-i odihniţi, viitori monahi ai lumii! Şi ştiţi de ce? Pentru că viitorii monahi nu vor mai fi asceţi. Vor vorbi multe, vor face puţine. Dacă nu vor fi asceţi, măcar să se ostenească prin dragostea ospitalităţii. Când va veni lumea în mănăstirea voastră, aveţi grijă să le daţi trei lucruri oamenilor: un zâmbet, un pahar cu apă şi o discuţie bună."

Măcar de-am face şi noi aşa fiecăruia dintre cei ce sunt „aproapele nostru" (chipuri ale lui Dumnezeu care se apropie de noi)!

Arhim. Vasilios Bacoianis

Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor, Editura Sophia

Cumpara cartea "Taine si descoperiri in Evangheliile duminicilor"
 

• Duminica Sfantului Grigorie Palama
  Publicat in : Duminica Sfantului Grigorie Palama
• Duminica Sfantului Grigorie Palama - a II-a din Postul Mare
  Publicat in : Duminica Sfantului Grigorie Palama