Cuvant pentru duminica vamesului si fariseului

Cuvant pentru duminica vamesului si fariseului Mareste imaginea.

CUVANT IN DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI

I. Despre rugaciune

Se apropie Postul Mare, vreme de rugaciune si pocainta, vreme foarte insemnata a vietii noastre – fiindca ce lucru poate fi mai insemnat pentru crestini decat rugaciunea si pocainta?

Sfantul Apostol si Evanghelist Matei ne spune ca atunci cand Domnul Iisus Hristos a iesit la propovaduire, primul lucru pe care a inceput sa-l invete a fost pocainta. El ii cheama pe toti la pocainta prin urmatoarele cuvinte: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!” (Matei 3, 2). Chemarea la pocainta va rasuna mereu in rastimpul de pregatire pentru Post si in timpul Postului – astazi insa, vom vorbi despre rugaciune.

Rugaciunea este cea mai insemnata dintre lucrarile omenesti, fiindca prin rugaciune duhul omului intra in impartasire nemijlocita cu Duhul Cel Dumnezeiesc. Prin rugaciune intram in impartasire cu Insusi Dumnezeu, si cel a carui rugaciune se face de o adancime fara fund si neobisnuit de lucratoare, cel care a ajuns la rugaciunea cu care se ruga cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serafim de Sarov, stie preabine, din propria experienta, cum are loc impartasirea cu Duhul Cel Dumnezeiesc; stie ca oamenii primesc totul de la Dumnezeu cu ajutorul rugaciunii si in rugaciune: asa primesc si indreptarea cea adevarata a vietii lor, si pocainta, si mangaierea, si odihna, astfel spus tot ce este de trebuinta omului ca sa se mantuiasca.

Nu este nimic mai insemnat decat rugaciunea; pe de alta parte, nimic nu este mai greu, fiindca lucrarile omenesti sunt cu atat mai grele, cu cat sunt mai insemnate. Prin propriile noastre sfortari nu putem pricepe intreaga insemnatate a rugaciunii, si cu atat mai mult nu ne putem ruga in chip placut lui Dumnezeu. Toti oamenii, pana la unul, au nevoie in aceasta mare lucrare de atotputernicul ajutor al Duhului Sfant, fiindca iata, ce spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani: “Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspinuri negraite” (Romani, 8, 26).

Pentru noi, pacatosii, care nu am ajuns la o asemenea stare duhovniceasca, este greu chiar si sa visam la rugaciunea atotcuprinzatoare cu care se rugau toti sfintii; este insa nevoie sa stim macar lucrurile cele mai importante, cele mai elementare despre cum trebuie sa fie indeobste rugaciunea.

In pilda despre vames si fariseu, pe care ati ascultat-o astazi, Insusi Domnul Iisus Hristos ne vorbeste despre cum trebuie si cum nu trebuie sa ne rugam. Nu trebuie sa ne rugam ca fariseul – fiindca luati seama in ce consta de fapt rugaciunea lui: ea se reducea la inaltare de sine inaintea lui Dumnezeu, fiindca fariseul inalta multumiri lui Dumnezeu doar pentru ca el nu se credea atat de josnic ca alti oameni, se lauda cu parutele sale calitati – in timp ce vamesul, strangator de dari si urat si dispretuit de catre toti oamenii, socotindu-se mare pacatos, statea cu capul plecat, necutezand sa isi ridice ochii catre cer si, lovindu-si pieptul, se multumea sa ceara: “Dumnezeule! Milostiv fii mie, pacatosului!” (Luca 18, 13).

Prin aceasta rugaciune sfanta el implinea cea dintai porunca data de Hristos in Fericiri: “Fericiti cei saraci cu duhul“ (Matei 5, 3), recunoscandu-si nevrednicia, pacatosenia, inspaimantandu-se cat de josnic si de uracios era in fata lui Dumnezeu din pricina pacatelor sale. In sufletul lui se instapanise mantuitorul simtamant al defaimarii de sine, smerenia adica, aparuse sfanta nevoie de pocainta inaintea lui Dumnezeu – si Domnul l-a miluit, fiindca pentru Dumnezu cel mai insemnat lucru este smerenia, starea de pocainta a sufletului nostru, recunosterea de catre noi a adancii noastre pacatosenii si nevrednicii. Dumnezeu i-a daruit harul Sau acelui vames pacatos, nefericit, care s-a smerit inaintea Lui, insa l-a luat de la trufasul fariseu, fiindca Dumnezeul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (I Petru 5, 5 si Iacov 4, 6).

Celor mandri le sta impotriva, fiindca trufia este insusirea de capetenie a satanei. Satana este patruns cu totul de trufie si toti cei mandri seamana cu el, drept care, daca nu se vor pocai, ii asteapta osanda vesnica. Ascultati ce spune Sfantul Proroc Isaia despre infricosata zi a Judecatii ce va sa vina, despre ceea ce ii asteapta pe toti trufasi si semeti: “Ca ochii Domnului sunt inalti, iar omul este smerit, si se va smeri semetia oamenilor, si Se va inalta Domnul Singur in ziua aceea, ca ziua Domnului Savaot peste tot semetul si trufasul, si peste tot cel inalt si maret, si se vor smeri, si peste tot cedrul Libanului cel inalt si ridicat, si peste tot stejarul Basanului, si peste tot muntele inalt, si peste tot dealul inalt, si peste tot turnul inalt, si peste tot zidul inalt… si va cadea semetia oamenilor” (Isaia 2, 11-15, 17).

Cuvintele acestea au fost scrise de catre Sfantul Proroc Isaia in vechime, insa ne privesc si pe noi, cei de azi. Ce mult uraste Dumnezeu semetia si trufia! Ca sa arate cu mai multa putere lucrul acesta, prorocul prezice pieire neindoielnica in Ziua cea infricosata a Domnului pana si muntilor inalti, cedrilor Libanului si stejarilor Basanului, care simbolizeaza tot ce este semet si trufas.

Iata insa ce spune Domnul despre cei smeriti prin gura aceluiasi proroc: “Salasluiesc in loc inalt si sfant, si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima infranta“ (Isaia 57, 15).

Din cuvintele acestea vedem cat de dragi sunt Domnului cei smeriti si cu inima infranta, cat de mult ii iubeste El: numai catre acestia Isi intoarce privirea Sa cea milostiva, trimitandu-le harul Sau cu nemarginita imbelsugare. El spune: “Spre cine voi cauta, fara numai spre cel smerit si bland, si care tremura de cuvintele Mele?“ (Isaia 66, 2).
Si inima vamesului a fost inviata de harul lui Dumnezeu pentru rugaciunea lui cea smerita de pocainta: a plecat din templu mult mai indreptatit decat fariseul. In pilda nu se spune ca fariseul a fost cu totul osandit, insa aceasta se subintelege, fiindca “oricine se inalta va fi smerit” (Luca 18, 14).

In predica de pe munte, Domnul a spus limpede ce pret are in ochii Sai dreptatea fariseilor: “De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra intru Imparatia cerurilor” (Matei 5, 20). Si in aceasta pilda vedem ca trufasul “dascal al cucerniciei” si “indrumator duhovnicesc” al poporului israelit s-a aratat in ochii lui Dumnezeu mult mai prejos decat dispretuitul vames, care era socotit lepadat cu totul, dar care a primit pentru smerenia sa iertrea de pacate.

Vamesul incalcase poruncile date prin Moise, in schimb a implinit cea mai insemnata dintre poruncile lui Hristos: s-a patruns de sfanta smerenie, in timp ce fariseul a incalcat aceasta porunca, a nesocotit lucrul despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel in cunoscutul sau imn al dragostei: “Dragostea nu se inalta, nu se trufeste” (I Corinteni 13, 4). Fariseul se mandrea cu dreptatea sa, se semetea asupra vamesului pacatos, ceea ce inseamna ca era lipsit de dragoste – iar cine este lipsit de dragoste sta departe de Dumnezeu. El a vadit in rugaciunea sa toate trasaturile hade ale indreptatirii de sine, socotindu-se drept si curat inaintea lui Dumnezeu. Asta in timp ce marii sfinti nu se socoteau niciodata drepti si vrednici inaintea lui Dumnezeu. Asa era Cuviosul Serafim, care nu se numea pe sine altfel decat “sarmanul Serafim”.

Cine a fost mai apropiat de Dumnezeu si mai drept inaintea lui decat Sfantul Ioan Gura de Aur, unul dintre cei mai mai ierarhi si dascali ai lumii? Si totusi, intr-una din rugaciunile lui, pe care o citim in fiecare seara, iata cererea pe care o inalta el catre Dumnezeu: “Doamne al cerului si al pamantului, pomeneste-ma pe mine, pacatosul robul Tau, rusinatul si necuratul, intru imparatia Ta!”. Cuvantul “rusinat” inseamna “necinstit, de rusine, spurcat“. Iata cum se numea pe sine, iar Dumnezeu l-a preainaltat, asezandu-l pe unul dintre cele dintai locuri in ceata dreptilor.

Si intre noi sunt nu putini oameni cu asezare sufleteasca fariseica. Acestia merg intotdeauna cu osardie la biserica, tin toate posturile si randuielile bisericesti, insa la spovedanie preotul nu-i poate face cu nici un chip pe unii dintre acesti “de sine indreptatit” sa se pocaiasca. Orice i-ai intreba, raspunsul este unul singur: “Nu am pacatuit cu nimic!“. Aceasta nu este oare asezarea sufleteasca a fariseului, cu totul potrivnica aceleia in care au trait si au murit toti sfintii? Acesti nefericiti nu au cugetat nicodata la cuvintele scrise in cartea lui Iov: “Slugilor Sale nu Se increde, si in ingerii Sai vede neajunsuri” (Iov 4, 18). Daca in ingerii Sai vede Dumnezeu neajunsuri, ce sa mai zicem de noi insine? Si atunci cum sa ne rugam cu aceasta rugaciune fariseica? Cum sa nu ne patrundem de smerenia vamesului pacatos, singura rugaciune potrivita noua: “Dumnezeule, milostiv fi mie, pacatosului!” (Luca 18,13).

Datori suntem cu totii sa ne plecam capetele adanc si sa ne atintim privirile in pamant inaintea maririi slavei lui Dumnezeu, aminte aducandu-ne de pacatele noastre fara numar si temandu-ne de mania lui Dumnezeu: iata ce ne invata aceasta sfanta pilda a lui Hristos despre vames si fariseu. Deci sa ne-o amintim intotdeauna si mai ales cand vom incepe nevointa pocaintei in zilele Postului Mare. Sa ne rugam asa cum s-a rugat vamesul, si Domnul ne va milui, si ne va indreptati, si ne va da harul Sfantului Duh. Amin”.

II. Apropiati-va de Dumnezeu!
“Duminica trecuta am ascultat istorisirea evanghelica despre Zaheu. Istoria mantuirii lui ne arata ca daca pacatosul se patrunde de dorinta aflarii lui Dumnezeu si de cea a dobandirii innoirii duhovnicesti, mila dumnezeiasca ii implineste in dar amandoua dorintele. Insa cum trebuie sa-L cautam pe Dumnezeu, si in ce este de trebuinta pentru innoirea duhovniceasca? La aceasta intrebare ne raspunde mai amanuntit pilda despre vames si fariseu. Dupa cum spune evanghelistul, ea a fost rostita pentru cei “ce se nadajduiau intru sine cum ca sunt drepti si defaimau pe ceilalti” (Luca 18, 9).

Prin pilda aceasta Domnul arata ca Lui Ii plac nu cei increzuti si mandri, ci oamenii smeriti, care se pocaiesc. Cei dintai sunt infatisati in pilda sub chipul fariseului, iar ceilalti sub chipul vamesului. Atat vamesul, cat si fariseul au venit la templu ca sa se roage, dar cata deosebire intre ei atat in privinta starii launtrice, cat si in privinta infatisarii!

Fariseul a mers indata in fata, si primele cuvinte ale rugaciunii lui launtrice au fost cele prin care se inalta pe sine: “Dumnezeule! Multumescu-Ti ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames” (Luca 18, 11).

Cata trufie si osandire a celorlalti se observa in aceasta rugaciune a fariseului! El da multumire lui Dumnezeu nu pentru milostivirea Lui, nu pentru Pronia Lui aratata lumii si oamenilor, ci pentru faptul ca el, fariseul, ar fi fost pasamite cel mai bun dintre oameni. Trufia nu-i ingaduia sa priveasca in propiul suflet, sa vada in el pacatele si sa se numere pe sine intre pacatosi, intre cei ce au nevoie de pocainta si de milostivirea lui Dumnezeu. Nu pacatele si patimile, ci virtutile si meritele a inceput fariseul sa si le puna inaintea lui Dumnezeu: “Postesc de doua ori in saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig” (Luca 18, 12). Asa se poate purta numai trufia omeneasca, ce nu doreste sa priceapa ca prin aceasta se departeaza de Dumnezeu.

Cat de des ne mandrim atunci cand pazim postul, socotindu-ne mai buni decat cei care nu postesc; cat de des ne cuprinde slava desarta cand ne ajutam cu ceva aproapele; cat de des ne admiram singuri si ne ridicam in slavi calitatile, uitand ca inaintea lui Dumnezeu suntem doar “slugi nevrednice“ (Luca 17, 10), ca la o fapta buna avem zeci si sute de fapte rele si ca de laudat n-avem de ce, si nu avem cu ce! Fiecare dintre noi se socoate in adancul sufletului mai bun decat ceilalti sau, in orice caz, nu mai rau. Cat de aproape suntem prin trufia noastrea de fariseu din pilda de astazi, si cata nevoie, neaparata nevoie avem, a urma vamesului, a fi mai aproape de el prin smerenie si prin simtamantul de pocainta!

Deci sa ne adunam acum luarea-aminte asupra vamesului, asupra purtarii lui din templu. El a intrat acolo cu constiinta adancii sale pacatosenii si vinovatii inaintea lui Dumnezeu, totodata si cu sete de innoire duhovniceasca. In pragul templului s-a oprit insa, neindraznind sa paseasca mai departe, nici sa-si ridice ochii, nici sa priveasca in jur.

Intrand, el a simtit indata ca Dumnezeu este de fata, a inteles ca templul era loc sfant al Celui Preainalt, ca Insusi Dumnezeu intampina acolo pe tot cel ce intra. Simtind aceasta, sufletul pacatos s-a cutremurat si s-a intors cu strigat de rugaciune catre milostivirea lui Dumnezeu: Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului! (Luca 18,13).
Inima lui a tresarit, si constiinta i s-a deschis pentru adanca pocainta si marturisire inaintea Fetei lui Dumnezeu. Si iata ca pacatele savarsite au inceput sa se iveasca in amintire unul cate unul, iar el le retraia cu simtamantul vinovatiei, al intelegerii faradelegilor savarsite. Plecandu-si capul si lovindu-se in piept, a continuat sa strige catre milostivirea lui Dumnezeu: “Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului!“.

Cate necazuri si amaruri nu le facuse saracilor, vaduvelor si orfanilor, impilandu-i cu dari nelegiuite! Cate lacrimi nu facusera acestea sa se verse! Cate ocari, blesteme si amenintari nu fusesera indreptate catre el! Toate acestea i-au umplut din nou sufletul, sfasiindu-i inima cu durerea amara a pocaintei. Cu ce sa se indreptateasca inaintea lui Dumnezeu, unde sa afle ocrotire? Doar in milostivirea lui Dumnezeu – si iata ca vamesul pacatos stirga iar, si iar, catre Dumnezeu: “Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului!“

Indelung s-a rugat astfel vamesul cu pocainta si cu inima infranta, pana ce de pe sufletul lui a coborat apasarea si intinaciunea pacatului si s-a curatit prin milostivirea lui Dumnezeu. Indreptatit de Dumnezeu (Luca 18, 14), a iesit din templu – a iesit cu totul alt om si de acum pregatit pentru o alta viata. Asa s-a petrecut renasterea vamesului.
De ce a reusit vamesul sa traiasca in templu simtamantul pacatoseniei sale si sa se curateasca? Fiindca pocainta lui incepuse cu mult inainte de rugaciunea din templu. Acolo nu a facut decat sa se intareasca si sa se prefaca in marturisire vie, din inima curata, inaintea lui Dumnezeu.

Sfanta Biserica, pregatindu-ne pentru Postul Mare, ne da drept calauza chipul vamesului, pocainta si rugaciunea lui.

Dumnezeule! Milostiv fii mie pacatosului! Multi dintre noi cunosc aceasta rugaciune, si totusi n-o rostesc din inima – ea insa ascunde in sine putere harica si ne apropie de smerenie si de pocainta, iar prin aceasta si de milostivirea lui Dumnezeu.

La privegherea de ieri, Sfanta Biserica, tot pregatindu-ne pentru Post, ne desteapta duhul la pocainta strigand: “Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata“, si prin aceasta aratand ca prin pacatele noastre rusinoase ne-am spurcat locasul si ca trebuie sa strigam catre Dumnezeu in rugaciuni, nadajduind doar in milostivirea Lui: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta“. Amin”.

Sfantul Luca al Crimeei,

Predici, Editura Sophia, Bucuresti

19 Februarie 2016

Vizualizari: 561

Voteaza:

Cuvant pentru duminica vamesului si fariseului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE