Ascultarea este o lupta crunta dusa cu mandria si cu slava desarta a lumii, fiind o cale sigura spre redobandirea libertatii pierdute. Vreau sa ma supun celui drag si celui duhovnicesc, insa vazand ca nu pot face aceasta cu usurinta, ori chiar deloc, ajung sa-mi dau seama ca nu sunt liber pe faptele mele, nici in inima mea. Prin ascularea fata de un duhovnic, se alunga atat lenea si imbratisarea pacatului, cat si ravna gresita care, nu de putine ori, se identifica cu facerea voii, impotriva multora.

Nevoia de a face ascultare se vede inca dintru inceput, cand Adam a primit porunca lui Dumnezeu: "Nu manca!"; de aceasta porunca atarna mantuirea lui Adam, adica desavarsirea firii umane. Asceza lui Adam, prin ascultare si credinta, consta in implinirea voii lui Dumnezeu. Neascultarea lui Adam a anulat indumnezeirea, pe care ar fi dobandit-o prin asceza. Pazirea poruncii a fost asezata pentru ca omul sa dobandeasca desavarsirea de bunavoie si in libertate, prin adaugarea unui efort personal. Pazirea poruncii sau ascultarea i-ar fi ajutat pe primii oameni sa-si exercite si sa-si consolideze folosirea libertatii in bine; ar fi dobandit unirea lor cu Dumnezeu, adica indumnezeirea.

Neascultarea l-a omorat pe om, iar ascultarea i-a redat viata. Stim ca ascultarea Fecioarei Maria a indreptat neascultarea Evei, iar ascultarea lui Iisus Hristos a indreptat neascultarea lui Adam. Sfantul Talasie Libianul spune: "Precum Adam, neascultand, a cazut in moarte, tot asa, Mantuitorul, ascultand, a omorat moartea." Sfantul Grigorie cel Mare spune: "Primul om-Adam, voind sa-si faca voia lui, a fost scos din Paradis; al doilea om-Hristos, facand numai voia lui Dumnezeu, a rascumparat lumea si a introdus din nou pe oameni in rai." Iar in acelasi duh, Sfantul Teodor Studitul spune ca "noi am fost izgoniti din paradis pentru neascultare si nesupunere, de aceea preabunul Dumnezeu a binevoit ca noi sa capatam din nou raiul, prin ascultare si supunere, care il readuc pe om la starea fericita din trecut."

Ascultarea lui Hristos este indreptarea lui Adam, este ridicarea naturii cazute, este implinirea Legii, este dragostea lui Dumnezeu aratata omului, este mantuirea tuturor. Aceasta este o tema centrala in Noul Testament. Ne vin in minte cuvintele lui Hristos: "Fac ce am fost trimis sa fac, si nimic nu fac de la Mine." Intreaga Scriptura ne arata ascultarea Fiului: "Caci, precum prin neascultarea unui om s-au facut pacatosi cei multi, tot asa, prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi" (Romani 5, 19). "Iata, vin ca sa fac voia Ta, Dumnezeule" (Evrei 10, 9). "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 8).

Ascultarea este cheia mantuirii oamenilor: prin ascultare vine tot binele; prin ascultare se biruieste toata patima; prin ascultare urmam sfintilor; prin ascultare ne asemanam lui Hristos, care "S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 8). Lepadarea de sine, spre care ne ajuta faptuirea ascultarii, trebuie neaparat pusa in legatura cu urmarea lui Hristos. "Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34).

Aceasta este datoria crestinilor: a urma Celui care le-a urmat intru toate, afara de pacat. Ascultarea este calea spre Imparatia Cerurilor, nu spre fugirea din lume sau spre vreo forma de sclavie. "Veniti dupa Mine!" Unde mergea Hristos? Nu in vreo sihastrie sau in vreun pustiu, ci in Imparatia Sa. Doar ascultand, putem face cele ce trebuie, spre dobandirea vietii celei de veci. Oricat de virtuosi am fi, daca nu ne putem taia voia in fata aproapelui, daca nu ne putem smeri in fata omului de langa noi, ca in fata lui Hristos Insusi, nu ne vor folosi pe cat ne-am dori toate celelalte fapte bune ale noastre.

Toate virtutile sunt strans unite intre ele, insa ascultarea este "mama si pazitoarea tuturor virtutilor", dupa cum marturiseste Fericitul Augustin. Virtutile nu sunt altceva decat "acte statornice de ascultare", iar pacatele toate se nasc din neascultare, din neiubire. Dintre pacate, cel mai greu este mandria, care se arata ca otrava ascultarii si surpatoarea tuturor virtutilor. Mandria ne scoate din asezarea noastra, din randurile ascultatorilor si ne face judecatori celor mai mari ai nostri. Mandria este mama nesupunerii, iar smerenia este izvorul ascultarii.

Prin ascultare se pune inceput la tot lucrul cel bun, iar prin neascultare se incepe daramarea, dupa cum spune Diadoh al Foticeii: "Se stie ca ascultarea este bunul cel dintai in toate virtutile incepatoare, fiindca nimiceste parerea de sine si naste in noi smerita cugetare. De aceea, celor ce staruiesc in ea cu bucurie, li se face intrare si usa spre dragostea lui Dumnezeu." Prin ascultare se naste tot binele. Fara ascultare, fiul nu-si poate forma personalitatea, ucenicul nu-si poate insusi meseria, ostasul nu-si poate indeplini misiunea.

Sfantul Clement Romanul ne indeamna sa ne ferim de concurenta cu cei de aproape ai nostri si de a nu ne arata mai presus decat ei: "Invatati a va supune, lepadand viclenia si mandra ingamfare a limbii voastre; caci mai bine este pentru voi a fi gasiti mici, dar respectati, in turma lui Hristos, decat, cu o paruta vaza, sa fiti aruncati afara din nadejdea Lui." Mai bine sa tacem si sa facem, decat sa ii indrumam pe altii, iar noi sa nu facem. Avva Pimen zice unui ucenic, caruia i se oferise ocazia de a-i conduce pe fratii de sub el: "Fii pentru ei pilda, nu legiuitor." Mai usor si mai folositor este a asculta, decat a indruma.

Pentru a ne feri de lupta, Dumnezeu a randuit o ordine in intreaga creatie: cele mici se supun celor mari, cu toate ca cele mari nu pot exista fara cele mai mici. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Lupta fiind adesea consecinta egalitatii, Dumnezeu a stabilit diferite relatii, de la inferior la superior, de exemplu intre fiu si tata, tanar si batran, slav si liber, supus si conducator, discipol si dascal. A facut aceasta pentru oameni, a facut aceasta si pentru diferite organe ale trupului. Aceste diferite organe nu au toate aceeasi demnitate: acesta e mai sus, acela e mai umil; acestea poruncesc, acelea asculta. Ordinea animala ne ofera aceeasi priveliste printre albine, turmele de oi salbatice si alte animale. In mare, domneste aceeasi lege. Pretutindeni, anarhia e un flagel, peste tot ea este izvorul celor mai mari rele."

Ascultarea vine din dragostea fata de Dumnezeu si fata de om, iar nu din teama sau din obligatie. Ascultarea nu se face din constrangere si obligatie, ci din iubire. Ascultarea nu inseamna sclavie, caci "libera ascultare presupune totdeauna iubire", precum zice Christos Yannaras. Daca ascultarea s-ar face din constrangere, aceasta s-ar face pricina de multe tulburari si reactii. De aceea, crestinului nu i se cere doar implinirea unor fapte, ci si supunerea inimii, adica dobandirea "duhului ascultarii".

Duhul ascultarii e intelegerea deplina a ascultarii, care izvoraste din inima si din constiinta cea curata. "Ca sa nu obosesti in osteneala ascultarii si sa te impotrivesti, va trebui sa intri in noima ascultarii, ca sa o simti ca pe o necesitate", zice Cuviosul Paisie Aghioritul. "De aceea este nevoie sa va supuneti, nu numai pentru manie, ci si pentru constiinta" (Romani 13, 5). Facand ce ni se cere, sa simtim odihna, ca de pe urma unei cerinte facute spre binele nostru. "Slugilor, ascultati de stapanii vostri cei dupa trup, cu frica si cu cutremur, intru curatia inimii voastre, ca si de Hristos, nu slujind numai cand sunt cu ochii pe voi, ca cei ce cauta sa placa oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, facand din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunavointa, ca si Domnului si nu ca oamenilor" (Efeseni 6, 6-7).

Rostim, tuturor, radacina ascultarii crestine este dragostea, iar nu frica sau interesul. Sfantul Vasile cel Mare, vorbind despre cele trei izvoare ale ascultarii, frica, interesul si dragostea, spune: "Unii sunt ca niste robi, care nu lucreaza rautatea de frica chinurilor; altii sunt ca niste simbriasi, care lucreaza binele pentru plata si castigarea Imparatiei Cerurilor; si altii sunt ca niste fii, care lucreaza bunatatea numai pentru binele acesta si pentru dragostea Stapanului." Dragostea nu poate fi decat ascultatoare, indiferent de randuiala ceruta de cel iubit. "De Ma iubiti, paziti poruncile Mele. Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste" (Ioan 14, 15-21).

Cu toate ca Hristos este numit Mire, El se comporta ca o mireasa: asteapta sa fie cerut in casatorie; asteapta sa fie invitat in camara cea tainica a inimii; asteapta ca omul sa-I faca intaia declaratie de dragoste. Cumva, Dumnezeu este la mana omului. "Iata, stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apocalipsa 3, 20).

Nu exista persoana care sa ne respecte libertatea mai mult decat Dumnezeu. "Dumnezeu nu dicteaza ordine, ci lanseaza chemari", zice Paul Evdochimov. Adevarata dragoste este deposesiva, deci libera, in libertate. In Vechiul Testament, ascultarea era bazata pe teama, pe cand in cel Nou, aceasta va izvora din dragostea fata de Cel pe care-l ascultam si din libertatea noastra de a o face.

Ascultarea, calea spre libertate

Fundamentul ascultarii este vointa proprie, iar scopul ei este perfectionarea acesteia. Aceast lucru pare paradoxal, deoarece crestinul nu mai intelege rostul si valoare duhovniceasca a ascultarii. Aceasta este cale spre libertate deoarece nu mai suntem liberi, ci supusi patimilor. Ascultarea totala fata de Dumnezeu suprima parerea suficienta de sine si orice influenta lumeasca. "Cel ce-L asculta cu adevarat pe Dumnezeu stapaneste lumea", zice Paul Evdochimov.

Vointa proprie este cea din care se nasc toate patimile. "Ascultarea rastigneste vointa proprie, pentru a actualiza libertatea ultima: duhul care asculta Duhul", zice iarasi Paul Evdochimov. Acelasi lucru este sustinut, intr-un glas, de toti Parintii Bisericii. Prin ascultare se realizeaza omorarea voii proprii, care priveste spre eliberarea desavarsita a vointei si intregirea virtutii. Doar supunandu-ne celor de langa noi putem simti cu adevarat libertatea, caci de am fi liberi am face-o usor; privind insa cat de greu ne este aceasta, intelegem in ce fel de robie ne aflam. Daca, in aparenta, ascultarea pare a fi o anulare si nimicire a vointei proprii, in realitate ea este suprema manifestare a vointei. Caci aceasta taiere a voii nu se cere pentru nimicirea ei, ci pentru intarirea si corectarea ei dupa voia lui Dumnezeu.

Ascultarea crestina este asceza si mucenicie

Crestinului i se cere o rastignire permanenta a vointei proprii, care poate naste usor mandria si concurenta cu cel de aproape. Sfantul Ioan Scararul spune: "Ascultarea este mormant al vointei si inviere a smereniei." Aceasta este jertfa cea bineplacuta Domnului, dupa cum gasim scris inca din Vechiul Legamant: "Au doara arderile de tot si jertfele sunt tot asa de placute Domnului, ca si ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai buna decat jertfa si supunerea mai buna decat grasimea berbecilor" (I Regi 15, 22). Sfantul Grigorie cel Mare, vorbind despre jertfele de animale, spune ca "prin acelea se jertfeste o carne straina, prin ascultare insa, se jertfeste propria noastra vointa".

Sfantul Teodor Studitul spune ca, prin taierea voii, "sangele curge, nu materialiceste, ci duhovniceste, in inimile noastre". Aceasta se intampla din pricina mandriei ce locuieste in inimile noastre, facand atat de greu de atins starea de supunere crestina.

Cei care asculta si in a caror inima salasluieste duhul ascultarii, se aseamana martirilor. Acelasi sfant zice: "Ascultarea este mai presus de orice fapta ascetica si detine cununa martiriului." Nici o alta nevointa trupeasca ori sufleteasca nu atinge greutatea si maretia ascultarii, aceasta facandu-se ca o maica a smereniei sfintitoare. Sfantul Ioan Scararul spune ca "cea mai dificila forma a ascezei este ascultarea deplina fata de Dumnezeu, prin ascultarea duhovnicului si prin taierea voii proprii." Asadar, duhovnicul este cel prin care ascultarea se naste in sufletul crestinului.

Ascultarea crestina are in vedere lepadarea de sine, spre a face loc iubirii aproapelui. Hristos Insusi a ascultat de cei de aproape ai Lui: a ascultat de parintii Sai, a ascultat de cei ce ii cereau mila si vindecare. Prin iubirea aproapelui, lepadarea de sine primeste un sens spiritual si se leaga organic de cea de-a doua conditie a urmarii lui Hristos, luarea crucii.

Libertatea si iubirea personala nu se pot savarsi decat in Hristos. Sfantul Sfintit Mucenic Serghie Meciov spune: "Cand incepem viata duhovniceasca, nu mai traim de sine statator, ca si cei ce sunt in afara Bisericii. In noi traieste Hristos, Care in noi si sufera, si plange, si ne uneste pe toti in Sine." Iar langa Hristos, nici un om nu s-a simtit inferior sau rob, ci egal si frate; langa Hristos, omului i se spala picioarele si natura i se supune; langa cel ce traieste in Hristos, omului mai mult i se slujeste, caci crestinul inseamna slujitor.

Fericitul Augustin, vorbind despre acest duh al ascultarii crestine, spune: "In casa celui ce traieste din credinta, chiar cei care comanda se gasesc in situatia de slujitori ai celor pe care par ca-i comanda." Fiecare om va trebui sa asculte de unii si, la randul lui, sa fie ascultat de altii. Viata in comuniune ar fi imposibila, in afara ascultarii.

Ascultarea, intre soti

Viata crestina nu poate fi despartita de ascultare, iar aceasta s-a randuit inca dintru inceput, cand Insusi Domnul ii spune femeii: "Atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani" (Facere 3, 16). Dar ascultarea nu este doar a femeii, ci si a barbatului, caci citim in Legea cea Noua: "Supuneti-va unul altuia, intru frica lui Hristos" (Efeseni 5, 21). Cu toata aceasta reciprocitate a ascultarii, accentul cade insa pe femeie, asa cum si Fiul este numit tot timpul "ascultator" fata de Tatal, cu toate ca amandoi sunt de aceeasi cinste.

Toti cunoastem cuvintele Apostolului Pavel: "Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui mantuitor si este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, asa si femeile barbatilor lor, intru totul" (Efeseni 5, 22-24). Iar aceasta se face intru deplina libertate, caci inca de la inceput femeia isi arata libertatea. "Barbatul cheama, femeia raspunde", iar "aceasta acceptare nu este pasivitate, supunere oarba, intrucat ea este dragoste, si dragostea e intotdeauna activa; ea da viata chemarii barbatului", zice Alexander Schmemann.

Firea femeii si libertatea ei se vad clar in raportul dintre Eva si Maica Domnului: "Eva n-a reusit sa fie femeie. Ea a preluat initiativa, a chemat. Fecioara Maria nu a avut nici o initiativa. In dragoste si ascultare, ea a asteptat initiativa Celuilalt. Si cand a venit, ea a acceptat-o, nu orbeste - caci a intrebat: Cum va fi aceasta? - ci cu intreaga luciditate, simplitate si bucurie a iubirii", zice acelasi teolog.

O problema poate aparea insa atunci cand se cauta a se afla modul in care trebuie sa asculte barbatul de femeie. Pentru a da un raspuns scurt, putem spune ca "atributiile familiale si de serviciu (care sunt cu precadere specifice barbatului) trebuie vazute ca ascultari", zice parintele Gleb Kaleda. Barbatul asculta de femeie mai mult decat de oricine altcineva, cand aceasta urmareste cele duhovnicesti, caci iubirea ei duce si la ascultarea de aceasta.

Sfantul Ioan Gura de Aur, vorbind despre sot, spune: "El va asculta mai putin pe prieteni, pe profesori, pe parinti chiar, decat pe tovarasa lui de viata, care-l indeamna si sfatuieste; simte o deosebita placere la indemnul unei sfatuitoare pe care o iubeste cu ardoare." Ascultarea barbatului consta in insasi manifestarea dragostei sale, caci dragostea cauta sa odihneasca si sa bucure pe cel iubit. Sfantul Clement Alexandrinul spune: "Barbatul, fata de femeia lui, sa nu fie mandru, nici ingamfat, ci marinimos, darnic, cautand sa placa numai femeii lui, silindu-se a-i fi dupa dorinta. Sa nu te gatesti ca sa te doreasca alta femeie."

Deci barbatul nu este numai poruncitor, caci nici Hristos nu a fost numai Invatator; Hristos a spalat picioarele ucenicilor si le-a slujit neincetat acestora. Asa si barbatul, tocmai fiind cap, are grija de trupul sau si il ingrijeste cu cele necesare lui, spre slava lui Dumnezeu, iar nu spre implinirea celor dupa mintea sa.

In noua casa nu conduce in mod despotic barbatul sau femeia, ci Hristos, pentru ca amandoi vor sa indeplineasca voia lui Hristos si nu propria lui vointa. In barbat, ca si in orice alt crestin, trebuie sa se salasluiasca Hristos - "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20) -, iar atunci cele rostite de acesta vor deveni cuvinte vii, cuvinte cu putere si mantuitoare. Autoritatea si ascultarea, puterea si datoria care revin, intr-un mod sau altul, membrilor familiei, privite toate in perspectiva sfinteniei care pogoara de la Dumnezeu, inceteaza de a mai fi doar lucruri omenesti. Ele apartin familiei, dupa cum apartin si lui Hristos, descoperind in ele iubirea lui Hristos.

Tocmai aceasta ascultare reciproca a unuia de celalalt ii pregateste pe cei doi pentru vietuirea intru Imparatie, caci acolo nu poate vietui cel ce nu poate sluji celorlalti. Slujirea aproapelui intru toate incepe in familie, unde intr-un om trebuie sa ajungem sa ii vedem pe toti. "Treptat, prin parasirea reciproca a vointei individuale si prin acceptarea voii celuilalt, unitatea barbat-femeie nu se mai construieste pe baza impulsului amoros individual, ci pe aceea a comuniunii eccleziale, care este depasire si ofranda de sine. Casatoria isi capata identitatea nu din relatia naturala, ci din aceea din sfera Imparatiei", zice Christos Yannaras.

Prin ascultarea savarsita in casatorie, crestinii invata sa se supuna unii altora. Asa cum ascultarea din sanurile Tatalui a fost implinita de Hristos si in fata oamenilor, tot asa este si cu ascultarea fata de sot sau sotie, ea trebuie extinsa spre tot aproapele.

Masura ascultarii si a dragostei, in viata unui crestin, se vede in asumarea neputintelor celuilalt. Parintele Constantin Galeriu spune: "Adevarata comuniune intre oameni se intemeiaza pe lepadarea de sine, pe daruire si jertfa. Cand eu ma gandesc la mine si tu la tine, intre noi e despartire si stingere lenta a duhului din fiecare. Nunta mai ales inseamna infrangerea granitelor sinelui intre soti; cel putin in camin trebuie sa inceapa sa se lecuiasca boala existentei, egoismul, prin daruire de sine, prin autopredare reciproca, trecand eul meu in eul iubit, pentru a realiza deofiintimea celor ce iubesc in Dumnezeu."

Din pacate, in mintea unora, apare intrebarea: De ce barbatul este numit "cap", iar femeia "trup", si nu invers? Cel mai scurt raspuns ni-l da Apostolul Petru: femeia este un "vas mai slab" decat barbatul. "Voi, barbatilor, de asemenea, traiti intelepteste cu femeile voastre, ca fiind fapturi mai slabe, si faceti-le parte de cinste, ca unora care, impreuna cu voi, sunt mostenitoare ale harului vietii, asa incat rugaciunile voastre sa nu fie impiedicate" (I Petru 3, 7). Vedem ca, pe langa mentionarea de mai sus, Apostolul atrage atentia barbatilor sa nu le vada pe femei inferioare, ci doar mai slabe, spre a nu le desconsidera.

Inferioritatea si slabiciunea sunt doua lucruri diferite. Ceva inferior este clar si mai slab, insa ceva mai slab nu este neaparat si inferior. Cel plapand nu este inferior celui puternic, iar cel destept nu este superior celui mai putin invatat. Acestea sunt calcule ale mintii noastre cazute, care masoara cu o masura stramba. Masura este Hristos, iar aceasta masura incape in toti oamenii.

Femeile sunt mostenitoare ale harului vietii in aceeasi masura cu barbatii lor. Fiecare uita de sine si vede numai pe celalalt, atarnandu-si rostul existentei sale de el; nici unul nu se simte dezavantajat. Este o ierarhie fara distanta, fara mandrie si umilire. Daca este o inegalitate functionala, ea constituie pentru cel superior o obligatie de servire, nu un titlu de revendicari, iar la cel inferior ea este transformata in egalitate, prin dragoste.

Un alt raspuns ni-l da Marele Pavel, cand spune corintenilor: "Caci barbatul nu trebuie sa-si acopere capul, fiind chip si slava a lui Dumnezeu, iar femeia este slava barbatului. Pentru ca nu barbatul este din femeie, ci femeia din barbat. Si pentru ca n-a fost zidit barbatul pentru femeie, ci femeia pentru barbat" (I Corinteni 11, 7-9). Iar lui Timotei, vorbind despre asezarea si randuiala femeii in Biserica, spune: "Caci Adam a fost zidit intai, apoi Eva. Si nu Adam a fost amagit, ci femeia, amagita fiind, s-a facut calcatoare de porunca" (I Timotei 2, 13-14). Barbatul a fost zidit mai intai, iar femeia a fost amagita mai intai. De aceea, este bine ca fiecare sa isi inteleaga firea si sa si-o implineasca, caci aceasta aduce mare mangaiere si bucurie. Femeia care va trai duhovniceste, in frica de Dumnezeu, nu va ridica niciodata probleme de genul intaietatii in familie.

Cei doi soti sunt egali, iar egalitatea lor este ca aceea dintre Tatal si Fiul, cand Fiul asculta de Tatal si se bucura de aceasta ascultare. Sfantul Ioan Gura de Aur aminteste sotilor: "Ai luat-o ca insotitoare la drum, ca partasa vietuirii tale, libera si de aceeasi cinste cu tine." Iar intr-alt loc aminteste: "Nici femeia sa nu ceara cinste egala cu barbatul, caci este randuita sub cap. Nici el sa nu o dispretuiasca pe cea supusa lui, caci ea este trup. Si daca el, capul, dispretuisste trupul, piere si el."

Egalitatea celor doi se poate intelege doar cu o minte duhovniceasca. Inaintea lui Dumnezeu, cei doi sunt de aceeasi cinste, insa in firile lor, unuia i s-a randuit ceva, iar altuia altceva. Daca amandoi ar fi avut acelasi rost in familie, familia nu ar fi rezistat, ci s-ar fi prabusit la orice incercare de zidire. Insusi Ioan Gura de Aur spune faptul ca "egalitatea dintre soti aduce zazanie". Dar aceasta egalitate nu este cea a valorii personale de om si chip al lui Dumnezeu, ci cea a randuielii de conducere a familiei, adica egalitatea cea lucratoare, nu cea fiintial.

Randuirea diferita a slujirilor e facuta tocmai spre o cat mai buna armonie a celor ce lucreaza. Pentru aceea l-a pus pe unul deasupra si pe altul sa se supuna, tocmai ca sa fie pace. Daca ar fi egalitate, nu ar mai fi pace. Nu se poate sa fie intr-o casa fiecare de capul lui, nici toti conducatori, ci e nevoie de un singur conducator. Doua capete intr-un trup ar rupe trupul in bucati. Dezacordurile, ritmul propriu de gandire si de munca, si orice altceva care desfiinteaza ascultarea, unitatea, pacea, se opune legii ascultarii.

Egalitatea personala se vede in sfintii si sfintele Bisericii, care sunt cinstiti, iubiti si laudati in aceeasi masura si cu aceeasi evlavie. Pe langa aceasta, femeia se naste din barbat (Facere), iar barbatul se naste din femeie, deci sunt egali si uniti in Domnul. Cea zidita din coasta nu ar putea fi inferioara celui din care a fost luata, iar cel nascut din femeie nu poate fi de alta valoare decat femeia insasi. "Totusi, nici femeia fara barbat, nici barbatul fara femeie, in Domnul. Caci precum femeia este din barbat, asa si barbatul este prin femeie si toate sunt de la Dumnezeu" (I Corinteni 11, 11-12).

Adam nu putea iubi si nici sluji de unul singur; nu avea cui sluji si nu avea pe cine iubi, caci in orice relatie adevarata este nevoie de trei persoane, iar Adam nu avea decat pe Dumnezeu; al treilea lipsea. Eva este deci ajutorul fara de care Adam nu poate sa existe, si deoarece este ajutor potrivit pentru Adam, este exclusa cu desavarsire posibilitatea unei relatii superior-inferior in cadrul familiei. Odata creata femeia, omul poate vorbi de slujire, iubire si existenta personala reala.

Revin la imaginea raportului dintre Tatal si Fiul: Exista oare vreun raport de inferioritate-superioritate intre Tatal si Fiul sau Duhul Sfant?! caci Unul naste si purcede, iar Ceilalti se supun acestor actiuni din veci, de nastere si de purcedere. Doar Tatal este nenascut si nepurces. Dupa cum nu exista intre Tatal si Fiul nici o deosebire de fiinta, precum fiinta lor e identica, tot astfel identica e si fiinta barbatului si a femeii. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cum ii lipsea omului inima cu care sa-i placa sa intre in legatura si care sa fie in stare a contribui la fericirea sa prin identitate de fiinta, Dumnezeu forma aceasta fiinta rationala (capabila de desavarsire) intru totul asemenea barbatului, putand de aici inainte impartasi cu el nevoile si lucrurile vietii prezente."

Totul este armonie si unitate, caci Dumnezeu nu a creat pe unii spre stapanire, iar pe altii spre robire. Barbatul este cap femeii, femeia e stralucirea barbatului. Barbatul e chemare, ratiune, cunoastere, putere, reflexiune, creatie; femeia este raspuns, inima, iubire, daruire, spontaneitate, procreatie, posibilitatea de procreatie si revelare a puterii lui.

Sfantul Clement Alexandrinul spune: "Mama este slava copiilor, sotia este slava barbatului, si unii si celalalt sunt slava femeii, iar Dumnezeu e slava lor a tuturor la un loc." Deci toate se fac intru Domnul, care le si incununeaza pe toate. Cuviosul Isidor Pelusiotul spune despre egalitatea femeii cu barbatul: "De la bun inceput, a fost zidita femeia intru aceeasi cinste de catre Dumnezeu si a fost invrednicita de aceeasi obarsie, si sufletul ei a fost creat ca si al barbatului, dupa chip."

"Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului" (Efeseni 5, 22), adica "cand te supui barbatului, fii convinsa ca slujesti Domnului", zice Sfantul Ioan Gura de Aur. Tot el spune femeilor: "Cand femeile asculta pe barbatii lor, ele sa fie incredintate ca asculta pe Domnul", caci orice autoritate intemeiata pe Dumnezeu este ca si autoritatea lui Dumnezeu, un principiu originar in vederea ordinii si perfectiunii. "Cel ce va asculta pe voi pe Mine Ma asculta, si cel ce se leapada de voi se leapada de Mine" (Luca 10, 16).

Ascultarea merge insa pana la a asculta si de un necrestin, ca in cazurile sotiilor din secolele primare, o parte dintre care au ajuns si sfinte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune sotiei crestine: "Fa-te supusa si blanda fata de cel cu care vietuiesti, asociindu-te planului lui de lucru.", fara a adauga ca daca sotul e necrestin sau rau, sotia sa nu mai asculte.

Una dintre ascultarile celor ce au pornit pe calea casatoriei este aceea a punerii nadejdii in Dumnezeu in vederea nasterii de prunci. Parintii care nu se opun voii lui Dumnezeu, cu privire la nasterea copiilor, arata jertfa si ascultarea lor fata de Dumnezeu. Prin aceasta, ei progreseaza mult in libertatea in Hristos. Ascultarea de voia si randuiala lui Dumnezeu incearca in mod real credinta celor doi.

Teodor Danalache

• Manastirea Sfanta Treime Libertatea - Perla Baraganului
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Libertatea in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Manastirea Libertatea - Sfanta Treime
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Libertatea omului
  Publicat in : Morala