Profunzimea vieţii omeneşti este determinată în temeiurile sale nu numai de condiţiile exterioare, fizice şi economice, ci în primul rând de alegerea morală personală a conştiinţei. Aici se află rădăcina ontologică a omului: omul e personalitate, care cere profunzime şi sens al vieţii. (Sfântul Ioan Maximovici)

Domnul Iisus Hristos învaţă: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să-i chem nu pe drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17). Urmând tradiţiei evanghelice, Cuviosul Maxim Mărturisitorul leagă sănătatea de virtute şi de cunoaşterea lui Dumnezeu, iar boala - de viciu şi de necunoaşterea lui Dumnezeu. Avva Evagrie afirmă că sănătatea sufletului este nepătimirea. Prin aceasta se înţelege nu indiferenţa şi apatia, ci libertatea de înclinaţiile şi stările sufleteşti vicioase. La fel consideră şi Sfinţitul Mucenic Metodie al Patarelor (al Olimpului): „Orice fărădelege duhovnicească este boală... Dreptatea este sănătate, iar nedreptatea - boală".

Fiecare dintre noi, chiar dacă negăm lucrul acesta, e molipsit într-o anumită măsură de patimile păcătoase, şi ca atare e bolnav. Pe lângă bolile trupeşti şi cele sufleteşti mai sunt şi boli duhovniceşti.

Aici sunt indispensabile unele lămuriri. Bolile duhovniceşti (ale personalităţii, psihologice) sunt diferite de bolile sufleteşti (psihice) şi de cele trupeşti (somatice) la fel cum se deosebeşte duhul de suflet şi de trup. Bolile organismului fizic ne sunt binecunoscute. Despre legăturile dintre ele şi păcate am vorbit mai sus (v. cap. 4-6). Mult mai greu este să facem distincţie între duhovnicesc şi psihic. Pentru aceasta, este nevoie să facem un scurt excurs în antropologia creştină.

In textele biblice şi patristice, conceptele de „suflet" şi „duh" sunt confundate destul de des, desemnând „suflarea de viaţă". Aceasta iese din adâncurile lui Dumnezeu ca un dar de preţ venit din partea Lui, ca o moştenire de la Atotţiitorul din ceruri (Iov 31,2). Ea le este trimisă de Sus lui Adam şi urmaşilor lui de Duhul Sfânt. Ea alcătuieşte osia şi nucleul personalităţii omeneşti nemuritoare, luminează şi îndreaptă la calea cea adevărată, ajută în edificarea unor relaţii corecte cu Dumnezeu.

Totuşi, mulţi autori fac distincţie între suflet şi duh. Prin harul lui Dumnezeu, „sufletul lucrător" şi „duhul de viaţă" alcătuiesc cumva două laturi, două aspecte ale sufletului omenesc indivizibil (v. Facerea 2, 7; înţelepciunea lui Solomon 15,11).

Cuviosul Antonie cel Mare numeşte duhul „minte". „Mintea nu este suflet, învaţă sfântul, ci dar al lui Dumnezeu, care mântuieşte sufletul... mintea este bun nevăzut, pe care Dumnezeu îl dăruie celor vrednici pentru viaţa lor bună... toate trupurile au suflet, dar nu se poate spune că orice suflet are minte. Mintea iubitoare de Dumnezeu petrece în cei cu întreagă înţelegere, cuvioşi, drepţi, curaţi şi buni, milostivi şi binecredincioşi".

Oare nu de aceea stă scris în Biblie că există oameni ce fac dezbinări, oameni fireşti, care nu au duh (Iuda 1, 19)? Lipsa de duhovnicie, lipsa de har, lipsa de minte sunt un rău cumplit. Ştim asta din istoria vieţii tiranilor, maniacilor, violatorilor, ucigaşilor în serie şi celorlalte lepădături morale - neoameni. Omul posedat de duhul răului se îmbată de rău, suferă în lipsa lui şi, în cele din urmă, devine antihrist. In inima lui împărăteşte nu Dumnezeu, ci diavolul.

Vorbind despre facerea lui Adam, Sfântul Teofan Zăvorâtul distinge în sufletul omenesc două părţi - una mai joasă şi una mai înaltă. Cea mai joasă este sufletul în sensul îngust al cuvântului. Ea este de acelaşi rang cu sufletul animalelor şi este orientată complet spre nevoile vieţii şi activităţii pământeşti a omului. Iar partea cea mai înaltă se cheamă „duh". Este o putere după asemănarea lui Dumnezeu, deopotrivă cu înge rii, care deosebeşte oamenii de animale: gândirea, conştiinţa de sine, libertatea, frica de Dumnezeu, setea de Dumnezeu.

„Duhul cuprinde simţirea Dumnezeirii - conştiinţa şi neputinţa îndestulării cu cele pământeşti, oricare ar fi ele. El este puterea care a fost suflată în faţa omului la facere. Sufletul este puterea cea mai de jos, sau parte a aceleiaşi puteri, menită lucrurilor vieţii pământeşti. El este de acelaşi rang cu sufletul animalelor, dar a fost înălţat datorită unirii duhului cu el. Duhul din Dumnezeu, unindu-se cu sufletul animalic, l-a ridicat la treapta de suflet omenesc", arată Sfântul Teofan.

Mulţumită acestui lucru avem libertate şi gândire, ne autodepăşim şi năzuim în rugăciu-ne spre Dumnezeu. „Stingeţi conştiinţa de sine şi libertate - veţi stinge duhul, şi omul va deveni ne-om". Potrivit Sfântului Teof an, „sufletele se nasc de la părinţi ori sunt puse în trup pe calea naşterii fireşti (naturale), iar duhul este insuflat de Dumnezeu, Care pretutindenea este".

Foarte interesant gândeşte diaconul Andrei Kuraev. El nu se străduie să dea o definiţie exactă, ireproşabilă a sufletului, şi foloseşte acest concept ca sinonim al duhului. Vorbind cu un auditoriu alcătuit din copii, el se exprimă foarte simplu şi accesibil: duhul este „ceea ce îl doare pe om atunci când tot trupul lui este sănătos".

Să citim un fragment din convorbirea părintelui Andrei, înlocuind în gând cuvântul „sufletul" prin cel de „duh": „Când încep o discuţie cu copiii pe tema asta, câteodată îi pun: «Ridică-te, te rog, şi arată-mi unde ai ficatul». Copilul, bineînţeles, arată burta... Iar eu îi zic: «Răspuns greşit. Stai jos, nota zece. Da, zece. Deoarece este foarte bine că nu ştii unde ai ficatul! Inseamnă că eşti sănătos! Dă, Doamne, să rămâi cât mai multă vreme în această fericită neştiinţă!»". Cât timp nu doare nimic, nu există nici senzaţia localiză-rii organului. La copii şi adolescenţi, pentru toate viscerele există o singură denumire: „burtă". Iar spre 50 de ani începi să deosebeşti rinichii de glandele suprarenale... De vreme ce doare, înseamnă că există!

In mod analog, dacă, trezindu-te noaptea din pricina unei dureri, îţi dai seama că te doare nu inima, nu stomacul, nu încheieturile, ci... sufletul, începi să înţelegi că ai şi un asemenea organ. Şi câtă vreme omul nu va căpăta experienţa durerii sufleteşti, nu va şti că are un suflet. Există o întristătoare observaţie a medicilor: fiecare organ omenesc are neapărat boala sa. Iar dacă avem suflet, şi acesta trebuie să aibă beteşugurile sale...

Ne îngrijim de sănătatea şi curăţenia corpului nostru - respectăm regulile igienei personale, nu mâncăm tot ce se nimereşte, nu ridicăm ce zace pe trotuar, nu bem din bălţi. Aşa trebuie să avem grijă şi de curăţia sufletului nostru: să nu lăsăm să intre în minte gunoaiele care vin din eter sau de pe ecranul televizorului, să nu cumpărăm te miri ce ziare sau reviste, fie ele cât de colorate şi atrăgătoare, să nu credem bârfelor...

Dacă omul nu respectă aceste reguli simple, în sufletul lui începe un proces asemănător celui canceros... Atunci când o necesitate umană care în sine este normală începe să se hipertrofieze, împingând deoparte şi punând în umbră toate celelalte lucruri proprii omului, ia naştere păcatul... Păcat este tot ce aduce vătămare creşterii duhovniceşti a omului.

Aşadar prin ce se deosebeşte o tulburare duhovnicească de bolile trupeşti şi de cele psihice? Prin faptul că ea nu este condiţionată de alterări genetice, biochimice sau fiziologice. Nu este produsă de traume fizice, de otrăviri, de microorganisme, de condiţiile defavorabile din mediul înconjurător şi, în general, de factorii exteriori. Sursele ei se ascund în adâncul inimii - în problemele şi în patimile ce „rod" viaţa noastră lăuntrică. Bolile duhovniceşti apar de obicei din pricina felului potrivnic poruncilor biblice în care ne raportăm la Dumnezeu şi la oameni.

Gradul de sănătate duhovnicească e definit de acele valori şi sensuri care ne călăuzesc în viaţa şi activitatea noastră. Inima noastră devine „vas" al patimilor păcătoase pe măsură ce se înstrăinează de Dumnezeu. Despre aceasta dau mărturie bolile care iau naştere din patimi, adică bolile firii omeneşti căzute de la Dumnezeu. Păcatul spurcă moral, şi ca atare depărtează de la noi harul dumnezeiesc aşa cum fumul alungă albinele şi mirosul urât - porumbeii. In ultimă instanţă, tocmai pierderea comuniunii cu Dumnezeu, ruperea împărtăşirii harice cu El stă la baza restriştilor noastre fizice, psihice şi duhovniceşti.

Dacă neglijăm această axiomă a teologiei ortodoxe, ne îmbolnăvim în mod inevitabil de o boală duhovnicească sau alta. Totuşi, din punctul de vedere al psihiatriei tradiţionale, putem rămâne perfect sănătoşi. în acest caz, reputatul psiholog rus B.S. Bratus pune, absolut justificat, diagnosticul foarte caracteristic: „Sănătos psihic, bolnav ca persoană".

Totuşi, mult mai numeroase sunt cazurile în care sunt afectate simultan şi psihicul, şi duhul. De pildă, anumite forme de epilepsie erau explicate în vechime prin îndrăcire. Este destul să ne amintim episodul evanghelic despre vindecarea adolescentului îndrăcit, care din copilărie cădea la pământ, făcea spume, scrâşnea din dinţi şi devenea rigid (v. Marcu 9,14-29). Totodată, la bolnavii de epilepsie medicii înregistrează modificări patologice în ţesuturile cerebrale, crize caracteristice, convulsii, uneori delir, debilitate mintală, restrângerea sferei de interese, răutate, irascibilitate, egocentrism, în funcţie de cauzele şi formele „bolii copiilor".

Homosexualitatea, împătimirea de jocurile de noroc, agresivitatea, anxietatea, deprimarea şi înclinarea spre sinucidere au, de asemenea, rădăcini şi genetice, şi psihologice, şi duhovniceşti. Ca atare, în fiecare caz concret trebuie să vedem ce factor este principal. Simptomele tragediei duhovniceşti formează un tablou foarte pestriţ, câteodată contradictoriu. Semnul ei principal constă în aceea că omul nu e în stare să afle sensul vieţii sale sau şi-l pierde. Astăzi, mulţi oameni, inclusiv copii şi adolescenţi, suferă de pe urma pierderii propriului sens şi a valorilor fundamentale ale existenţei. Sensul vieţii lor devine tulbure şi primitiv, iar tonusul vital - inert şi apatic. Se petrece o catastrofică sărăcire a valorilor duhovniceşti şi o goană fără noimă după bunuri materiale de prisos, de dragul cărora oamenii sunt gata de orice, mergând până la crime monstruoase. Experienţa harică a nevoitorilor ortodocşi dă mărturie despre faptul că fără legătura interioară cu Dumnezeu lipseşte sentimentul plinătăţii existenţei, se diluează reazemurile şi scopurile existenţei omului.

Problema pierderii sensului se acutizează în lumea contemporană, unde omul, adeseori, devine o simplă rotiţă în uriaşa maşină a statului, pierzându-şi autonomia. Un mod de viaţă care nu corespunde planului lui Dumnezeu pentru noi este o existenţă neautentică. El şi produce diverse boli duhovniceşti.

KONSTANTIN V. ZORIN
Scoala-te si umbla: pasi spre insanatosire, Editura Sophia

Cumpara cartea "Scoala-te si umbla: pasi spre insanatosire"

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta