Despre blandete si asprime

Despre blandete si asprime Mareste imaginea.

Despre blîndeţe şi asprime

„Invăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre", a zis Hristos. Acest îndemn trebuie înţeles alături de alte îndemnuri şi porunci date de Mîntuitorul lumii: „Iubiţi-vă unii pe alţii, iertaţi şi vi se va ierta, cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi." De felul în care înţelegem aceste cuvinte depinde mîntuirea noastră.

Că înţelesul poruncilor poate fi denaturat, a zis-o Hristos atunci cînd le-a reproşat cărturarilor: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile." Cunoaşterea Scripturilor nu înseamnă doar citirea lor, căci cărturarii le citeau, ci pătrunderea adevăratului sens cuprins în ele.

Din acest motiv Biserica Ortodoxă cunoaşte cea mai bogată tradiţie în tîlcuirea Sfintei Scripturi. Indeobşte, tot ce a rămas scris, nu doar lucrările cu caracter exegetic, catehetic sau polemic, ci şi toată imnografia, rugăciunile şi slujbele noastre reprezintă tîlcuiri uimitoare ale Scripturii Vechiului şi Noului Legămînt în Duhul lui Hristos.

Intreg protestantismul cu mîndra lui lozincă sola Scriptura nu a dat lumii nici o lucrare de referinţă în domeniul tîlcuirii Sfintei Scripturi. Şi asta nu doar din pricina înţelesului deviat pe care îl au despre Biserică, dar şi pentru că tradiţia exegetică a primului mileniu creştin nu a mai lăsat loc pentru descoperiri originale în acest sens. Dimpotrivă, în ultimele decenii, odată cu traducerea în limbile de mare circulaţie a scrierilor Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi alţi dascăli ai Ortodoxiei, protestantismul şi-a schimbat doctrina în multe puncte esenţiale, iar pastorii şi predicatorii vorbesc din ce în ce mai des în citate din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Avînd, aşadar, o tradiţie atît de bogată în tîlcuirea Sfintei Scripturi, ar fi nepotrivit ca noi, ortodocşii, să avem înţelesuri greşite despre poruncile şi îndemnurile ce se conţin în ele. Acest pericol este de la sine înţeles atunci cînd Biserica, în diferite epoci istorice, a suferit atacuri nemiloase nu doar asupra părţii ei văzute, prin distrugerea sfintelor locaşuri şi prădarea lor, ci poate mai ales prin încercările de sucire a înţelesurilor ei fundamentale impuse de ideologiile politice şi culturale.

De această dată mi-am propus să discutăm înţelesul cuvintelor „blînd" şi „smerit" în contextul toleranţei şi corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am păşit. Reprezintă oare blîndeţea şi smerenia creştină o manifestare a toleranţei în sensul ei nou şi un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică şi toleranţa de tip globalist o formă a blîndeţii sau smereniei în sens creştin? Răspunsul la această întrebare se conţine chiar în exemplul lui Hristos.

Din cuvintele „învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima" trebuie să înţelegem că Hristos este măsura blîndeţii şi a smereniei spre care sîntem chemaţi să tindem. De asemenea înţelegem că blîndeţea şi smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau cir cumstanţe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale, şi starea omului liber, care este blînd şi smerit în virtutea desăvîrşirii sale lăuntrice. Doar astfel trebuie să înţelegem îndîrjirea Sfinţilor Mucenici de a înfrunta neadevărul cu preţul vieţii, rămînînd totodată smeriţi şi blînzi, asemenea lui Hristos.

Cel puţin o întîmplare din viaţa lui -Hristos este greu de comentat prin prisma toleranţei şi corectitudinii moderne. Cel care este blîndeţea însăşi intră în templu cu un bici în mînă, răstoarnă tarabele şi îi loveşte pe cei care făceau comerţ acolo. Protestanţii au văzut în aceasta un argument împotriva vinderii luminărilor în biserici şi împotriva bogăţiei preoţilor. Poate fi acesta un motiv suficient pentru explicarea unei reacţii atît de radicale din partea lui Hristos? Oare creşterea şi vinderea porcilor, interzise iudeilor, nu puteau fi şi ele tratate cu o biciuire? Sau vinderea porumbeilor era cel mai mare păcat săvîrşit de slujitorii templului? Sigur că nu! Insuşi Hristos îi ceartă pe preoţi şi farisei că fac jurăminte false pe altar, iar lipsa de dragoste a slujitorilor tempului se vede clar în parabola samarineanului milostiv.

Prin urmare nu cred că simplul fapt de a vinde în templu a fost condamnat de Hristos, ci scopul cu care se făcea această vindere. Iar biciuirea şi răsturnarea meselor exprimă un limbaj potrivit epocii, un limbaj propriu tuturor făpturilor, acela că pedeapsa era neapărat însoţită de gesturi exterioare, cum ar fi biciuirea sau lovirea cu beţe, pedepse practicate în Imperiul Roman, dar şi peste tot în lume, la acea vreme. A nu aplica acest tratament însemna a diminua gravitatea încălcării comise.

Aşadar, de ce a reacţionat Hristos atît de dur împotriva vînzătorilor din Templu? Răspunsul îl dă tot El: „Pentru că aţi făcut din Casa Tatălui Meu peşteră de tîlhari!" Este un lucru ştiut că tîlharii nu cumpără, iar dacă vînd, vînd lucruri furate, prada tîlhăriei lor. Or, vînzătorii din templu vindeau porumbei şi cele de trebuinţă la aducerea jertfelor, o afacere aparent cinstită. Nu cred că vreunul dintre ei fura porumbei pentru a-i vinde şi din acest motiv să fie numit tîlhar. Tîlhăria slujitorilor templului consta în altceva. Banii făcuţi la templu erau folosiţi nu în scopul slujirii Domnului, ci întru ago-nisirea bogăţiei şi influenţei politice. Cu aceşti bani s-a săvîrşit cea mai mare tîlhărie, uciderea lui Hristos. Şi cred că atunci cînd Hristos a zis: „Aţi făcut din Casa Tatălui Meu peşteră de tîlhari", de fapt a prorocit cele legate de vinderea şi răstignirea Sa. Pentru că cei 30 de arginţi daţi lui Iuda au fost luaţi din vistieria templului, iar sinedrionul şi-a dat pe faţă alegerea atunci cînd, în locul lui Hristos, l-a preferat pe tîlharul Varava, cel mai cumplit tîlhar al vremii.

Contrazice oare reacţia lui Hristos în faţa tîrgoveţilor din templu rugăciunea de pe cruce: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu ce fac!"? Sper ca prin exemplele de mai sus să fi convins că biciuirea din templu nu a vizat fapta comerţului, ci scopul cu care se făcea, acela de agonisire a banilor spre întărirea poziţiei politice a sinedrionului şi a comunităţii iudaice, în general. Această consolidare politică se făcea în detrimentul poruncilor lui Dumnezeu, aşa că banii făcuţi la templu au ajuns să servească drept plată pentru vinderea şi uciderea lui Hristos, Mesia Cel prorocit, şi a Cărui venire trebuia să o pregătească templul. Atît această faptă cumplită, cît şi cererea eliberării lui Varava în locul lui Hristos L-au făcut pe Mîntuitorul să-i acuze pe conducătorii iudaici că au transformat templul în peşteră de tîlhari.

Atunci cînd Hristos îi biciuieşte pe iudei în templu, El îşi exprimă autoritatea dumnezeiască, demonstrînd gravitatea faptei comise de iudei, gravitate ce constă în devierea scopului slujirii templului spre un scop total contrar, acela de vindere şi condamnare la moarte a lui Hristos. Iar cînd Hristos Se roagă pe cruce pentru iertarea ucigaşilor Săi, El o face din umanitatea Sa, arătîndu-ne că nu se cuvine să ne răzbunăm. Aşadar avem de a face cu două judecăţi: cea Dumnezeiască şi cea omenească, cu privire la două subiecte diferite: cel al denaturării sensului templului, care trebuie văzut ca o reprezentare a iubirii şi judecăţii lui Dumnezeu pe pămînt, şi cel al judecăţii personale faţă de semenii noştri, judecată care trebuie să se facă numai prin prisma iubirii hristice, după chipul rugăciunii de pe cruce.

Intrebarea care se ridică în faţa noastră este următoarea: poate cineva să lovească pe un semen al său cu biciul şi totodată să rămînă blînd şi smerit cu inima? Nu este nici o îndoială că Hristos chiar asta a făcut în templu.

In nici un caz însă nu am putea motiva gestul lui Hristos din punctul de vedere al toleranţei şi corectitudinii promovate de politica statelor moderne. In lumea contemporană, pentru fapta Sa, Hristos Şi-ar fi atras urmărirea penală sau cel puţin S-ar fi ales cu o amendă. In schimb, din punctul de vedere al politicienilor moderni, Hristos ar fi scăpat de orice vină dacă, de pildă, retrăgîndu-Se în Grădina Ghetsimani sau în alt loc ferit, S-ar fi rugat ca templul să ia foc sau ca toţi tîrgoveţii să moară de cancer.

Lumea modernă i-a iertat pe cei care au inventat şi folosit arma atomică şi biologică, după cum şi pe cei care infectează popoare întregi prin alimentele modificate genetic sau cele fabricate prin folosirea substanţelor toxice. Contemporanii noştri preferă o femeie care îşi ucide copilul în pîntece unei mame care şi-a lovit copilul peste fund. Legile moderne favorizează şi întreţin această realitate, modificînd însăşi concepţia morală şi juridică despre crimă, dar şi despre ceea ce înseamnă relaţiile interumane în complexitatea lor.

Fără îndoială, ne aflăm în faţa unei civilizaţii făurite ca o replică la civilizaţia creştină, nu altfel decît prin inversarea sau răstălmăcirea valorilor fundamentale ale creştinismului: dragostea, blîndeţea, smerenia. O civilizaţie a „nonviolenţei" care practică scaunul electric, experimentează arma biologică, diversele vaccinuri sau alimente artificiale şi modificate genetic pe popoarele din lumea pe care o numesc „a treia". In această nouă lume un părinte care-i dă o palmă la fund copilului său este un infractor, iar un tată care ucide un cîine vagabond ce tocmai i-a sfîşiat copilul este pedepsit de lege. Ce să mai spunem de înţeleptul Solomon, de a cărui judecată se minuna tot Orientul, dar care, fără îndoială, ar fi fost lipsit de drepturile părinteşti de instanţele europene pentru sfaturile pe care le dădea părinţilor: „Cine cruţă toiagul, îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme" (Pildele lui Solomon 13, 24)!

In viziunea biblică aşa-numita toleranţă este mai degrabă asociată nepăsării, iar copilul nepedepsit devine ruşinea părinţilor. Dragostea şi grija nu pot fi manifestate în afara certării sau a pedepsei, însuşi cuvîntul pedeapsă, care în limba română a venit din greacă, înseamnă pedagogie, educaţie.

Pedepsele aşa-zise „nonviolente", impuse de pedagogia modernă, aduc frustrări şi complexe multiple în comparaţie cu tradiţionala palmă la fund. A izola copilul sau a-l pune cu faţa la perete este mult mai cumplit pentru personalitatea sa în formare decît o pedeapsă corporală, care însă nu-l face să se simtă exclus. Pedepsele psihologice vizează în special personalitatea copilului. Riscul unor astfel de pedepse este dublu. Primul este acela că copilul devine marcat de condiţia sa de exclus, şi aceasta se întîmplă în cazul copiilor sensibili. Al doilea pericol, care nu este mai mic, este acela că copilul îşi învinge conştiinţa şi nu mai consideră o ruşine excluderea sa, adică îşi trăieşte condiţia de pedeapsă ca pe o condiţie normală. Aceşti copii vor deveni acei adulţi care, mai mult decît orice, se tem să-şi piardă locul de muncă.

Eroarea principială a pedagogiei moderne este aceea că îl vede pe copil separat de părinte, adică propune o relaţie conflictuală dintru început, şi tot procesul educaţiei decurge doar prin prisma acestui conflict care este indus artificial.

Conflictul dintre părinţi şi copil, pe care atît de mult şi-l doreşte societatea con-temporană, intervine abia în momentul în care copilul a fost infectat cu antivalori şi proaste deprinderi prin intermediul desenelor animate, al revistelor sau jocurilor electronice pentru copii. Statul totalitar încurajează acest tip de produse odată cu ideea că orice copil, pentru a-şi forma o personalitate complexă, trebuie lăsat să se dezvolte liber. în orice caz, societatea contemporană substituie părintele statului, văzînd în părinţi simpli reproducători şi întreţinători ai copilului, deoarece părintelui i se inoculează la toate nivelele ideea că amestecul în viaţa personală a copilului este o impietate, un atac la personalitatea lui, un abuz.

Intr-adevăr, copilul este o persoană şi are o personalitate, dar care nu poate fi contrapusă personalităţii şi autorităţii părintelui, pentru că personalitatea copilului este în formare, iar această formare trebuie să depindă în totalitate de părinte. Copilul creşte după chipul şi asemănarea părinţilor, şi aceasta este o lege dumnezeiască ce asigură trăinicia genetică şi sufletească a genului uman. Or, pedagogia modernă nu are alt scop decît dărîmarea autorităţii părintelui, pregătind tipul de educaţie pe care statul o impune, adică o educaţie individualistă care separă pe tată de fiu şi pe frate de frate, în favoarea statului. Omul modern este determinat să se considere un nou început, independent de restul lumii şi chiar de propriii părinţi, şi nu observă că prin aceasta îşi taie rădăcinile, transformîndu-se într-un experiment nefericit.

Separarea copilului de părinte trebuie să se facă în mod firesc, odată cu maturizarea, după rînduiala firii. Dacă această separare se face din pruncie - aşa cum îşi doresc organizaţiile ce trîmbiţează drepturi ale copiilor împotriva propriilor părinţi -, atunci se aseamănă cu ruperea unui fruct verde. Este adevărat că un fruct verde se păstrează mai mult şi poate fi transportat mai uşor, dar este la fel de adevărat că nu are dulceaţa fruc-tului rupt la bună vreme. La fel este şi omul modern, care poate fi mutat oricînd şi oriunde, dar care este din ce în ce mai lipsit de adevăratele calităţi umane. Un astfel de individ, care creşte în afara autorităţii părinteşti, va recunoaşte în schimb autoritatea deplină a statului, în virtutea unor fobii inconştiente, dobîndite în urma pedepselor psihologice la care a fost supus în copilărie. Căci statul ideal, în accepţiunea totalitarismului modern, este acela care îşi subordonează cetăţenii fără ajutorul poliţiei şi al armatei, doar prin tortura psihologică.

Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aş fi putut fi despărţit în copilărie de mama pentru că s-a întîmplat să-mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpăţînam să n-o ascult. Şi totuşi astfel de despărţiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franţa. De altfel mă îngrozeşte în egală măsură gîndul că, dacă nu aş fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu-şi iubesc părinţii, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.

Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenţei, deoarece Hristos este Cel care a desfiinţat pedepsele corporale şi răzbunările vetero-testamentare. Totuşi nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenţei, în special în relaţiile părinte-copil.

Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educaţie a copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea şi plăcerea. Ii sînt străine noţiuni precum rău sau bine, cunoaşterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză, pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau la priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ţi iubi copilul.

Relaţiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violenţă, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca şi gesturile de afecţiune sau nemulţumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama îşi ameninţă copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu-l uşor, nu pentru a-şi satisface o pornire agresivă, ci pentru a-l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Acelaşi limbaj era normal odinioară şi în relaţia stăpîn-rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică şi umilirea prin ameninţarea cu demiterea practicată de patronii moderni.

Scena izgonirii tîrgoveţilor din templu trebuie citită în acelaşi context al normalităţii, debarasîndu-ne de prejudecăţile propagandei corectitudinii politice. Canoanele apostolice prevăd caterisirea preotului care loveşte pe cineva la mînie. Este absurd să presupunem că Sfinţii Apostoli au stabilit acest canon fără să-l raporteze la Hristos. In baza acestui canon i-a fost retras Sfîntului Nicolae dreptul slujirii, care, într-o polemică sinodală, l-a pălmuit pe ereticul Arie. Noaptea, Hristos i-a înmînat Sfîntului Nicolae Evanghelia, redîndu-i slujirea. Prin urmare exista un echilibru între literă şi Duh, echilibru pe care îl dictează însăşi conştiinţa umană şi pe care îl desăvîrşeşte dragostea.
Este bine să ştim că, de pildă, în obştea Sfîntului Ioan Casian, care a fost şi diacon al Sfîntului Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, se practica pedeapsa corporală. Ioan Casian a fost nu doar un mare ascet, ci şi un mare filozof şi diplomat, reprezentîndu-l pe Ioan Gură de Aur la Roma, în timpul conflictului cu împărăteasa Eudoxia şi Patriarhul Teofil al Alexandriei. Tot la Ioan Casian găsim o primă sistematizare a patimilor cu fantasmele şi impulsurile pe care le generează, anticipînd cu 15 secole încercările de sondare a psihicului uman întreprinse, cu exagerările aferen-te, de Sigmund Freud. Intr-un cuvînt, Sfîntul loan Casian a fost un mare cunoscător al sufletului uman. De ce un astfel de om a stabilit pentru obştea sa pedepse corporale şi de unde a luat acest obicei nu putem spune. Ştim doar ca rînduiala lui Ioan Casian a fost folosită şi în ordinul benedictin, numit aşa în cinstea Sfîntului Benedict de Nursia.

Un alt fenomen greu de înţeles pentru creştinii contemporani este închisoarea monahală despre care vorbeşte laudativ Sfîntul loan Scărarul. Monahii care săvîrşeau anumite abateri, în funcţie de gravitatea lor, erau izolaţi într-un loc special prevăzut, ţinuţi în gropi fără apă şi fără mîncare. După un astfel de tratament, spune Sfîntul loan Scărarul, unii dintre călugării pedepsiţi ajungeau la măsuri duhovniceşti foarte înalte, astfel încît închisoarea a devenit un loc mai binecuvîntat decît mănăstirea însăşi.

Unde este locul blîndeţei şi al smereniei în acest tablou? Cum poate fi numit blînd călugărul care era împuternicit să-l bată cu băţul pe fratele său pentru o abatere oarecare? Cum poate fi numit blînd Sfîntul Ioan Casian, care a rînduit astfel de pedepse, sau Sfîntul Ioan Scărarul, care vorbea cu atîta admiraţie despre închisoarea monahilor? Desigur, aceste practici nu caracterizează întreg creştinismul. Totuşi cei doi sfinţi pomeniţi au fost întemeietorii unor obşti numeroase, cu influenţă asupra întregului monahism de atunci şi din toate timpurile. Dacă asprimea lor nu intră în contradicţie cu blîndeţea şi smerenia creştină, atunci ar trebui să ne întrebăm încă o dată ce înţelegeau Sfinţii Părinţi prin blîndeţe şi să vedem dacă înţelegerea lor se potriveşte cu ceea ce ne-am obişnuit noi să considerăm a fi blîndeţe.

In nici un caz Sfinţii Părinţi nu considerau blîndeţea un mod de a fi. A fi moale, fără reacţie, a intra în voia tuturor nu este totuna cu a fi blînd. Aceste trăsături le poate avea cineva din fire sau şi le poate impune. Nu în zadar Hristos i-a mustrat pe cei care se smeresc de ochii lumii. Oricine poate să mimeze smerenia şi blîndeţea exterioară, iar mulţi îşi fac din asta un rol în viaţă. Chiar şi diplomaţia politică sau economică îi constrînge pe oameni să fie chibzuiţi, măsuraţi în vorbe şi gesturi, într-un cuvînt să fie amabili şi să nu reacţioneze nepotrivit la insulte. Altfel spus, în termeni comuni, oricine, cu puţin efort, poate deveni blînd şi smerit, dacă are un interes.

In sens creştin, blîndeţea este proprie doar celor desăvîrşiţi. Ea este o stare, mai bine zis, o măsură a inimii, precum însuşi Hristos a zis: „Invăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima." Numai omul care veghează în permanenţă asupra mişcărilor inimii sale, fără a urmări un efect exterior, poate ajunge la blîndeţe.

Examenul blîndeţei este dublu şi de aceea atît de greu de trecut. A fi blînd, spune Sfîntul Ioan Scărarul, înseamnă a avea o inimă neclintită în faţa influenţelor din afară, adică a reacţiona la fel atît în faţa ocărilor, cît şi în faţa laudelor. Să fii acelaşi dnd ţi se strigă „Osana!" şi cînd eşti ridicat pe cruce. Dacă nu te bucuri cînd te laudă şi nu te mîhneşti cînd eşti insultat, eşti pe calea blîndeţei. Doar un astfel de om poate acţiona drept, deoarece nu acţionează nici din mînie sau răzbunare, nici din măgulire sau plăcere.

Comportamentul exterior al oamenilor este diferit, în funcţie de temperament, vîrstă, educaţie, obiceiurile şi tradiţia locului şi ne descoperă prea puţin despre mima omului. Nemţii sînt într-un fel, ruşii în alt fel, unele popoare gesticulează cînd vorbesc, altele vorbesc tare, încît ţi se pare că se ceartă, dar totul este perfect omenesc şi nu trebuie să încercăm să-i culcăm pe toţi în patul lui Procust. în orice caz, Ortodoxia nu ne cere asta.

Indemnul lui Hristos de a fi blînd şi smerit cu inima asemenea Lui este acelaşi cu îndemnul de a fi desăvîrşiţi precum Tatăl ceresc este, adică un îndemn pe care îl primim cu bucurie, dar pe care sîntem conştienţi că niciodată nu-l vom putea atinge.

Ieromonah Savatie Bastovoi
Articol preluat din cartea "A iubi inseamna a ierta", Editura Cathisma

Cumpara cartea "A iubi inseamna a ierta"


 

.

13 Februarie 2015

Vizualizari: 4791

Voteaza:

Despre blandete si asprime 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE