Frica de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu Mareste imaginea.

Credinta noastra este credinta pocaintei. Cu asta si-a inceput propovaduirea si Ioan Botezatorul, zicand: pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 3, 2), si Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, precum si Apostolii, spuneau mereu: "Pocaiti-va si botezati-va!.

Avem nevoie sa invatam iubirea de Dumnezeu, iar prin Dumnezeu si iubirea de aproapele, pentru ca numai aceasta dragoste este crestineasca. Iar pentru asta trebuie sa incepem cu frica de Dumnezeu.

Daca credinta incepe cu pocainta, calea catre dragoste trece prin frica de Dumnezeu. Daca vrei sa ajungi la limanul dragostei, ia-ti drept carmaci frica de Dumnezeu, spun Sfintii Parinti. Pocainta este corabia, frica este carmaciul, iar dragostea este limanul dumnezeiesc. Frica ne urea pe corabia pocaintei, ne trece marea cea puturoasa a vietii si ne calauzes-te la limanul dumnezeiesc, care este dragostea.

Sufletele noastre sunt murdarite, si de aceea nu are mraurire asupra lor frica de Dumnezeu. Despre asta vor-beste Fericitul Diadoh, facand urmatoarea comparatie: "Ranile trupesti, daca nu sunt curatate si oblojite cum se cuvine, nu simt nici un folos de la doctoriile puse pe ele de catre doctori; iar cand sunt curatate, atunci simt lucrarea binefacatoare a doctoriilor si prin aceasta ajung la tamaduirea desavarsita: si sufletul, atata timp cat ra-mane in lenevire si e acoperit de lepra iubirii de placere, nu poare simti frica de Dumnezeu, chiar de l-ar bate ci-neva la cap tot timpul cu infricosatoarea si nemitarnica judecata dumnezeiasca, iar cand incepe sa se curateasca prin lu.crarea deplinei luari aminte de sinesi, abia atunci incepe sa simta ca pe o doctorie datatoare de viata frica de Dumnezeu, care o arde ca intr-un foc prin lucrarea mustrarilor, si astfel, curatindu-se putin cite putin, ajunge in cele din urma la curatirea desavarsita".

Asadar, nu simtim frica de Dumnezeu datorita leprei pacatului, nu fiindca ea nu ne-ar sta in fire. Pentru a o simti cat de putin, trebuie sa luam masuri in vederea curatirii sufletului. Daca mergem catre dragoste prin frica de Dumnezeu, asta e pentru ca "inmultirea fricii de Dumnezeu e inceputul dragostei", dupa cum spune Ioan Scararul. Frica de Dumnezeu ca frica "incepatoare", necurata, nedesavarsita, ca frica a robului in fata pedepsei - tocmai aceasta frica ne este de folos si de trebuinta, pentru ca ea il fereste la inceput pe om de pacat. Daca mergem dupa rasplata, ne aflam in starea naimitului - si aceasta ne este de folos, intrucat ne da imbold sa facem binele. Iar a treia treapta e frica fiului. Aici nu mai e vorba nici de pedepse, nici de rasplati, ci de bucuria impartasirii cu Tatal, de savarsirea binelui in numele fricii ca poti ramane lipsit de Duhul Sfant al lui Dumnezeu - si aceasta este dragostea cea desavarsita.

Cum lucreaza in noi frica de Dumnezeu?

Trebuie sa mergem pe calea fricii incepatorilor, a fricii robului. Credinta noastra este o credinta a pocaintei. Dupa ce am crezut in Domnul, trebuie sa ne pocaim neintarziat, fiindca Hristos este curat, iar noi suntem plini de pacate. Asadar, din necurati trebuie sa ne facem curati, din muritori - nemuritori, din stricaciosi - ne-stricaciosi. Dar pentru a ne curati, trebuie sa ne vedem murdaria; pentru a ne pocai, trebuie sa ne cunoastem pacatele. "Patrunzand prin fereastra in casa, raza soa-relui lumineaza in ea toate, asa incat se vede pana si eel mai marunt fir de praf care pluteste in vazduh: in chip asemanator, cand frica Domnului patrunde in inima ii arata toate pacatele ei".

Frica de Dumnezeu ne arata cu adevarat pacatele noastre, aruncand lumina pana si in acele unghere ale sufletului in care de obicei nici nu ne uitam. Inainte de examen, elevul, incepand pentru ultima data sa parcur-ga paginile manualului, vede ce stie si ce nu stie: si pa-catosul isi aminteste inaintea fetei Celui Preainalt ca va veni un ceas cand se va infatisa inaintea Tronului Domnului si se va arata nu in vesmantul nestricaciunii, pe care i-a dat-o Dumnezeu la botez, ci in haina tesuta din lucrurile lui cele viclene.

Asadar, este oare frica de Dumnezeu un mijloc efica-ce de curatire a sufletului, sau despre ea Biserica vorbea doar pentru a-i tine pe oameni "din scurt"? Nu, avem intr-adevar neaparata nevoie de ea, pentru ca trebuie sa ne vedem pacatele - fara asta nu putem sa ne mantuim. Frica de Dumnezeu ii arata omului pacatele lui.

Mai mult: frica de Dumnezeu si dezradacineaza pacatul. "Frica Domnului dezradacineaza din suflet toate vicleniile si pacatele, iar cine nu se teme de Dumnezeu cade in multe rele". Asa vorbea despre frica de Dumnezeu Antonie eel Mare - pe care l-am putea numi, fara sa gresim, chiar "cel Urias", daca tinem seama de asprimea luptei lui cu propria fire trupeasca patimasa. Si in aceas-ta lupta el n-a gasit o arma mai puternica decat frica de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu nu numai ca-i arata sufletului pacatele lui si le dezradacineaza, ci il si apara pe om. Daca omul pazeste in sine frica de Dumnezeu, si frica de Dumnezeu il pazeste pe el. "Frica de Dumnezeu il pazeste pe om si il ocroteste pana ce va lepada trupul sau, precum este scris: pentru frica Ta, Doamne, in pan-tece am luat, dureri defacere am avut si am nascut duhul mantuirii Tale (Is. 26, 18).

In Taina mirungerii, care se savarseste in urma bote-zului, Biserica se roaga: "Pazeste-l pe dansul (pe cel bote-zat - n.a.) intru sfinteniaTa. Intareste-l in credinta ortodoxa. Izbaveste-l de cel rau si de toate uneltirile lui, si pazeste sufletul lui in frica Ta cea mantuitoare, in cura-tire si in dreptate, ca, in tot lucrul si cuvantul binepla-cand Tie, sa se faca fiu si mostenitor cerestii Tale Imparatii". Omul tocmai a primit vesmantul nestricaciunii, insa are nevoie si de pavaza, si de sprijin ca sa pazeasca aceasta haina. Si drept scut ii slujeste tocmai frica de Dumnezeu.

Avva Dorothei spune ca "frica de inceput este proprie starii noastre sufletesti; ea apara sufletul de tot raul asa cum lacul apara arama, pentru ca s-a zis: frica Domnului abate pe tot omul de la rau (Pilde 15, 27)". Ca atare, nu este deloc cazul sa avem o atitudine atat de usuratica in ce priveste frica de Dumnezeu si sa zicem ca au trecut vremurile iobagiei si sclavagismului. Aici nu este vorba nici de sclavie, nici de iobagie, ci de o scoala prin care trebuie sa trecem si in afara careia - precum dau martu-rie toti cei ce au "absolvit" aceasta scoala - nu putem ajunge la dragostea desavarsita.

Frica de Dumnezeu pazeste sufletul de orice rau. Daca nu fac vreun lucru rau, asta este pentru ca am "lacul" care ma departeaza de la rau. Frica de Dumnezeu duce la curatire si mantuire. Aparent, lucrurile stau asa doar in planul pacatoseniei, ca frica de Dumnezeu ne face trebuinta doar ca sa ne eliberam de pacat. Chiar daca ar fi adevarata aceasta idee, frica de Dumnezeu tot ar ramane pretioasa si indispensabila. Totusi, asta nu este totul. Daca vrem sa primim de la Domnul darurile Sfantului Duh, Il vom ruga ca cele dintai daruri sa fie duhul intelepciunii, duhul priceperii si duhul temerii de Dumnezeu.

Intelepciunea. Va amintiti insa? Inceputul intelepciunii este frica de Domnul (Sirah 1, 15). "Dar ce, omul nu poate fi intelept fara frica de Dumnezeu?" Poate, insa cu intelepciunea lumeasca, nu cu cea dumnezeiasca. Si sa nu uitati ca daca avem darul intelepciunii dumnezeiesti, din punctul de vedere al lumii suntem nebuni. "Si care este inceputul intelepciunii, fara numai a te departa de tot ce este urat inaintea lui Dumnezeu?" Iata in ce consta intelepciunea!

Dar cum sa dobandim frica de Dumnezeu? In aceasta privinta exista indicatii precise ale Sfintilor Parinti, care au agonisit frica de Dumnezeu prin multe nevointe si osteneli, iar unii chiar prin multe caderi. Avva Dorothei rezuma intr-una din invataturile sale tot ce s-a spus pe aceasta tema: "Parintii au zis ca omul dobandeste frica de Dumnezeu daca are pomenirea mortii si pomenirea muncilor, daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua, si dimineata de dimineata, ca sa vada cum a trecut noaptea, de nu cumva a fost cuteza-tor in purtarea sa si, in fine, daca se gaseste in impartasire apropiata cu un om temator de Dumnezeu".

"Pomenirea muncilor" este pentru noi tocmai pome-nirea rusinarii de noi insine, aducerea-aminte de mo-mentul in care ne vom ingrozi de propria murdarie rara a fi in stare sa mai facem ceva atunci. Anticii aveau dic-tonul memento mori, "adu-ti aminte de moarte", insa la noi este vorba despre ceva cu mult mai puternic. Adu-ti aminte nu numai de moarte, ci de momentul cand constiinta te va da in vileag si nu vei mai putea face nimic. Aceasta aducere-aminte este legata de frica robului.

"Daca se cerceteaza pe sinesi seara de seara, ca sa vada cum a petrecut ziua" - iar noi nu ne urmarim faptele si miscarile sufletesti, si daca in anumite momente pri-mim prin harul lui Dumnezeu frica de Dumnezeu si ne vedem pentru o clipita pacatele, nu ne folosim de aceste raze si nu ne cercetam in lumina lor nici macar o parti-cica din viata noastra - nici macar o zi.

A treia conditie - "de nu cumva a fost cutezator in purtarea sa". Pentru noi aceasta este cea mai insemna-ta, pentru ca nu dam chiar nici o atentie acestui aspect, intelegand obraznicia sau, hai sa zicem, familiaritatea ca pe o atitudine normala a unui sex fata de celalalt. Acesta este insa numai un caz particular al obrazniciei in comportament.

Cand Avva Lot se afla in chilia Avvei Agathon, a venit la acesta din urma un monah care dorea sa se inchinovieze si a intrebat: "Parinte, vreau sa traiesc cu fratii. Cum imi poruncesti sa traiesc impreuna cu ei?" Batranul i-a raspuns: "Dupa ce vei ajunge la ei, sa faci in toate zilele ca in cea dintai. Sa fii in toate ca un strain".

Cele mai mari libertati ni le ingaduim fata de cei cu care traim mereu - cu rudele si cu apropiatii nostri. Inca destul de tolerabil ne comportam cu cei de care ne-am apropiat ca straini, cu care ne-am intalnit pentru prima data, avand, sa zicem, chiar respect si evlavie fata de ei, lucru despre care Avva Dorothei spune: "Bine este pentru noi, fratilor, a avea evlavie, a ne teme ca nu cumva sa ne aducem vatamare noua insine si altora, sa ne cinstim unul pe altul" - sa ii cinstim si in continuare pe cei cu care la inceput eram atenti. In scurta vreme ne pierdem insa si aceasta purtare. Aparent, cu cat il cunosc mai indeaproape pe om, cu cat ma apropii mai mult de el, cu atat ar trebui sa-l cinstesc mai mult, dar la noi se intampla tocmai pe dos.

Avem "aproape" si avem "apropiati". Pilda despre sa-marinean ne da in vileag. Noi si din "aproapele" cu care ne-am intalnit pentru prima data ca straini, fata de care am avut la inceput cea mai mare atentie, facem un "apropiat" si ne "tragem de sireturi" cu el - iar atunci adio evlavie fata de el. Si dimpotriva, bine ar fi sa facem din "apropiat" "aproape", sa facem "aproape" din tatii nostri si din mamele noastre. Sfintii Parinti ne preintampina impotriva purtarii slobode, intrucat ea strica frica de Dumnezeu, intrucat daca ma raportez fara evlavie la cea mai de seama dintre zidirile lui Dumnezeu, in care este pus chipul lui Dumnezeu, ce frica sa mai am fata de Ziditor? Nu asa trebuie sa stea lucrurile. Pur-tati-vdpoverile unii altora. (Gal. 6, 2).

"Asadar, sarguiti-va, dupa cum am zis, sa va infranati limba ca sa nu ziceti vreun lucru rau aproapelui si sa nu
smintiti pe nimeni nici cu cuvantul, nici cu lucrul, nici cu privirea, nici in vreun alt chip; si lesne sa nu va inta-ratati, ca nu cumva, atunci cand vreunul dintre voi va auzi ceva neplacut de la fratele sau, sa se tulbure indata de manie, sa ii raspunda cu obraznicie si sa staruie intru defaimare asupra lui: lucrul acesta nu se cuvine celor ce voiesc sa se mantuiasca, nu se cuvine nevoitorilor". Da-ca vreunul dintre voi va auzi vreo vorba neplacuta de la un prieten, sa rabde, ca nu cumva sufletul lui sa isi piar-da vlaga cum isi pierde sucul un pepene gaurit. Nu ii smintiti pe ceilalti prin purtarea voastra sloboda, pentru ca ea e molipsitoare.

"Daca se gaseste in impartasire apropiata cu un om temator de Dumnezeu". "Spune-mi cu cine te insotesti, ca sa-ti spun cine esti", glasuieste intelepciunea popo-rului. Trebuie sa ne lipim de oamenii care au frica de Dumnezeu. Avva Dorothei spune ca alungam de la noi frica de Dumnezeu prin aceea ca facem cele potrivnice (celor patru conditii aratate mai sus): nu avem pomeni-rea mortii, nici pomenirea muncilor iadului, nu luam aminte la noi insine si nu ne cercetam pe noi insine ca sa ne dam seama cum ne petrecem timpul, avem impartasire cu oamenii fara frica de Dumnezeu si nu ne pazim de obraznicie.

Aceasta din urma este mai rea decat orice, pentru ca nimic nu izgoneste atat de mult din suflet frica de Dumnezeu ca obraznicia. Iar noi ne scaldam in obraznicie si in familiaritati, si tocmai prin aceasta tragere de sireturi" masuram apropierea dintre oameni. In aceasta privinta, cuvantul tovaras" este aducator de pierzare su-fletului. Oare nu este obraznicie atunci cand un pustan de doisprezece ani ii striga unei batrane: Ei, tovarasa!"

Si atunci, cum sa pastram neclintita frica de Dumnezeu?

Caci daca frica de Dumnezeu il apara pe om, datori suntem la randul nostru sa o pazim. In psalmul 118 (ca-tisma a 17-a) se afla cuvintele: gatitu-m-am si nu m-am turburat apdziporuncile Tale (Ps. 118, 60). Daca agoni-sim in noi insine frica de Dumnezeu, trebuie s-o pazim, sa ne straduim a ne intari in ea: da, frica de Dumnezeu nu este un scop, insa ea este singura cale spre mantuire, singura cale spre iubirea de Dumnezeu.

Cel ce voieste sa aiba totdeauna neclintita in ini-ma sa frica de Dumnezeu, poate pricepe (cum poate sa ajunga la asta) din pilda urmatoare: daca cineva voieste sa mearga undeva, isi pune incaltari - iar Scriptura zice ca incaltarile sunt semn al pregatirii (Efes. 6, 15). Asij-derea este scris: gatitu-m-am si nu m-am turburat (Ps. 118, 60). Asadar, cine vede ca are de facut un lucru oa-recare, de la pregatirea cea trupeasca trebuie sa ia pilda pentru cea duhovniceasca si sa incalte incaltarile duhov-nicesti, adica sa se pregateasca prin frica de Dumnezeu. si dupa ce si-a pregatit inima sa Il cheme pe Dumnezeu ca El sa ii daruiasca frica aceasta. Iar cand in orice lucra-re a sa va pune inaintea ochilor sai frica aceasta, ea se va face neclintita in inima lui".

Noi suntem calatori, care ne straduim sa alergam pe un munte (iar cateodata si fugim in jos de pe el si cadem), si trebuie sa fim gata de orice drum, trebuie sa fim pregatiti intotdeauna. La inceputul fiecarei zile trebuie sa ne amintim ca la orice lucru trebuie sa purcedem cu evlavie si cu frica de Dumnezeu. Asadar, numai fund noi insine activi pazim in noi frica de Dumnezeu. Altfel, vom avea dispozitii sufletesti bune doar cand si cand, nimic mai mult: dar noi avem nevoie sa traim, avem nevoie sa ne randuim sufletele pentru viata vesnica.

Trebuie insa nu numai sa avem neclintita frica de Dumnezeu, ci si sa o aflam la vreme cand avem trebuinta. de ea. Bine zice Awa Isaia ca daca cineva dobandeste un lucru oarecare pentru o nevoie a sa, dar cand are trebuinta de el nu il gaseste, in zadar l-a agonisit. Asa este eel ce spune: ma tern de Dumnezeu", dar cand e pus in niste imprejurari in care este nevoie de aceasta frica - de pilda, cand are neaparata nevoie sa stea de vorba cu cineva si simte atunci porniri de manie si obraznicie nein-franata, sau imboldul de a-1 invata pe celalalt lucruri la masura carora el insusi nu a ajuns, sau dorinta de a ajun-ge vestit intre oameni - nu va afla in sine frica de Dumnezeu, zadarnice sunt toate ostenelile lui.

Totul trebuie sa fie pe un singur front: dupa cum nu se cuvine sa avem doua fronturi - al aproapelui si al apropiatilor, nu se cuvine nici sa tinem contabilita-te dubla". Trebuie sa ne folosim totdeauna de frica de Dumnezeu, odata ce am dobandit-o. Pe cei ce cred ca au dobandit frica de Dumnezeu ii paste o primejdie. Unii au aceasta parere despre sine fi-indca atunci cand isi amintesc de munci si de Judecata se umilesc, plang, dupa care cad in pacat: ei bine, sa stie ca aceasta nu este frica de Dumnezeu.

Cand vine la tine o aducere-aminte ca aceasta si te straduiesti sa arati prin fapte ca te-ai indreptat, aceasta este adevarata aducere-aminte, prin care se iarta pacate-le. Iar cand vezi ca amintindu-ti (frica de Dumnezeu si Judecata) te umilesti, pe urraa cazi din nou in aceleasi pacate sau chiar intr-unele si mai rele, sa stii ca o aseme-nea aducere-aminte este de la eel rau si ca dracii ti-o in-sufla spre osandirea sufletului tau".

Am tnceput de la faptul ca inmultirea fricii de Dum-nezeu e inceputul dragostei". Se poate spune si luand-o invers: Pe masura imputinarii dragostei are loc fn noi frica, pentru ca eel in care nu este frica ori este plin de iubire, ori a murit cu sufletul". Multi dintre noi mor cu sufletul, daca nu au murit deja. Si aceasta moarte - moartea sufletului - este moartea adevarata, dupa cum spune Grigorie Palama, mult mai cumplita decat moartea trupului, pentru ca moartea trupului este trecatoare, trupul va invia in Ziua celei de-a doua Veniri. Dar dupa cum sufletul poate muri inainte de moartea trupului, el poate si invia inaintea Invierii celei de obste.

Problemei fricii de Dumnezeu trebuie sa ii dam un loc de frunte in sufletul nostru. Cu privire la celelalte virtuti, la Sfintii Parinti sunt anumite deosebiri: fiecare din ei pune "in capul unghiului" acea virtute de care el avea o nevoie aparte pentru mantuire. Toti Sfintii Parinti sunt insa de acord intr-o privinta: tuturor oamenilor le trebuie in aceeasi masura frica de Dumnezeu. Noi suntem cei ce, in mandria noastra, ne indoim de faptul ca ea ne mai trebuie acum, in secolul XX. Dar Sfintii Parinti au dovedit toate cele ce s-au spus pana acum - inclusiv ca ne face neaparata trebuinta frica de Dumnezeu - nu cu vorba, ci cu fapta.

Sfantul Serghie Meciov

.

12 Mai 2009

Vizualizari: 4215

Voteaza:

Frica de Dumnezeu 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE