Iubirea nebuna de aproapele

Iubirea nebuna de aproapele Mareste imaginea.

Iubirea nebuna de aproapele

"Si Iisus i-a zis: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din tot cugetul tau: iata intaia fi cea mai mare porunca. Iar cea de a doua asemenea cu aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau cape tine insuti". (Mt 22, 37-39).

Exista in crestinism o inclinatie de a recomanda adancirea in sine, detasarea, starea singuratica a sufletului inaintea lui Dumnezeu. Indeosebi in timpul unor mari catastrofe istorice. Astazi, aceasta tendinta pare sa se manifeste din nou cu multa intensitate. De aici rezulta o situatie extrem de ciudata.

Pe de-o parte, diferitele forme de rau converg pentru a intari puterea colectivelor, a maselor, facand derizoriu, neinsemnat sufletul omenesc in unicitatea lui. Pe de alta parte, sufletele crestine, deja imprastiate si lipsite de unitate, se adancesc inca si mai mult in aceasta risipire si lipsa de unitate. Astfel incat pentru ele lumea devine un miraj inselator, nemairamanand drept realitate decat Dumnezeu si sufletul solitar, frematand inaintea Lui.

Aceasta stare de spirit mi se pare scandaloasa si infricosatoare, atat pentru fiecare persoana in parte, cat si pentru intreaga Biserica. Trebuie sa ne ridicam neaparat din toate puterile impotriva acestei atitudini, trezindu-i pe oameni unii pentru altii, chemandu-i la o prezenta de comuniune inaintea lui Dumnezeu, facandu-i sa-si poarte impreuna chinurile si sa denunte impreuna scandalurile. O astfel de chemare e justificata. Ii putem da cu usurinta temeiurile cele mai incontestabile; pentru aceasta e de ajuns sa ne plecam asupra diferitelor domenii ale existentei crestine.

As vrea sa incep cu ceea ce e resimtit drept domeniul cel mai personal si mai ascuns al fiintei, cel al starii singuratice a sufletului fata in fata cu Dumnezeu: rugaciunea ortodoxa. Voi lasa deoparte rugaciunile comunitare rostite in timpul slujbelor si al Liturghiei, in masura in care caracterul lor neindividual e de la sine inteles. Ma voi referi la rugaciunile personale pe care le cunoastem cu totii, cele pe care le facem acasa, in spatele usilor inchise. E vorba de siragul traditional al rugaciunilor de dimineata si de seara, pe care le putem gasi in orice carte de rugaciuni si cu care suntem obisnuiti inca din copilarie.

Ce vom descoperi in aceste texte? O predominare foarte limpede a persoanei intai plural (noi) asupra persoanei intai singular (eu). Rugaciunile incep astfel: "Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie". Invocarea Duhului Sfant, "imparate ceresc", se incheie prin aceste cuvinte: "Vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si ne mantuieste, Bunule, sufletele noastre". "Trisaghionul" se incheie prin "miluieste-ne pe noi". Rugaciunea "Preasfanta Treime" suna in felul urmator: "Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi, Doamne curateste pacatele noastre.

Stapane iarta faradelegile noastre. Sfinte cerceteaza si vindeca neputintele noastre..." Urmeaza rugaciunea Domnului, "Tatal nostru", care cere urmatoarele: "Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua greselile noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri, si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau".

In rugaciunile de dimineata pluralul e la fel de limpede si de frecvent: "Cadem inaintea ta si strigam: Miluieste-ne de noapte manecand Te chemam. Veniti sa cadem si sa ne inchinam la Hristos imparatul si Dumnezeul nostru.. primeste rugaciunile noastre.. curateste-ne.. da-ne noua.. ca sa fim gata.. caci tu ai nascut pe Mantuitorul sufletelor noastre".

Acelasi lucru e valabil si pentru rugaciunile pentru vii si pentru morti, ca si pentru rugaciunile de seara; si atunci ne rugam nu pentru noi insine, ci pentru ceilalti. Putem, asadar, spune ca tot ce e mai personal si mai tainic in viata unui ortodox este in intregime strabatut de sentimentul unei comuniuni cu toti, de experienta "sobornicitatii" caracteristica Bisericii Ortodoxe. E un lucru extrem de insemnat si asupra caruia merita sa reflectam putin.

Ceea ce este valabil pentru rugaciunile private e valabil, desigur, deopotriva, pentru rugaciunea comunitara. Nu e nevoie sa ne intindem asupra acestui lucru. Astfel, preotul singur nu poate savarsi Liturghia; e nevoie de prezenta cel putin a unui credincios, care simbolizeaza atunci intreg poporul. Caci "taina" Euharistiei e lucrarea comuna a Bisericii, savarsita in numele tuturor si pentru toti.

Uitarea acestor elemente fundamentale ale credintei inseamna pentru ortodocsi caderea intr-o forma a ispitei protestante. in Biserica Ortodoxa, omul nu este singur. Nu urmeaza in mod individual calea mantuirii. Membru al Trupului Mantuitorului, el impartaseste destinul fratilor sai in Hristos, se indrepteaza prin cei drepti, e responsabil pentru cei pacatosi.

Biserica Ortodoxa nu e un loc al prezentei singuratice inaintea lui Dumnezeu, ci un loc de comuniune care ii leaga pe toti credinciosii prin iubirea de Hristos si iubirea de aproapele. Acest lucru nu e o inventie a teologilor si a filozofilor, ci porunca riguroasa a Evangheliei, asa cum a fost traita in experienta seculara a Bisericii.

O vedem si la unii autori cum sunt Homiakov, Dostoievski, Soloviov, care au vestit aceste adevaruri in mediile cultivate ale societatii ruse: cuvintele lor se intemeiaza pe insusi cuvantul lui Dumnezeu, pe porunca explicita a Mantuitorului. Numai integrandu-le in porunca "bi-unitara" a iubirii de Dumnezeu si de aproapele, crestinul ortodox isi poate implini si realiza principiile credintei sale.

Desigur, aceasta "bi-unitate" nu e deloc evidenta. Echilibrul ei e fragil si greu de tinut; de altfel, mai mult sau mai putin, el a fost pierdut epoci intregi, mai cu seama in perioadele de catastrofa si de zguduire universala. In epoci de agresivitate, omul doborat la pamant inclina sa caute sa se adaposteasca, sa se ascunda, sa rupa orice legatura cu lumea sovaitoare care-l inconjoara. Are impresia ca, aducandu-si aminte de Dumnezeu, refugiindu-se in interiorul lui insusi, va putea scapa de nenorociri, isi va putea izbavi sufletul ramanand curat in mijlocul intinaciunii generalizate.

Acestui om trebuie sa i se repete necontenit cuvintele Apostolului loan despre fatarnicii care pretind ca iubesc pe Dumnezeu fara a iubi pe om: "Cum pot sa iubeasca pe Dumnezeu, pe Care nu-L vad, si sa urasca pe fratele lor ce se gaseste langa ei?" (cf. I In 4, 20). In gandul lui Hristos, a asculta de porunca iubirii de aproapele inseamna a-ti pune sufletul pentru prietenii tai. Pentru a implini aceasta vointa, Apostolul Pavel nu sovaie sa afirme ca ar vrea mai degraba sa fie separat de Mantuitorul pentru ca fratii sai sa se mantuiasca (Rm 9, 3), vorbind aici de sacrificiul sufletului sau, nu numai al vietii sale.

Mai este insa un alt lucru la fel de hotarator pentru atitudinea pe care Hristos o asteapta de la noi fata de aproapele nostru. E vorba, fireste, de cuvintele Domnului privitoare la Judecata de Apoi (Mt 25, 31-45). In acel ceas infricosator, omul va trebui sa spuna nu cum si-a mantuit sufletul printr-o nevointa ascetica singuratica, ci care a fost atitudinea sa fata de aproapele sau, daca l-a cercetat in inchisoare, daca l-a hranit cand a fost flamand, daca l-a mangaiat. .. Altfel spus, daca l-a iubit pe fratele sau, daca a vazut in aceasta iubire porunca fundamentala a lui Hristos. E bine sa ne aducem aminte de fratii nostri in rugaciune, dar nu e de ajuns ca sa fim indreptati. Indreptati nu putem fi decat prin iubire, punandu-ne sufletul pentru prietenii nostri in uitare de noi insine.

Ce inseamna a ne pune sufletul pentru prietenii nostri? Care e masura suprema a iubirii jertfelnice? Dincolo de indicatiile particulare pe care ni le ofera Evanghelia, raspunsul ni-l da intreaga lucrare a lui Hristos pe pamant. "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca pe Fiul Cel Unul-Nascut L-a dat" (In 3, 16). Hristos ne-a chemat la aceeasi iubire. Nu putem urma lui Hristos fara a participa, fie si minimal, la aceasta "nevointa" ascetica a jertfei iubirii. Ucenicul lui Hristos e acela care iubeste lumea, punandu-si sufletul pentru semeni, primind chiar sa. fie separat de Hristos pentru mantuirea fratilor sai.

Invers, omul ce urmeaza calea egoismului - fie si el "sfant" - ocupandu-se numai de propria sa mantuire, nesimtindu-se responsabil de suferinta si pacatul lumii, acela nu aude ce spune Domnul si nu intelege de ce anume Hristos a luat asupra Sa jertfa de pe Golgota.

Desigur, nu arareori cei ce urmeaza calea mantuirii individuale se dedau anumitor practici in aparenta virtuoase: hranesc pe cei vagabonzi, ii ajuta pe cei saraci etc. Dar nu o fac decat ca un antrenament ascetic, ca un exercitiu folositor sufletului lor. Or este evident ca nu acest fel de iubire ne invata Evanghelia si nu intr-un asemenea exercitiu a fost rastignit Hristos.

Iubirea lui Hristos, ai carei mostenitori suntem, e o adevarata iubire jertfelnica: e daruirea totala a sufletului nu pentru a-l regasi cu interes, in folosul meu, ci spre singurul folos al aproapelui in care se descopera - prin insusi harul acestei daruiri a iubirii - chipul lui Dumnezeu.

Dar, atentie! Cele tocmai spuse nu trebuie intelese in felul urmator: "Dat fiind ca Hristos ne-a dat certitudinea ca Il intalnim in fiecare sarac, sa aratam iubire fata de Cel care, sub aparenta saraciei, nu e in realitate decat imparatul ceresc Care nu ne va rapi darurile, ci ni le va da inapoi insutit." Nu! Chiar daca Hristos e aievea prezent si sufera in cel sarac, nenorocitul nu este mai putin real el insusi, in realitatea saraciei si mizeriei sale.

Pe cel sarac trebuie sa-l primim in numele iubirii lui Hristos; nu pentru ca astfel am dobandi o rasplata ci, pentru ca iubirea jertfelnica a lui Hristos ne imbratiseaza, sa ne unim in aceasta iubire cu Hristos, sa ne impartasim de suferinta Sa pe cruce, sa suferim nu pentru curatirea si mantuirea noastra, ci realmente pentru celalalt, pentru cel sarac, pentru cel nenorocit, ca suferintele noastre sa le usureze pe ale sale. Nu putem iubi jertfelnic in numele nostru, ci numai in numele lui Hristos, in numele chipului lui Dumnezeu care ni se descopera in fiecare om.

Ni se va reprosa poate ca am izolat aceste doua porunci intr-un mod tendentios. Ereticii si sectarii - o stim - isi demonstreaza intotdeauna justetea pozitiilor lor cu texte evanghelice. Fara indoiala va trebui sa aducem alte elemente pentru a dovedi existenta acestei interpretari in toate epocile Ortodoxiei, prezenta ei la Parintii Bisericii, de exemplu in Filocalie.

Acest lucru e cu putinta, dar cu unele rezerve. Caci Filocalia, nu trebuie uitat acest lucru, nu este Scriptura - o revelatie inspirata de Dumnezeu - ci o opera omeneasca, a unor oameni sfinti desigur, dar totusi oameni. Pe de alta parte, textele pe care le grupeaza nu sunt integrale, ci extrase anume alese pentru nevointele singuratice ale ascezei. Nu este deci de mirare ca temele care ne intereseaza aici se regasesc foarte putin in ea.

Astfel, in primul volum al Filocaliei, problema atitudinii fata de aproapele ocupa numai doua pagini din peste sase sute; in volumul al doilea, numai trei pagini din sapte sute cincizeci. O proportie, se vede, cu totul diferita fata de cea pe care o observam in Evanghelii sau epistole. De altfel, chiar si restul e departe de a privi direct porunca iubirii de Dumnezeu; trei sferturi trateaza lupta impotriva lacomiei, a desfraului si a celorlalte patimi.

Sa revenim insa o clipa asupra textelor Filocaliei privitoare la iubirea de aproapele. Daca unele sunt arzatoare, altele, in contradictie cu acest foc, suscita nedumerire si stinghereala. Astfel Sfantul Macarie cel Mare (cea 300-390) povesteste: "Un batran l-a intrebat pe avva Serapion: "Fa dragoste si spune-mi cum te vezi". Avva Serapion a zis: "Sunt asemenea unuia ce se gaseste pe un turn si, privind in afara, face semne trecatorilor ca sa se departeze". Atunci batranul i-a zis: "Eu ma vad ca si cum as fi inconjurat de ziduri si incuiat cu zavoare de fier, ca, atunci cand bate cineva, sa nu aud cine e, de unde vine, ce doreste sau cum este, si nu deschid pana cand nu a plecat". Mai incolo, acelasi Macarie scrie: "Omul care-si priveste pacatele sale nu mai are limba sa graiasca cu cineva".

Alt exemplu: Sfantul Antonie cel Mare (251-356) vorbea cu un frate care socotea ca nu era nevoie sa iasa din lume ca sa se mantuiasca. Vrand sa-l avertizeze de primejdiile care-l amenintau, Antonie l-a intrebat: "Spune-mi, fiule, te mahnesti cu cei ce sunt in suparari si te bucuri cu ei cand se bucura?" Celalalt a marturisit ca incerca aceste doua sentimente. Atunci batranul i-a zis: "Sa stii atunci ca vei impartasi si in veacul viitor soarta celor a caror bucurie si suferinta o impartasesti in aceasta viata".

La avva Evagrie Ponticul (346-399) gasim texte greu de impacat. Pe de-o parte el scrie: "E mai bine sa fii intr-o multime cu iubire decat singur intr-o pestera cu ura". Dar, pe de alta parte, cele "cinci lucrari prin care dobandim bunavointa lui Dumnezeu" sunt: "rugaciunea curata, cantarea de psalmi, citirea Sfintelor Scripturi, pomenirea intristata a pacatelor proprii, munca manuala". Gandul la multimea in care trebuie sa stam cu iubire pare sa fi disparut aici cu totul.

In general, enumerarile de acest gen, foarte frecvente in Filocalie, nu privesc aproape niciodata iubirea de aproapele. Ca in aceste texte ale sfintilor Varsanufie si Ioan din Gaza (secolul VI): "Fa-te mort pentru orice om, si vei fi un strain adevarat". "Fiecare sa-si iubeasca aproapele dupa masura sa. Masura iubirii desavarsite e sa-l iubesti pe aproapele ca pe tine insuti pentru iubirea fata de Dumnezeu.

Unii insa, din pricina unei iubiri lipsita de minte pentru aproapele lor sau a deselor convorbiri, sunt in primejdie sa se piarda. Trebuie, asadar, sa intelegem bine care trebuie s; fie masura iubirii unora fata de altii: sa nu ne defaimarr unii pe altii, sa nu ne uram, sa nu ne vorbim de rau, sa ni cautam doar folosul nostru, sa nu iubim pe celalalt pentri frumusetea sa, sa nu ramanem impreuna fara o nevoie neaparata, sa nu fim prea indrazneti, pentru ca unele ca acestea ar surpa toate roadele vietii monahale si ar face lumea asemenea unui pom uscat." Vedem aici atitudinile pe care nu trebuie sa le avem fata de aproapele nostru, dar nu ni se spune nici un cuvant despre iubirea pe care trebuie sa o avem pentru el.

Dar sa fim drepti. Exista si in Filocalie texte care decurg cu totul din invatatura lui Hristos privitoare la necesitatea de a ne pune sufletul pentru aproapele nostru. Acelasi Macarie cel Mare spune: "Celor ce s-au invrednicit sa se faca copii ai lui Dumnezeu si sa se nasca de sus de la Duhul Sfant li se intampla sa planga si sa se mahneasca pentru tot neamul omenesc; ei se roaga pentru Adamul total varsand lacrimi, aprinsi de iubire duhovniceasca pentru umanitate. Duhul lor se inflacareaza cu asemenea bucurie si cu asemenea iubire, ca, daca ar fi cu putinta, i-ar lua pe toti oamenii in inima lor, fara a mai deosebi pe cei rai de cei buni. Uneori inca, in smerenia duhului, ei se umilesc pana intr-atat in fata oricarui om, incat se socotesc cei din urma si cei mai mici dintre toti."

La randul sau, Sfantul Ioan Cassian (cea 350-435) scrie: "A nu avea compatimire intru pacatele semenului ci a-l judeca cu asprime e un semn vadit al faptului ca sufletul nu s-a curatit inca de patimile cele rele."

Deosebit de remarcabile sunt gandurile avvei Evagrie Ponticul: "Imitandu-i pe ingeri, trebuie sa ne rugam nu numai pentru curatirea noastra, ci pentru curatirea tuturor oamenilor". "Fericit monahul ce socoteste orice om ca un dumnezeu dupa Dumnezeu. Fericit monahul care vede mantuirea celorlalti si inaintarea tuturor ca pe ale sale proprii. Fericit monahul ce se socoteste gunoiul tuturor. Monah e cel ce se separa de toti, ca sa se faca una cu toti. Monah e cel ce stie ca este una cu toti si il priveste pe fiecare ca pe sine insusi." "Nu prefera nimic iubirii de aproapele, afara numai daca aceasta te-ar face sa dispretuiesti iubirea de Dumnezeu."

Acelasi duh sufla si in cuvintele Sfantului Efrem Sirul (306-373). "Intelesul cererii: "Faca-se voia Ta precum in cer asa si pe pamant" e sa ne unim unii cu altii fara pizma, in simplitate, iubire, pace, bucurie; sa privim izbanzile aproapelui nostru ca pe castigul nostru, iar slabiciunile lui, lipsurile si durerile lui ca pe ranile noastre. Caci scris este: "Nimeni sa nu caute numai ale sale, ci fiecare si ale altuia" (Flp 2, 4).

Asa, prin compatimire unii fata de altii, mai cu seama prin cea a celor sanatosi fata de cei bolnavi, vom fi in stare sa implinim poruncile lui Hristos." "Semnul unui duh umilit e acela de a implini cu amandoua mainile nevoile fratelui, ca si cum tu insuti ai primi ajutor." "Sa ne ingrijim sa dobandim bunatatile vesnice fagaduite noua. Sa bagam de seama ca vine noaptea si negustorii isi inchid negotul. Sa ne facem printre saraci si nevoiasi prieteni pentru viata de sus. De la ei sa cumparam untdelemnul. Caci cei ce vand aici untdelemnul pentru candelele de sus sunt vaduvele, orfanii, bolnavii, neputinciosii, ologii, orbii, toti saracii ce stau la usile bisericilor."

In sfarsit mi-ar placea sa completez aceste texte cu cateva citate din Sfantul Isaac Sirul (secolul VII): "Iar semnul desavarsirii, asa cum au aratat Moise, Pavel cel plin de ravna si ceilalti apostoli, e acela ca, daca, de zece ori pe zi, am fi aruncati in foc pentru iubirea de aproapele, n-am fi inca multumiti. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau la moarte pe cruce din iubire fata de faptura Sa. Si daca ar fi existat ceva inca si mai scump, ni l-ar fi dat si pe acela, ca prin aceasta sa mantuiasca neamul omenesc. Toti sfintii imita acest lucru si, ca sa ajunga la desavarsire, cauta sa se asemene lui Dumnezeu prin iubirea desavarsita fata de aproapele." "Nimeni n-are dreptul sa spuna ca inainteaza du-hovniceste in iubirea de aproapele daca, pe masura puterilor si nevoilor vremii si locurilor, e nepasator fata de cele ce trebuie implinite trupeste. Caci numai osteneala trupeasca da incredintarea ca este in om iubirea desavarsita. Atunci cand, dupa putinta, suntem credinciosi si adevarati in aceste lucruri, atunci primeste si sufletul nostru puterea de a urca prin ganduri simple si neasemanate spre contemplatiile cele mai inalte si dumnezeiesti."

Aceste cuvinte justifica pe deplin nu numai iubirea activa, dar si posibilitatile de a atinge "cele mai inalte si dumnezeiesti contemplatii" pe calea iubirii de aproapele. Iar aceasta nu cu vorba, ci in modul cel mai concret cu putinta. Aici se afla cheia tainei comuniunii omenesti ca o cale duhovniceasca.

Pentru a incheia, iata si alte doua texte ale aceluiasi Isaac Sirul: "Omul cu adevarat milostiv nu face milostenie numai celor ai sai, ci sufera cu bucurie nedreptatea pe care i-o fac ceilalti si le face si lor milostenie. Cu adevarat milostiv e cel ce isi pune sufletul pentru fratele sau, iar nu cel care da de pomana fratelui sau." "Lasa-te prigonit, dar nu prigoni pe nimeni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni pe nimeni. Lasa-te ocarat, dar nu ocari pe nimeni. Lasa-te hulit, dar nu huli pe nimeni. Bucura-te cu cei ce se bucura si plangi cu cei ce plang: acesta e semnul curatiei.  Varsa lacrimi cu cei pacatosi. Bucura-te cu cei ce se caiesc. Fii prietenul tuturor, dar cu duhul sa ramai singur."

Aceste cuvinte sunt cu adevarat de foc si conteaza mai putin faptul ca ocupa un loc atat de redus in groasele volume ale Fiiocaliei. Important e ca ele exista si ca pot oferi un temei patristic cautarii noastre. Ajunsi in acest punct al meditatiei, putem, asadar, spune ca exista o traditie patristica si in domeniul de care ne ocupam. Pur si simplu, si din nefericire, sfaturile practice si ascetice in ce priveste conduita fata de aproapele sunt mult mai putin numeroase decat in ce priveste atitudinea omului fata de Dumnezeu si fata de el insusi.

Or, in acest domeniu al comuniunii umane, avem o uriasa nevoie de repere, de indicatii precise si juste. Daca ne urmam numai temperamentele sau sentimentele noastre riscul de a rataci este mare. Prin urmare, trebuie sa incercam sa definim aplicarea catorva mari principii spirituale la diversele aspecte ale comuniunii umane.

Pentru aceasta vom pleca de la natura umana si de la alcatuirea ei "tri-unitara": trup, suflet si duh. Fiecare din aceste planuri isi are regulile si exigentele lui ascetice, si mi se pare neaparat necesar sa distingem de fiecare data atitudinea fata de sine si fata de aproapele. in asceza iubirii, regula ce consta in a nu face celorlalti ce nu vrem sa ni se faca noua insine nu e de ajuns. Trebuie sa mergem mai departe. Trebuie sa ne impunem exigente mult mai severe decat cele pe care le putem astepta de la aproapele.

Sa incepem cu primul plan: existenta trupeasca. Asceza iubirii ne impune aici doua lucruri: munca nu este doar un rau inevitabil, un blestem care apasa asupra lui Adam. Ea este si o conlucrare la Iconomia dumnezeiasca. Poate fi transfigurata si sfintita. Nu poate fi redusa la lucrul mainilor, la o treaba oarecare. Presupune responsabilitate, inspiratie si iubire. Trebuie sa fie intotdeauna o osteneala in tarina Domnului.

Daca munca se afla astazi in inima nevointelor ascetice trupesti, sobrietatea nu e atat de centrala. Ea constituie totusi un ajutor extrem de folositor pentru eliberarea atentiei - adeseori mult prea fixata asupra limitelor omenesti - facand-o disponibila pentru realitati mai inalte. Important e ca acest efort de cumpatare sa nu devina o patima. Omul trebuie sa fie sobru si, in acelasi timp, sa nu fie constient de sobrietatea sa.

Fiindca omul trebuie sa acorde mai multa atentie trupului fratelui sau decat propriului sau trup. Iubirea crestina pretinde de la noi nu numai daruri duhovnicesti, dar si daruri materiale. Trebuie sa dam aproapelui nostru ultima noastra camasa si ultima noastra bucata de paine. In acest sens, iubirea personala si munca sociala cea mai organizata se justifica si sunt necesare atat una, cat si cealalta.

Chemarea crestinului la slujirea sociala este neindoielnica. E de datoria sa sa conlucreze la organizarea unei vieti mai bune pentru muncitori, la o asigurare pentru cei batrani. Trebuie sa poarte de grija de copii si sa lupte impotriva exploatarii, a nedreptatii, a mizeriei, a criminalitatii. Modul in care o face conteaza putin: acesta poate fi atat individual, cat si social. Ceea ce conteaza e ca slujirea sa sa se intemeieze pe iubirea de aproapele si sa n-aiba scopuri ascunse, interesate, urmarind o cariera sau un profit. Daca plecam de aici, totul - de la ajutorul personal pana la asistenta statului, de la atentia concreta pentru un om anume, pana la constructia unei societati mai drepte - e legitim. In acest domeniu al ascezei in serviciul nevoilor materiale, iubirea de aproapele pretinde de la noi doar o munca efectiva si responsabila, o constiinta lucida si nesentimentala atat a puterilor noastre, cat si a adevaratului bine al omului.

Aici regulile ascezei sunt simple. Cel mai adeseori ele se limiteaza la o munca si o responsabilitate de zi cu zi. Prin urmare ele nu fac nicidecum loc unei inspiratii mistice. Cu toate acestea, ele ascund nu putina forta si nu putin adevar, fiind intemeiate pe textul Evangheliei privitor la Judecata de Apoi. Hristos va rosti aceleasi cuvinte tuturor celor care, vizitandu-L in inchisori si in spitale, hranindu-L cand L-au vazut flamand, imbracandu-L cand L-au vazut gol, se afla de-a dreapta Sa; ca au facut aceasta la nivel individual sau social, nu schimba cu nimic lucrurile.

In concluzie, chiar daca sunt lipsite de stralucire si obositoare, confundandu-se adeseori cu cenusiul vietii de zi cu zi, regulile ascetice privitoare la atitudinea noastra fata de nevoile materiale ale aproapelui sunt deja chezasia posibilitatii unei comuniuni cu Dumnezeu, imbracand astfel un caracter pnevmatofor [purtator de duh].

Sa venim-acum la cel de-al doilea plan: existenta psihica. Ce atitudine trebuie sa luam in fata ei? Adeseori, nemul-tumindu-ne cu negarea oricarei valori a acestui domeniu al existentei, il concepem ca pe o realitate impotriva careia trebuie sa luptam aproape pana la distrugerea sa completa.

Eforturile intense pe care le putem face aici duc uneori la rezultate stranii: uscaciune, indiferenta, raceala, lipsa iubirii si a inspiratiei. Tot atatea dovezi ale unei asceze prost orientate. Caci, fie ca vrea sau nu, prin insasi structura fiintei sale omul nu-si poate desfiinta sufletul. II poate doar deforma, ingheta, impietri, ucide.

Ca sa fie dreapta, atitudinea fata de sufletul omenesc trebuie sa se intemeieze mereu pe acelasi criteriu. Astfel, "sufletul rau", contestabil, e cel care-l separa pe om de realitatea exterioara pentru a-l inchide in propriile sale emotii, concentrandu-si atentia asupra celor mai mici miscari ale sufletului sau. In schimb, "sufletul bun", dorit, e cel ce ingaduie omului sa-si dezvolte atentia si sa se deschida mai mult fata de celalalt, facandu-l sa presimta ritmurile profunde ale unui alt suflet, creand o punte de legatura intre el si aproapele sau, croind astfel calea adevaratei iubiri.

Doua primejdii opuse ameninta sufletul. Pe de-o parte, deschiderea fata de patimile captatoare; pe de alta parte, replierea asupra lui insusi si retezarea mortala a fiintei. Pentru a evita sa cada prada patimilor, omul nu trebuie sa ingaduie in plan psihic nici un cult al posesiunii (al meu-lui), nici un exclusivism. Pentru a evita orice retezare a fiintei, nu trebuie sa-si ucida sufletul, ci sa-l transforme in intregime intr-un instrument al iubirii de aproapele.

Aici se pune problema atitudinii noastre fata de sufletul celuilalt. Trei reguli trebuie respectate aici. Mai intai, trebuie respinse orice interese, orice curiozitate, orice delectare de emotiile celuilalt, legand de acest refuz o bunavointa intensa, o atentie neobosita fata de sufletul sau.

Apoi, trebuie sa invatam sa ne "punem" literalmente "in locul" celuilalt, simtind inauntrul nostru ceea ce simte el, facandu-ne una cu toti. In sfarsit, nu trebuie sa judecam din afara patimile celuilalt, ci, patrunzand in atmosfera launtrica a sufletului sau si fara prejudecata abstracta cu privire la ceea ce se cuvine sau nu, sa-l ajutam sa se elibereze de emotiile si patimile sale; nu retezandu-le brutal, ci printr-o depasire constienta si totala, printr-o noua orientare, printr-o adevarata transmutatie a fiintei sale.

Doua primejdii opuse se ivesc aici. Cea dintai e aceea de a ne apropia de celalalt cu criterii reductive, nivelatoare, care ajung adeseori sa disece sub lupa sufletul sau viu si aflat prada suferintei. A doua, nu mai mica decat prima, e aceea de a-l accepta pe celalalt asa cum este intr-un mod sentimental si aproape absolut, lasandu-l sa-si dezvolte toate plagile si excrescentele sale. Atitudinea justa se situeaza intre acestea doua. Ea se dobandeste prin atentia lucida a iubirii.

Ramane in sfarsit cel de-al treilea plan: duhul. Un domeniu care cere cea mai mare rigoare in atitudinea fata de celalalt ca si fata de noi insine. Evident, exista o multime de cai duhovnicesti care n-ar putea fi unificate, reduse la reguli sau la legi uniforme. Aceasta diversitate insa nu exclude posibilitatea definirii unui numar de principii comune, in stare sa intemeieze o lucrare duhovniceasca si o atitudine autentica fata de celalalt.

In plan personal, calea ce trebuie urmata e cea a unei renuntari constiente si lipsite de echivoc, a unui permanent efort de a corespunde voii lui Dumnezeu, de a ne face un instrument in mainile Sale pentru implinirea planurilor Sale cu lumea. Trebuie sa fim un mijloc, iar nu un scop. Totusi, mobilizarea noastra duhovniceasca in slujirea lui Dumnezeu si a semenului trebuie sa fie totala, pusa in lucrare pana la capat...

Omul care se intoarce spre lumea duhovniceasca a celuilalt cu propria sa lume duhovniceasca intalneste taina infricosatoare si rodnica a adevaratei cunoasteri a lui Dumnezeu. Fiindca nu intalneste atunci trupul si sangele, nu intalneste sentimente si temperamente, ci adevaratul chip al lui Dumnezeu in om, icoana lui Dumnezeu schitata in lume, rasfrangerea tainei intruparii si divino-umanitatii.

Si omul trebuie sa accepte fara rezerve si fara conditii aceasta infricosatoare revelatie. Trebuie sa se incline in fata chipului lui Dumnezeu din fratele sau. Numai cand va fi simtit, va fi vazut si inteles aceasta, i se va descoperi o alta taina, care va cere de la el lupta cea mai incrancenata, tensiunea ascetica cea mai inalta. Va descoperi atunci cat de deformat, cat de desfigurat de puterea raului e acest chip al lui Dumnezeu. Va vedea inima omului asa cum este, prada unei neincetate lupte intre diavol si Dumnezeu.

Ranit de iubire, ar vrea ca, in numele acestui chip, sa intre in lupta cu diavolul, sa devina instrumentul lui Dumnezeu in aceasta lucrare cumplita si mistuitoare. Si va putea sa faca aceasta, dar cu trei conditii. Mai intai, punandu-si in Dumnezeu, iar nu in sine insusi, intreaga nadejde. Apoi, despuindu-se de orice dorinta interesata. In sfarsit, aruncandu-si asemenea lui David toate armele si pornind in lupta impotriva lui Goliat avand drept singura arma Numele Domnului.

Acestea sunt, schitate pe scurt, jaloanele pe care trebuie sa le urmeze omul insetat de nevointa ascetica in iubirea de aproapele. Toate se pot rezuma in icoana lui Hristos Cel rastignit: El si-a dat trupul Sau pana la chinul crucii, a suferit patima in sufletul Sau omenesc, si si-a dat duhul in mainile Tatalui. Si ne cheama pe toti la o daruire asemanatoare. Caci jertfa Sa a adus-o pentru omul intreg: duh, suflet si trup.

O alta icoana, deosebit de draga constiintei ortodoxe, poate simboliza si ea pe deplin atitudinea dreapta fata de aproapele: Maica Domnului la picioarele Crucii Fiului sau rastignit, primind acest cuvant: "Sabie va trece prin sufletul tau" (Lc 2, 35). In Cel Rastignit, Maria vedea in acelasi timp pe Dumnezeu si pe Fiul sau. In fiecare din fratii nostri dupa trup ai Fiului Omului, ea ne invata sa vedem in acelasi timp pe Dumnezeu, adica chipul Sau, si un fiu adoptat pe care sa-l iubim cu compatimire, impartasind suferintele lui si luand asupra noastra pacatele lui.

Maica Domnului ramane pana astazi strapunsa de crucea Fiului sau - care devine pentru ea o sabie cu doua taisuri - precum si de sabiile tuturor crucilor noastre, ale tuturor crucilor divino-umanitatii. Ocrotirea acoperamantului sau asupra lumii, mijlocirea ei pentru toate pacatele si nenorocirile oamenilor, ne arata calea sigura si adevarata a iubirii de aproapele. Maica Domnului ne invita - exigenta suprema - sa lasam crucile fratilor nostri sa ne strapunga inima.

Astfel, porunca Fiului lui Dumnezeu - adeseori repetata in Evanghelie si pecetluita de nevointa intregii Sale vieti pamantesti - coincide cu insasi calea Maicii Domnului de la Buna-Vestire si pana la tragedia starii la picioarele Crucii, care ni se descopera de-a lungul veacurilor in viata si caile Bisericii.

E adevarat ca imprejurarile istorice au condus adeseori Ortodoxia la o valorizare unilaterala a caii mantuirii individuale. Aceasta nu inseamna insa ca in vreun fel cealalta porunca fundamentala a lui Hristos a fost uitata sau respinsa. Porunca iubirii de aproapele, a doua, asemenea primei - a iubirii de Dumnezeu - n-a incetat sa interpeleze umanitatea. Ea si-a pastrat aceeasi forta ca in ziua in care a fost data.

Poate ca noua, ortodocsilor rusi, ne este mai usor sa intelegem aceasta a doua porunca a lui Hristos, fiindca tocmai ea a insufletit intreaga gandire religioasa rusa.

Fara aceasta porunca, Homiakov n-ar fi evocat niciodata organizarea soborniceasca a Bisericii, intemeiata in intregime pe iubirea si comuniunea umana cea mai inalta. Teologia sa dovedeste ca Biserica in totalitate scoate in evidenta in acelasi timp porunca iubirii de Dumnezeu si cea a iubirii de aproapele, ca ea nu poate fi gandita fara una sau cealalta.

Fara de cea de-a doua porunca, invatatura lui Soloviov despre divino-umanitate n-ar avea sens. Divino-umanitatea nu se realizeaza decat atunci cand unitatea organica a Trupului lui Hristos e insufletita de marele circuit al iubirii fratesti, atunci cand toti se reunesc in jurul unicului Potir si in comuniune in unitatea iubirii dumnezeiesti.

In sfarsit, numai cea de-a doua porunca ne permite sa-l intelegem pe Dostoievski atunci cand spune ca toti suntem responsabili pentru toti.

De peste un secol si in multe feluri, gandirea rusa n-a incetat sa exploreze ce anume inseamna a-ti pune sufletul pentru celalalt. Ea a incercat sa arate calea iubirii, calea adevaratei comuniuni umane, care prin insasi profunzimea ei devine comuniune cu Dumnezeu. Adeseori, in istoria gandirii, a filozofiei si a teologiei, mai intai apar premisele teoretice; ideea nu se intrupeaza in viata decat mai tarziu.

Elaborarea principiilor teoretice ale caii comuniunii a fost preocuparea esentiala a gandirii spirituale ruse in secolul XIX. Geniale, adevarate culmi ale tensiunii creatoare a spiritului rus, aceste idei s-au raspandit in lumea intreaga. Nici un razboi, nici o revolutie nu poate distruge ceea ce a elaborat geniul filozofic si religios al Rusiei.

Dostoievski, impreuna cu multi altii, va dainui peste veacuri. Din operele acestor filozofi putem scoate o multime de elemente si raspunsuri la intrebarile cele mai tragice, solutii la problemele aparent cele mai insolubile. Sa indraznim sa o spunem: tema fundamentala a gandirii ruse in secolul XIX a fost cea de-a doua porunca, sub toate aspectele sale dogmatice, morale, filozofice si sociale.

Misiunea noastra este, asadar, limpede, cum este limpede pentru toti ortodocsii inradacinati in Biserica si impregnati de aceasta filozofie religioasa rusa: trebuie sa transformam in indicatii concrete pentru viata noastra interioara si pentru actiunea noastra in lume toate principiile teoretice, sistemele filozofice, conceptiile teologice si expresiile sacre - cum sunt "sobornicitate" si "divino-umanitate" - pe care le-a dezvoltat aceasta gandire.

Suntem chemati sa intrupam in chip viu si creator temeiurile Bisericii noastre: sobornicitatea si divino-umanitatea. Suntem chemati sa opunem relatiilor mincinoase dintre oameni taina adevaratei comuniuni. Caci aceasta e singura cale in care se poate exprima iubirea lui Hristos, singura cale a vietii. In afara ei nu e decat moartea prin foc si cenusa, moartea prin nenumaratele uri care sfasie umanitatea contemporana intre clase, natiuni, rase. Tuturor formelor de totalitarism mistic trebuie sa le opunem o singura realitate: persoana, chipul lui Dumnezeu in om. Tuturor formelor de individualism pasiv in democratie, trebuie sa le opunem sobornicitatea.

Fiti pe pace, nu e nimic sistematic. Vrem pur si simplu sa incercam sa traim asa cum ne invata cea de-a doua porunca a lui Hristos, care trebuie sa determine intreaga noastra atitudine fata de oameni in aceasta viata pe pamant. Dorim sa incercam sa traim astfel incat cei din afara sa poata presimti in calea crestina singura posibilitate a mantuirii, frumusetea suprema, adevarul ce depaseste orice negatie.

Vom ajunge oare sa intrupam nadejdile noastre? Nu stim. La limita aceasta e treaba lui Dumnezeu. Dar, cu voia Domnului, cu ajutorul si harul Sau, fiecare din noi e chemat sa se angajeze cu toate puterile sale, fara sa se teama de eforturile cele mai aspre, in a-si pune sufletul pentru prietenii sai. Da, fiecare dintre noi e chemat sa urmeze ascetic si intr-un sacrificiu al iubirii pe Hristos pana pe Golgota care-i este harazita.

Maica Maria Skobtova

Articol preluat din cartea "Iubirea nebuna de aproapele: viata si invataturile maicii Maria Skobtova", Editura Deisis

Cumpara cartea Iubirea nebuna de aproapele: viata si invataturile maicii Maria Skobtova

10 Februarie 2015

Vizualizari: 12467

Voteaza:

Iubirea nebuna de aproapele 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE