Jurnalul unui preot ortodox

Jurnalul unui preot ortodox Mareste imaginea.

Autorul scrierii Zi după zi. Jurnalul unui preot ortodox, editată pentru prima dată în anul 1909, a dorit să rămână necunoscut.

Se vede Pronia lui Dumnezeu în faptul că tocmai această carte a nimerit în mâinile ţarinei-muceniţe Alexandra Feodorovna în perioada deportării sale la Tobolsk, în zile grele, în momente de încercare. Ea a citit-o şi a răscitit-o înaintea sfârşitului mucenicesc. Totul în carte dă nădejde, amintind necontenit despre apropierea lui Dumnezeu de fiecare inimă cuprinsă de suferinţă, învăţând să cauţi părţile luminoase în stările cele mai lipsite de bucurie. Ea este pătrunsă de o credinţă adâncă, chiar de convingerea că Domnul Cel Milostiv este pretutindeni şi împreună cu toţi.

Aflăm aceste gânduri înalte şi în scrisoarea ţarinei şi marilor cneji, care în condiţiile dezastrului general, cu câteva luni înainte de sfârşitul aproape iminent, aveau în suflet pacea, care este mai presus de orice catastrofă. Astfel s-au încredinţat în întregime Domnului şi s-au supus fără murmur voii Sale.

Fie ca şi ţie, cititorule, să-ţi aducă mângâiere rândurile din această carte în clipele de suferinţă!

„Dă-mi, Doamne, răbdare..."
Scopul încercărilor este mântuirea sufletului
Boala, suferinţa, necazul se întâlnesc la fiecare pas. Nu există nici un om care să le poată evita. Insă cu toate că necazul, în esenţă, este un lucru atât de obişnuit, în acelaşi timp este şi foarte enigmatic. In mijlocul suferinţelor cel mai des, mai firesc decât toate apare întrebarea: pentru ce? Răspunsul complet îl vom primi, probabil, doar după ce vom muri; însă în parte ne este dat să cunoaştem şi aici scopul şi sensul încercărilor care ni s-au dat.

Fiecare încercare este doar un mijloc ca să lumineze înaintea oamenilor atotputernicia harului dumnezeiesc mântuitor, îmbărbătaţi-vă, deci, fraţilor! Imbărbătaţi-vă, întăriţi-vă cu nădejde, învăţaţi „să vă lăudaţi şi cu necazurile", căci „răbdarea trebuie să aibă o lucrare desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi în toată deplinătatea, fără nici o lipsă".

Dă-mi, Doamne, răbdare...
Noi toţi, bineînţeles, suntem gata sa ne îndreptăm către Domnul cu o astfel de rugăciune, pentru că toţi avem nevoie de răbdare. în Iisus Hristos răbdarea, ca toate virtuţile Lui, au atins desăvârşirea. „...La ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit" (Ioan 1, 11). Mântuitorul nu-Şi pierdea niciodată răbdarea, niciodată nu înceta să iubească, să binecuvânteze, să facă bine tuturor şi fiecăruia, totdeauna era gata să-Şi reverse darurile dragostei, cu toate că ştia şi vedea că oamenii, în împietrirea inimii lor, le respingeau şi nu le primeau...

Ucenicii înşişi adesea nu-L înţelegeau pe Domnul, adesea Il supărau prin necredinţa lor, prin laşitatea lor, prin nestatornicia lor; însă El nu Se supăra niciodată - nu înceta învăţătura Sa, nu slăbea dragostea către ei.

De câtă răbdare era nevoie ca să fie zilnic în mijlocul mulţimii cuprinse de necazuri, nefericite, adeseori frenetice, care nu-I clădea odihnă, cerându-I vindecare şi ajutor! însă El Se dedica necontenit cu blândeţe acestei mulţimi, jertfindu-Şi puterile în slujba omenirii căzute şi cuprinse de suferinţă.

Chiar când s-a dovedit a fi faţă în faţă cu duşmanii Săi, ce exemplu minunat de smerenie am văzut la El! De când există lumea, nimeni nu s-a manifestat cu atâta smerenie! La vorbele crude, ameninţările şi învinuirile grosolane El a răspuns cu dragoste, cu rugăciune pentru vrăjmaşii Săi. Drept răspuns la răutatea omenească El Şi-a dat viaţa...

In toate împrejurările vieţii Sale pământeşti Domnul ne-a dat exemplu de răbdare dumnezeiască. Să ne rugăm deci: „Domnul să îndrepteze inimile noastre către dragostea divină şi răbdarea lui Hristos!" Să învăţăm să suportăm cu răbdare nereuşita în muncă, fără să deznădăjduim; să aşteptăm timpul favorabil pentru acţiune, ferindu-ne ca nu cumva prin grabă să aducem pagubă în loc de folos şi ţinând minte că rodul necopt, rupt înainte de vreme, nu are puterea şi gustul cuvenit.

Mulţumirea
Ce poate să aline şi să înalţe sufletul nostru, să alunge de la noi întristarea sau chiar îndoiala? Ce ne poate încuraja pe calea vieţii? Mulţumirea, adică mulţumirea conştientă, vie, din inimă adusă lui Dumnezeu pentru toate.

Nu toate cele trimise de către Dumnezeu ni se par milostivire: unele ni se pare greutate, povară mai presus de puteri; şi atunci mulţumirea se schimbă în plângere.

Inţelege, suflete credincios, că toate cele din viaţa ta fără excepţie sunt milostivire, indiferent sub ce acoperământ negru s-ar arăta. Fie ca credinţa să ridice acoperământul, fie ca milostivirea să ţi se arate şi să pătrundă în tine! Orice necaz, orice apăsare şi trudă ne sunt trimise pentru a întări viaţa duhului nostru care ne învaţă să mulţumim şi pentru cele ce ne fac să plângem pentru că tot acestea ne-au învăţat să lăudăm.

La picioarele Crucii
Noi toţi suferim adeseori. Se întâmplă că acela suferă cel mai mult care recunoaşte aceasta cel mai puţin. Unele suferinţe Ii sunt cunoscute doar unicului Dumnezeu. Numai în Sfânta Scriptură găsim cuvinte de mângâiere, în afară de Dumnezeu nimic nu ne poate linişti (odihni).

La picioarele Crucii orice suferinţă îşi schimbă înfăţişarea, se luminează, parcă se transfigurează potrivit cu credinţa noastră. In Cruce sunt concentrate toate suferinţele şi în ea îşi găsesc explicaţia şi sensul. Suferinţa noastră îşi pierde amărăciunea la gândul că ne apropie de Hristos şi în acest fel într-un anume mod ne aseamănă cu El.

In clipa celei mai arzătoare dureri, a deznădejdii celei mai întunecate putem să fim mângâiaţi doar de un lucru: suferinţele nu L-au ocolit nici pe Hristos însuşi. El a luat crucea noastră asupra Sa mai înainte de noi. Şi prin această cruce ne cheamă la Sine.

Mulţumirea către Dumnezeu
Dacă am ţine minte totdeauna nenumărate binefaceri ale lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii, n-ar mai rămâne în noi loc pentru murmur şi nemulţumire. Insă suntem prea înclinaţi să ţinem minte din trecut doar pe cele grele. Şi adeseori, enumerând amărăciunile şi vitregiile vieţii, uităm să comparăm cu ele cazurile când am simţit asupra noastră lucrarea evidentă şi simţită a milostivirii şi ajutorului dumnezeiesc.

Ce mare lipsă de recunoştinţă faţă de Părintele nostru Ceresc şi ce puţină credinţă arătăm în acest timp! Cât de bine ar fi dacă noi, recunoscându-ne continuu nevrednicia, am păstra în inimă amintirea plină de recunoştinţă despre atâtea şi atâtea mărturii ale milostivirii Mântuitorului faţă de noi şi am fi gata să-I dăm fără murmur toate pe care ni le va cere!

Oare dragostea noastră către Domnul este atât de nedesăvârşită încât, atunci când vine ceasul să ne supunem voii Sale sfinte, ezităm să repetăm cu supunere deplină cuvintele lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!"?

Nu trece pe lângă
In pilda despre samarineanul milostiv am văzut la început doi oameni, consideraţi binecredincioşi, un preot şi un levit; ambii, văzându-l pe călătorul nenorocit, rănit, tâlhărit, trec liniştiţi pe lângă el. Şi este clar pentru noi că aceşti oameni nu-l iubesc pe aproapele ca pe ei înşişi.

Insă nici preotul, nici levitul de fapt nu i-au făcut nici un rău acelui om. Ei nu l-au lovit, nu l-au tâlhărit, ci pur şi simplu privindu-l, s-au grăbit să treacă mai departe. Dar aceasta nu e păcat, veţi spune... Nu, însă ei au greşit împotriva legii dragostei, abţinându-se de la ajutorul ce se cuvenea a-l acorda aproapelui.

Nu ne-am obişnuit să ne cerem socoteală pentru cele pe care nu le-am împlinit. Noi, bineînţeles, ne căim atunci când se întâmplă să facem rău altuia. Insă puţin probabil să ne acuzăm pe noi înşine pentru ocazia pierdută de a face binele, de a acorda ajutorul care ne stă în putere. Fără îndoială că luăm asupra noastră un mare păcat, neaducând aproapelui dragostea şi binele care au depins de noi.

Vom răspunde pentru fiecare ocazie de a-l ajuta pe aproapele pierdută de noi din neglijenţă, lipsă de atenţie, lene şi iubire de sine. Acea ocazie nu se va mai întoarce, ea ne-a fost trimisă de către însuşi Dumnezeu.

Pe parcursul vieţii întâlnim la fiecare pas fraţi şi surori răniţi, năpăstuiţi, părăsiţi, fără ajutor. Cine vom fi pentru ei ? Preotul, levitul sau samarineanul milostiv?

Cum suntem în realitate
Fiecare dintre noi are o viaţă dublă. Cineva chiar a zis că| în fiecare personalitate stau patru oameni: acela pe care î cunosc oamenii, acela pe care îl cunosc oamenii apropiaţi, acela pe care el însuşi îl cunoaşte, şi acela pe care îl cunoaşte Dumnezeu. Aceşti patru oameni se aseamănă puţin unul cu celălalt.

Omul nu este acela care apare oamenilor, nici chiar acela cunoscut de către sine însuşi. Acela pe care îl cunoaşte şi îl vede Dumnezeu e omul tainic, fără prefăcătorie, fără minciună, fară nici un fel de retuş.

Imi amintesc că în casa părintească era o scândură grea, care stă-l tea întinsă direct pe pământ, în curtea din spate. Noi, copiii, neg apropiam de ea şi uneori reuşeam cu mare efort să o ridicăm puţini ca să vedem ce se află sub ea. Şi vai, ce grozăvie! Se târau în toate părţile nişte viermi, şi cât de mult încercau să se ascundă de lumină!

Cred că fiecare are o astfel de scândură în suflet şi în viaţă.l Partea ei exterioară e posibil să fie şlefuită, frumoasă, ne place şi! o arătăm cu plăcere şi altora. Insă partea internă, ascunsă, întu-i necată, care s-a alipit de pământ ascunde toate cele necurate! Trebuie ridicată această scândură pentru a se îmbiba în întregime cu lumina lui Dumnezeu, să se curăţească interior şi să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu „omul tainic", plăcut Lui, all cărui „păcat este acoperit şi în sufletul căruia nu există viclenie".

Să slujească
Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească" (Matei 20, 28). Toată viaţa lui Hristos este concentrată în aceste puţine cuvinte. El a venit nu să primească ceva, ci să dea, şi anume să slujească întregii omeniri. Să facă binele, să Se uite cu totul pe Sine, să-l slujească pe fiecare în parte. Şi, în sfârşit, „să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi".

Ziceţi că vreţi să-L urmaţi pe Hristos, vă rugaţi ca chipul Său să se întipărească în inima voastră. Iată că acest chip şi urmarea lui sunt accesibile fiecăruia. „Să slujeşti", iată ce se cere. Pentru aceasta nu e nevoie să te însingurezi în pustie, nu trebuie să fugi de oameni, ci rămânând printre ei să le slujeşti, să-i binecuvântezi, să le faci bine, în sfârşit, dacă e nevoie, să-ţi dai viaţa pentru ei.

Până când e ziuă
Cât de des pierdem ocazia de a ajuta pe cel sărac, de a arăta compătimire celui cuprins de suferinţă, de a-l vizita pe cel bolnav, de a-l bucura şi a-l mângâia pe cel bătrân şi neînsemnat şi aflăm prea târziu cât de mult a dăunat vieţii acelui om lipsa noastră de grijă! Poate că amărăciunea i s-a aşezat pe suflet sau este înecat de răul pământesc, iar cuvântul bun, spus la timpul potrivit, ar fi putut să-i risipească întunericul ce ameninţa cu bezna veşnică.

Copilul se află lângă noi - i-am influenţat oare cu dragoste adevărată sufletul gingaş? Nu! Şi copilul a crescut necredincios, poate că rătăceşte şi acum pe căile bunului plac sau destrăbălării, pentru că noi nu l-am oprit la timp.

Inima bătrânului este apăsată de singurătate, lacrimi tainice se varsă, iar noi trecem pe lângă el şi deodată moartea sa ne ia ocazia de a mai îndrepta aceasta. Atunci ne îndreptăm cu durere amară către trupul lipsit de viaţă, ducem la mormânt lacrimile noastre şi suspinele - dar e prea târziu, căci nu mai putem face nimic! Inima ni se strânge, conştiinţa ne chinuie, vedem cu claritate toate cele pe care le-am pierdut, ne conştientizăm indiferenţa, lipsa de atenţie, însă nu le mai putem îndrepta, nu mai avem putere să întoarcem nimic!

Să nu amânăm, să ne grăbim să ne dăruim sufletul celor din jurul nostru! Să facem cu râvnă faptele Domnului nostru, cât e ziuă!

Sursa: "CUM sa te mantuiesti in lumea contemporana", Editura Platytera

Cumpara cartea "CUM sa te mantuiesti in lumea contemporana"

 

10 Octombrie 2015

Vizualizari: 1916

Voteaza:

Jurnalul unui preot ortodox 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE