Lumea ca pantec

Lumea ca pantec Mareste imaginea.

Circula de ceva vreme pe internet o imagine ce infatiseaza doi prunci aflati in pantecul mamei, ce poarta un dialog cu valente existentiale:

- Hei, frate! Crezi ca exista viata dupa nastere? Crezi in Mama?
- Nu, nu cred in chestii de-astea, eu sunt ateu. Ce, ai vazut-o tu vreodata pe Mama?

Scopul acestui dialog imaginar nu este doar acela de a ne binedispune, de a ne aduce zambetul pe chip, ci mai ales acela de a ne strecura in suflet o picatura de indoiala cu privire la ceea ce noi am ajuns a considera "certitudini” ale lumii in care traim. Sunt doar cateva cuvinte, la care trebuie sa luam seama, deoarece, luminate de harul dumnezeiesc, pot cutremura si chiar sfarama un munte de necredinta.

Limitele necredintei

Nu intamplator am folosit cuvinte precum "a sfarama” si "munte” deoarece, din perspectiva invataturii Bisericii Ortodoxe, necredinta este cauza principala a "impietririi” persoanei umane, a impietririi inimii sale.

Necredinciosul, devenit "greu la inima” ("Fiii oamenilor, pana cand grei la inima?" Ps 4), este lipsit de "mobilitate” mai ales in spatiul manifestarii adevaratei libertati. Aceasta "imobilitate” adusa de necredinta, il predispune pe om vietuirii intr-un univers extrem de restrans, redus exclusiv la propriile perceptii si simturi.

Dupa cum in fizica, legile miscarii sunt aplicate in functie de un anumit sistem de referinta, la fel stau lucrurile si in privinta aplicarii "legilor miscarii” in plan duhovnicesc. Necredinciosul nu face altceva decat a-si lua drept unic sistem de referinta lumea aceasta, intru care se misca si fiinteaza.

Credinta este insa actul prin care ne luam drept sistem fundamental de referinta pe Dumnezeu, Cel prin Care si intru Care "viem si suntem”. Spatiul manifestarii credintei este implicit un spatiu al tainei, al cunoasterii ca "prin ghicitura”, nedesavarsite. Prin urmare este si un spatiu al inaintarii si al progresului in credinta, in masura in care, in mod cu totul liber, voiesti a te adanci in cunoasterea tainei existentei.

Lumea ca pantec

Dumnezeu a sadit in firea lucrurilor, ca "cele mici” sa le cuprinda tainic in ele insele pe "cele mari”, si sa le descopere totodata, chiar si in cazul lumii acesteia,  ce poarta ranile pacatului stramosesc. Cele trei perioade ale vietii omului, asa cum le cunoastem dupa caderea in pacat a protoparintilor, timpul din launtrul pantecelui mamei, timpul pe care-l petrecem acum si vesnicia, sunt strans legate intre ele. Contemplate duhovniceste, viata intrauterina a pruncului anticipeaza viata de dupa nastere, iar viata in aceasta lume o anticipeaza pe cea de dupa moarte, viata viitoare.

Fiecare etapa a vietii contine "mugurii” etapei care ii urmeaza, altfel spus prefigurarile si semnele ei. Este firesc sa se intample astfel pentru ca viata omului constituie o unitate.

Numai privite din aceasta perspectiva, realitati precum nasterea si moartea, ne pot aparea ca fiind sinonime. Adevarata nastere a pruncului este actul zamislirii lui prin voia si lucrarea lui Dumnezeu, actul biologic al nasterii reprezentand numai o etapa, moarte-nastere in lumea de aici. Asemenea, sfarsitul vietii pe pamant ca moarte a trupului, nu este decat o trecere, o moarte-nastere in viata de veci. 

Biserica ne deschide totodata ochii inimii, spre a nu mai privi fragmentat realitatea vietii umane, prin unirea cu Hristos. El este Cel Care S-a smerit pe sine, intrupandu-se de la Duhul Sfant in pantecul Fecioarei Maria, pantec pe care Biseric il numeste in cantarile sale, "mai desfatat decat cerurile”. Moartea, Ingroparea si Invierea Sa au fot prefigurate in Vechiul Testament prin faptul ca Iona a stat in pantecele chitului trei zile. In Persoana lui Hristos, prin Inaltarea Sa la Cer,  firea umana a fost mutata din "pantecul acestei lumi", in/la "sanurile Tatalui".

De aceea, Mantuitorul este Cel care ne adevereste ca menirea existentei noastre nu este alta decat aceea de a mosteni viata de veci, prin Invierea Sa, in Imparatia Tatalui. Viata aceasta, ispitele si necazurile, bucuriile si implinirile de pe parcursul ei, semenii, Biserica, toate, asumate intru Hristos, au scopul de a ne naste cu adevarat vii, vietii de veci. Dar si de noi tine -mai ales de noi, sub aspectul manifestarii libertatii -, ca aceasta ultima nastere, cea intru vesnicie, sa nu ne gaseasca morti sufleteste.

Constiinta aceasta, a lumii ca pantec, nu ca ultima realitate, ci ca loc de tranzitie, unul al devenirii si prefacerii duhovnicesti, este cu atat mai evident in cadrul vietii monahale. In limba romana, cuvantul "chilie” - dupa biserica, al doilea spatiu de vietuire a monahului ca importanta - are la baza un cuvant din limba greaca veche ce inseamna "pantec”. In acest sens, chilia rezuma lumea monahului, "pantecul” menit sa-l poarte si sa-l nasca in viata de veci a Imparatiei lui Dumnezeu.

Daca noi nu am facut pana acum decat sa subliniem aceasta relatie lume-pantec, concluziile si sfaturile duhovnicesti le lasam Parintelui Rafail Noica care, intr-o omilie a sa, adanceste si mai mult aceasta perspectiva, aratandu-ne ca, in tot acest timp al vietuirii in lume, avem drept mama Biserica:

"Viata noastra inca nu-i viata, e un soi de "rastimp de gestatie”, pana ce ne nastem din nou in lumea cealalta. Maica noastra duhovniceasca este Biserica. Suntem in pantecele Bisericii, dar nu stim care-i adevarata lume, ca un fat ce nu stie ca-i in pantecele mamei pana ce se naste. Cresterea noastra in acest pantece se face cu poruncile lui Dumnezeu; adaugam celule duhovnicesti la duhurile noastre; cand ne nastem din nou, vom iesi din trupul acesta, care se va duce in pamant, dar sufletul va trai. Sufletul e un trup duhovnicesc. Pana ne vom dobandi din nou trupurile si vom trai intreg, vom avea trupul acesta duhovnicesc, o conditie in care putem trai in lumea asta. Si care-i conditia? Dragostea. Ea le cuprinde pe toate - vaz, auz, totul pentru lumea asta.”

Radu Alexandru

09 Februarie 2013

Vizualizari: 5526

Voteaza:

Lumea ca pantec 4.33 / 5 din 6 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Nicu Dan Florin PetrescuPostat la 2012-03-17 15:13

    Inima..locasul iubirii si al sufletului este adevarata biserica binecuvantata de Dumnezeu....Functie de modul in care facem cu ea "voia Domnului"...vom capata viata vesnica Nicu Dan Petrescu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE