Lupta cu fiecare gand in parte

Lupta cu fiecare gand in parte Mareste imaginea.

Lupta cu fiecare gand in parte

Asa este razboiul cu fiecare patima, pofta si gand. Caci patimile, poftele si gandurile sunt toate diferite. In consecinta, nu este neaparata nevoie sa intram in toate amanuntele razboiului cu fiecare gand in parte. Vom face doar cateva observatii:

1) Exista ganduri subtiri si ganduri foarte subtiri; exista ganduri grosiere si foarte grosiere. Pe acestea din urma poate simti oricine; primele insa se strecoara pe neobserva in clipa salasluirii lor in inima, vadindu-se mai tarziu prin lucrare. Ele par a fi mai degraba altceva decat ceea ce sunt ele de fapt. Ar trebui, prin urmare, sa nu te mai increzi in propria-ti liniste, bunatate si curatie nici macar o iota, ci intotdeauna sa fii prudent in ceea ce le priveste; urmareste cu atentie mersul treburilor si vezi ce ganduri le insotesc si cu care ganduri se ispravesc pentru ca prin aceasta sa le judeci pe cele ce s-au furisat de la inceput in inima. Pe langa toate acestea, e foarte bine sa avem un prieten de incredere - un ochi scrutator va observa de indata din afara ceea ce se ascunde in noi, desi noi s-ar putea sa nu bagam de seama. Cand vorbim de ganduri foarte subtiri, nu ne referim numai la cele ale duhului. Gandurile pot veni si dinspre suflet si dinspre trup. Insusirea lor caracteristica este subtilitatea, furisarea in adancuri, astfel incat persoana crede ca lucreaza in curatie, fara vreo intinaciune a patimilor, cand de fapt lucreaza din patima. Pricina acestei [inselaciuni] este inca nepovatuita curatie a inimii, sau, mai exact, o discernere deocamdata putin sporita intre ceea ce este firesc si ceea ce este nefiresc. Cand acestea vor spori, gandul subtire si foarte subtire va deveni grosier si foarte grosier, fiindca atentia va fi ascutita de experienta si va invata simtamintele inimii sa discearna binele si raul.

2) Sunt ganduri, pofte si patimi care vin pe neasteptate sub chipul unor tulburari trecatoare dar sunt si unele cu mult mai statornice, care tin zile, luni sau chiar ani la rand. Cele dintai sunt usoare, cu toate acestea nu trebuie trecute cu vederea. Sa fim cu multa luare-aminte insa nu atat la ele, cat la insiruirea lor. Vrajmasul are o lege a lui - nu ne ataca de la inceput cu patima intreaga, ci ne-o inradacineaza printr-un gand si prin deasa repetare a lui. Poate ca primul gand l-am lzgonit cu manie, insa un al doilea si un al treilea le primim cu mai mare ingaduinta si atunci se naste pofta si patima; si de aici mai e un pas pana la invoire si faptuire. Aceste ganduri care vin fara de incetare sunt impovaratoare si ucigatoare. Lor, mai mult decat oricaror altora, le apartine numele de ispititoare. Despre acestea se cuvine sa stim ca nu sunt de la fire - desi dupa trasaturi sunt asemanatoare cu ea - ci sunt intotdeauna de la cel viclean. Domnul le ingaduie anume pentru a ne curati, pentru a ne incerca si a ne intari dragostea, credinta si statornicia si pentru a plasmui cu mai multa intelegere omul launtric. De aceea trebuie sa le rabdam cu bucurie, chiar daca sunt prea pline de amaraciune pentru o inima in care s-a pogorat harul de curand. Acestea sunt de fapt ispite precum: hula, deznadejdea si necredinta. Lucrul de capetenie este sa nu inclinam spre ele, sa nu le primim si sa tinem inima neinrobita de ele, separandu-le de noi insine si de libertatea noastra de a gandi si de a crede.

3) Gandurile cu care trebuie sa ne luptam nu sunt intotdeauna rele; de multe ori, ele pot sa para bune, iar cel mai adesea par inofensive. Cu privire la cele nelegiuite exista o lingura regula - sa le izgonim de indata. Celelalte doua [feluri de ganduri] trebuie judecate sau cantarite. Dupa cum arata si virtutea de toti laudata a deosebirii gandurilor, adica [de a sti] pe care sa le primim si pe care sa le izgonim, nu se poate intocmi o lege pentru asa ceva. Sa afle fiecare din propria experienta, pentru ca nu vom intalni niciodata un om ale carui reguli sa poata fi aplicate intocmai de noi, in orice imprejurare ne-am gasi. Mai bine e sa procedezi asa: sa-ti stabilesti o ordine a lucrurilor - sa te tii de ea si sa izgonesti tot lucrul nou se iveste, oricat de bun ar parea el. Chiar daca un gand nu are nimic rau in sine sau in urmarile lui, nu te misca spre dansul de indata, ci rabda o vreme, pentru a nu face nimic pripit. Unii au asteptat cinci ani de zile pana au implinit un gand. Legea cea mai importanta este aceasta: sa nu te increzi in mintea si in inima ta si sa marturisesti fiecare gand parintelui tau duhovnicesc. Nesocotirea acestei legi a fost dintotdeauna si inca este pricina inselaciunilor si a caderilor mari.

4) Gandul cel rau ispiteste, pe cand cel ce pare a fi bun amageste, asa incat cel ce este biruit de primul se socoteste printre cei ce au pacatuit sau au cazut, insa dar cel ce se biruie de al doilea se afla intr-o stare de amagire; este oare cu putinta sa zugravesti toate inselarile, cu inceputurile si insusirile lor? Trasatura lor de capetenie este aceea ca persoana in cauza se socoteste cu toata taria a fi ceva ce de fapt nu este - crede de pilda, ca este chemata sa-i invete pe altii sau are darul unei vieti nemaiauzite etc. Radacina si izvorul acestor pareri de sine este gandul foarte subtire ca ?eu sunt ceva si inca ceva insemnat". Cel ce e nimic si praf si cenusa cugeta despre sine ca ar fi ceva, iar vrajmasul se alipeste de aceasta inchipuire de sine foarte subtire si-l prinde in mrejele sale viclene pe om. Pe langa acestea, fiecare gand subtire de care nu ne dam seama ne tine in inselare, iar noi credem ca de fapt suntem calauziti de un gand bun si evlavios. Acestea fiind spuse, putem afirma fara putinta de tagada ca nu este minut in care noi sa nu zacem in inselare; umblam printre fantome si suntem ademeniti si inrobiti de ele intr-un chip sau altul; si asta se intampla din pricina ca raul salasluieste inca in noi, nefiind izgonit, pe cand binele este pe dinafara, motiv pentru care ochii nostri [launtrici] sunt incetosati.

5) Este bine ca la inceput sa adunam cunostinte despre fiecare gand in parte, adica sa le pricepem obarsia, urmarile si mijloacele de a le alunga. Ne vom intocmi astfel un veritabil depozit de munitie, foarte trebuincios pe timp de razboi -adica in cazul in care nu izbutim sa izgonim gandul prin ura, iar el incepe sa-si faca lucrarea-i blestemata, ispitindu-ne si convingandu-ne, iar noi trebuie sa-i punem in fata ceva care sa-i arate netemeinicia. insa pentru a reusi sa facem asa ceva trebuie sa avem ganduri de rezerva. In privinta celor de mai sus, Sfintii Parinti au ales opt patimi de capetenie si au infatisat pilde de care se poate folosi oricine vrea sa le biruie. Acestea nu sunt singura munitie de razboi, dar constituie arma lui cea mai importanta. In alte scrieri putem gasi descrierea altor patimi si regulile potrivite lor. Cea mai importanta colectie de asemenea invataminte se afla la Sfantul Ioan Scararul.

6) Exista ganduri trupesti, ganduri sufletesti si ganduri duhovnicesti. Este limpede pentru oricine ca ele pot ataca toate laolalta, dar ca, in mod firesc, la inceput le simtim mai lesne pe cele trupesti, in vreme ce gandurile sufletesti si duhovnicesti se vadesc mai tarziu. Nevoitorul trebuie sa stie sa-si schimbe pozitiile de lupta potrivit cu fiecare dintre ele. Trebuie sa faca astfel pentru ca nu cumva, biruindu-si trupul, sa se faca fara de grija din pricina unui simtamant de siguranta si sa fie biruit de aceea de propriu-i; cel cu sufletul impacat poate fi lovit in duh. In general, atata vreme cat avem suflare, lupta nu se curma, desi poate conteni chiar pentru o perioada mai indelungata.

7) Avva Dorotei spune: ?Sunt [din aceia] care lucreaza patima, [din aceia] care se lupta cu patimile, si [din aceia] care le biruie". Cei dintai pacatuiesc, cei din mijloc au purces pe drumul curatirii de sine, iar cei din urma sunt aproape de nepatimire. Cu cat este mai inversunata impotrivirea cuiva fata de o patima - neingaduind nici macar un gand si cu atat mai putin pofta si indulcirea in ea, ci dezradacinandu-le grabnic pe acestea din inima daca au intrat, desteptandu-si intotdeauna un simtamant potrivnic - cu atat mai repede va dobandi curatia. Cu cat este cineva mai ingaduitor si cu cat se cruta mai mult, cu atat osteneala se lungeste fiind presarata de opriri si porniri dezordonate. Aceasta stare a lucrurilor este hranita de mila de sine, adica de nedezlipirea de patimi. Crutandu-se si miluindu-se pe sine, omul il odihneste pe adevaratul dusman si devine propriul sau adversar.

8) Urmarea razboiului poate fi o minte lipsita de ganduri, o inima neinrobita de patimi si o vointa descatusata de inclinarile pacatoase. Cand acestea apar in suflet, omul a ajuns la nepatimire. Fiinta lui launtrica se transforma intr-o oglinda curata in care se reflecta lucrurile duhovnicesti.

9) Razboiul mintii cu gandurile, poftele si patimile nu trebuie privit ca fiind unicul mijloc - prin care se inlocuiesc si se inlatura toate celelalte - de curatire a intinaciunilor noastre, cu toate ca este de o importanta covarsitoare si de neinlaturat, avand in el o [mare] putere de cucerire. El trebuie pus neaparat in legatura cu razboiul neincetat cu patimile sau cu dezradacinarea, stingerea si indepartarea lor prin lucruri opuse. Pricina este ca lucrarea patimasa a patruns puterile noastre firesti; si aceasta deoarece noi am lucrat in chip patimas. Fiecare lucrare patimasa a mai varsat un strop de patima in puterile noastre, iar toate lucrarile impreuna au umplut puterile noastre de patimi, precum apa imbiba un burete sau mirosul intra intr-o haina.

Prin urmare, pentru a stoarce toata patima e necesar sa lucram prin cele potrivnice ei, astfel incat fiecare fapta care patrunde in puteri sa izgoneasca partea corespunzatoare de patima. Savarsirea a cat mai multe fapte de acest fel va sili toata patima sa iasa afara. Aceasta metoda, daca se foloseste cum trebuie, este atat de puternica incat, dupa ce-o vei fi folosit de mai multe ori, vei simti deja slabirea patimilor, usu~ rinta si libertate, cat si o anumita lumina in suflet. Razboiul mintii nu face decat sa alunge patimile din constiinta; totusi patima ramane ascunsa si inca vie. Si atunci faptele potrivnice vin sa zdrobeasca capul sarpelui. Totusi, aceasta nu inseamna ca poti curma de acum razboiul mintii. El trebuie sa continue intr-o stransa impreuna-lucrare cu savarsirea faptelor potrivnice, pentru ca altminteri poate ramane cu desavarsire sterp, putand chiar sa inmulteasca patimile in loc sa le imputineze, deoarece de faptuirea potrivnica unei patimi se poate lipi o alta. De pilda, postul se poate insoti cu slava desarta. Daca nu ne dam seama de aceasta, atunci toata truda noastra va fi zadarnica. Razboiul mintii impreuna cu razboiul activ vor lovi patima si dinauntru si din afara si o vor nimici la fel de repede precum piere un dusman impresurat si atacat si din fata si din spate.

10) In aceasta lupta sustinuta de indreptare a noastra trebuie sa tinem seama de randuiala si ordinea binecunoscute si, cladind aceasta structura, sa ne indreptam atentia asupra firii patimilor, si in general, asupra caracterului nevoitorului si asupra faptelor bune menite sa sustina aceasta activitate. In primul caz trebuie sa avem drept tinta patimile de capetenie: iubirea de placeri, iubirea de arginti si cugetarea trufasa. Apoi sa ne nevoim in necrutarea si mania fata de sine, in supunerea fata de altii si in a ne socoti pe noi insine a fi nimic (vezi Sfantul Varsanufie). Sfintii, care s-au nevoit fara incetare pentru a se curati, au privit acest fel de lucrare ca fiind prima treapta. Pe cea de-a doua treapta se afla patima cea mai mare pe care o lucreaza cineva si care se vadeste pe sine in vremea convertirii, atunci cand omul vine la cunoasterea propriei pacatosenii si se pocaieste. Fagaduind sa nu mai pa-catuiasca, mai ales asupra acestei patimi este concentrata atentia nevoitorului.

De aceea, chiar si dupa convertire patima principala trebuie sa fie cea mai apropiata tinta a luptei impotriva pacatului care are salas in noi. Ea atrage la sine toate celelalte patimi, ca si cum le-ar lega de sine sau le-ar da prin sine un punct de sprijin. Putem vadi celelalte patimi doar slabind si biruind patima principala, urmand apoi sa le risipim pe toate odata. Trebuie sa ne indreptam de la inceput toate fortele impotriva ei si aceasta mai cu seama din pricina faptului ca in acest moment avem multa ura fata de ea, ura din care vine si puterea de a i ne impotrivi. Iar fara a o zdrobi pe aceasta dintai, nu vom putea sa le biruim pe celelalte. Pe a treia treapta este de la sine inteleasa necesitatea respectarii unei randuieli a faptelor celor dupa Dumnezeu. Astfel, chiar de la inceput se duce razboi impotriva patimilor precumpanitoare, mai tarziu impotriva izvorului lor, iar apoi, cand toate sunt ingenuncheate, virtutea este sloboda sa caute resturile ostirii dusmane, dupa propriul sau discernamant si mai ales dupa imboldurile launtrice. Trebuie sa ne luptam mai intai cu patima care se desteapta si se vadeste pe sine.

Acestea sunt scopurile luptei si ele trebuie implinite dupa randuiala cunoscuta. Pe langa Respectarea randuielii aratate mai sus, insasi impotrivirea trebuie sa se supuna unei cresteri treptate, dupa o anumita impartire dreapta, astfel incat sa nu alergi de la un lucru la altul, asemenea celui risipit. Altminteri vei semana in sufletul tau trufia si nu vei dobandi nici roade adevarate. Cu cat lucrezi cu mai multa hotarare si staruinta, cu atat vei fi mai aproape de deznodamant si de pacea sufleteasca. Staruie in lucrarea pe care ai inceput-o pana se vor ivi si roadele, fiindca sfarsitul este cel care incununeaza toata nevointa. Si nevoitorul sa ia aminte la tot ceea ce ii arata experienta sa intr-ale ostenelii duhovnicesti. Se pare ca asa se desfasoara lucrurile: imediat dupa convertire se duce un razboi activ cu patimile; indata dupa el sau impreuna cu el se face si lupta launtrica. Mai tarziu ele se intai resc si sporesc reciproc - crescand nevointa launtrica, s reste pe potriva ei si cea exterioara si intarindu-se cea exterioara se intareste de asemenea si cea launtrica; in sfarsit, cand amandoua sunt indeajuns de puternice, nevoitorului ii vin ganduri despre osteneli si fapte ascetice care sa starpeasca definitiv patimile si sa le taie din radacina. Marile nevointe si lucrari ascetice nu trebuie luate asupra-ne dupa cum ne taie capul si nici nu trebuie sa-i sfatuim pe altii sa se dedea lor. Trebuie inaintat pas cu pas, crescand si intarindu-ti treptat puterea, astfel incat nevointele sa sporeasca o data cu sporirea puterii si indemanarii tale duhovnicesti. Altminteri lucrarea ta va semana cu un petic nou [cusut] la o haina veche. Cerinta nevointei trebuie sa vina dinauntru, asa cum uneori se intampla ca tratamentul medical sa fie reglat cu mai multa acuratete de nevoile si sensibilitatea pacientului.

11) Lupta mintii si cea activa impotriva patimilor sunt prin sine aprige; insa cu mult mai mult este incununata de biruinta si de roade si cu mult mai grabnic decurge ea atunci cand o savarsim sub povatuirea altcuiva. S-ar putea intampla sa nu zaresti intotdeauna dusmanul in razboiul mintii, sau sa nu fii in stare sa-1 biruiesti si sa-ti mentii ravna si hotararea, sau, mai cu seama, in amandoua situatiile nu vei dispune de un plan sau de o schita pregatitoare, dupa care sa te orientezi in timpul luptei. Este efectiv imposibil sa implinesti asa ceva de unul singur. Toti avem nevoie de cineva care sa priveasca din afara cele prezente si cele viitoare ale noastre.

Iata de ce a te incredinta povatuirii unui parinte duhovnicesc trebuie socotita drept cea mai buna si cea mai spornica metoda pentru indreptarea noastra. Povatuitorul va aplica pe noi si in noi aceeasi metoda: razboiul mintii si cel activ; dar, lucrul care este cel mai important, se va folosi de ea dupa propria lui judecata, dupa planul sau, luand aminte la toate cararile si raspantiile si avand in vedere scopul. Asadar, daca doresti si cauti curatia, roaga-te fierbinte Domnului sa-ti descopere un parinte si o calauza si, o data ce l-ai aflat, marturiseste-i tot ceea ce vezi si cunosti tu despre tine. Apoi incredinteaza-te lui; asculta-l intru toate cele din afara si dinauntru. Lasa-te in mainile lui precum un material brut, astfel incat sa plasmuiasca din el un locas al Domnului, o faptura noua. Facand astfel, arunca de la tine orice grija de sine si adaposteste-te sub aripa parintelui tau.

Lasa-l pe el sa te calauzeasca unde si cum va voi; lasa-1 sa te indrume sa faci ce, cand si unde va voi. Noua ne revine sa il ascultam fara cartire, fara a marunti tot ceea ce face, cu credinta si cu bucurie, descoperindu-i pe deplin constiinta sau cunoasterea gandurilor, dorintelor, patimilor, faptelor si cuvintelor noastre, adica a tot ceea ce ni se intampla sau savarsim noi. Asta il va ajuta sa-si dea seama unde ne aflam si in ce stare launtrica suntem si-i va da un punct de sprijin cat mai solid pentru povatuirea si lucrarea pe care ne-o va randui.

Descoperirea gandurilor si ascultarea fata de un batran sunt cele mai puternice lucrari pentru starpirea patimilor si biruirea demonilor. De fiecare data cand ne marturisim gandurile si lucram intocmai dupa sfatul, pe care il primim, facem ca si cum am curati ranile si am schimba pansamentul.

Un tratament extrem de eficient! Cel ce si-a marturisit durile scoate afara toata necuratia si, prin ascultare, primeste o comoara noua, neintinata - merinde intaritoare si seva curata. Se aseamana celui care vomita hrana stricata si primeste apoi mancare buna, sanatoasa. Dar, ceea ce este cel mai important, aceasta lucrare taie de la radacina patima egoismului, a ?eu?-lui. Cel ce se lupta de unul singur, conduce el insusi atacurile, astfel incat in timp ce lupta pe de o parte cu egoismul, pe de alta parte cumva il hraneste. Prin ascultarea fata de un povatuitor, ?eu?-l nostru propriu si vointa lui se risipesc si din cauza aceasta si patimile isi pierd orice sprijin. Se apropie si lovesc in mod dezordonat, fara nici o randuiala; chiar si in aceste conditii, ambitiile lor viclene sunt vadite si zadarnicite prin faptul ca se afla in camp deschis. In general, acesta este mijlocul cel mai puternic pentru a starpi patimile si a aduce pe cineva cat mai grabnic la [starea de] curatie.

Aici este cuprinsa toata experienta Parintilor si se pot aduce nenumarate exemple. Se cuvine sa insistam asupra faptului ca este cu atat mai bine pentru tine, cu cat iti gasesti mai repede un povatuitor, dupa convertire. Atunci ravna este arzatoare si gata de orice, iar un parinte intelept poate face orice cu ea, mai ales atata timp cat lucrarea calauzita de voia proprie - care da nastere la indaratnicie, neincredere, dorinta de a-i indrepta pe altii si o tendinta de a "ajusta" sfaturile duhovnicului - n-a apucat sa prinda radacini. Cel ce s-a imbolnavit deja de acestea si si-a ales un povatuitor trebuie sa se lase mai intai vindecat pentru a putea ajunge la starea de fiu adevarat, care sa fie format. Este o nenorocire cand sufletul s-a obisnuit sa faca totul dupa propria ratiune si vointa.

12) In fine, o curatire desavarsita a intregii noastre fim-te, o purificare prin foc este savarsita de catre insusi Domnul. Aceasta se petrece in afara prin necazuri, iar inauntru prin lacrimi. Nu putem spune ca aceste lucrari curatitoare apar numai la sfarsit si nu si mai inainte. Nu, ele se nasc inca de la inceput si insotesc omul in chipul feluritelor intamplari amare si al umilirilor inimii si cu cat sporeste omul [launtric] cu cat se intetesc si ele. Insa Domnul este Cel Care le aduce peste noi, ingaduindu-le si, ca sa zicem asa, binecuvantandu-le spre a ne fi de folos in infaptuirea tuturor lucrarilor noastre launtrice si exterioare. inspre sfarsit, El le randuieste dinadins, ne da lacrimi si aduce necazurile si scarbele - fie toate dintr-odata, fie una dupa alta, mai intai lacrimile sau necazurile, fie numai una din acestea pentru o persoana si cealalta pentru alta persoana.

Necazurile sunt focul, iar lacrimile sunt apa. Acesta este Botezul prin foc si prin apa, despre care Sfantul Isaac Sirul spune ca este intruchipat prin urcarea pe Cruce, sau este rastignirea din urma a omului celui vechi. Aceasta clipa, se spune, este timpul marii incercari, precum cea patimita de Avraam care si-a adus fiul spre a fi jertfit. Mintea este acoperita de pacla, inima se zbate in chinuri rascolitoare; deasupra este asteptarea maniei, dedesubt este pregatit iadul. Omul se vede pe sine pierind, atarnand deasupra haului. Unii trec peste acest moment plini de biruinta, altii cedeaza si cad, intorcandu-se pentru a reincepe urcusul acestui deal. Cel ce a urcat si aceasta treapta, ca si cei ce s-au inaltat la cer, nu mai este pamantesc, ci ceresc; Duhul lui Dumnezeu Se salasluieste in ei si ii poarta asemenea rotilor din vederea lui Iezechiel [N. tr.: Iezechiel 1]. Dumnezeu Se misca intru ei. Starea lor este mai presus de puterea mintii, nu poate fi cunoscuta decat prin experienta si de aceea cei care au trait-o nu vorbesc despre ea - nu este de folos altora si poate fi chiar vatamatoare.

Alte mijloace de purificare: necazuri si intamplari neplacute trimise de Dumnezeu

Asa stau lucrurile la sfarsit. Pana atunci, necazurile necontenite, situatiile neplacute trimise de Dumnezeu si un duh de pocainta daruit tot de la El trebuie sa fie impreuna cu alte mijloace, cele mai puternice cai de curatire [a firii inrobite de pacat]. Ele au aceeasi putere cu cea a unui povatuitor duhovnicesc, iar in lipsa lui ii pot tine locul intr-un chip multumitor; de fapt, pentru cel ce crede si este si smerit chiar il inlocuieste. Pentru ca in acest caz Dumnezeu insusi este calauzitorul si povatuitorul si El este, fara putinta de tagada, mai intelept decat tot omul. Sfantul Isaac Sirul zugraveste in amanunt modul in care Dumnezeu il calauzeste pe om prin necazuri din ce in ce mai curatitoare si in care El aprinde duhul de pocainta in acesta. De la noi nu se cere decat credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu si sa primim cu intarire, cu bucurie si cu multumire tot ceea ce El ne trimite. Unde sufletul nu este intarit in asemenea simtaminte, necazurile si intamplarile amare isi pierd toata puterea de a curati, neputand sa patrunda in inima si in adancuri. Aceasta cu privire la necazuri.

Zdrobirea presupune cunoasterea amanuntita a pacatelor si a tulburarilor si o dobandim atat printr-o atenta veghere asupra noastra si a ceea ce se petrece inauntru, cat si prin deasa spovedanie facuta cu pocainta si durere pentru pacatele savarsite. Fara necazurile din afara, este cu anevoie pentru cineva sa reziste nebiruit de mandrie si de parerea de sine; si fara zdrobirea inimii, cum (vei putea lepada) oare de la tine egoismul launtric al fariseicei indreptatiri de sine? Cel ce nu rabda necazurile este socotit de Apostol preadesfranat intrucat nu e in puterea noastra ci in mainile lui Dumnezeu sa randuiasca scarbele din afara, sa nu le cerem, pentru ca puterea noastra de a le suferi cu rabdare nu este sigura. Totusi, sa nu aratam nepasare fata de zdrobirea launtrica. Ea se afla mai mult de jumatate in mainile noastre si nu este oprit a ne ruga pentru ele.

Asadar sileste-te pe cat iti ingaduie intelepciunea si pe cat iti este cu putinta. Smereste-te cat mai des cu putinta inaintea lui Dumnezeu, aruncandu-te cu pocainta inaintea Lui si rugandu-L sa Se milostiveasca de tine. Vazand ostenelile tale, El iti va darui zdrobire necontenita si, daca e de trebuinta, un suvoi nestavilit de lacrimi prin care fata sufletului tau se va spala si in cele din urma se va curati. Biruinta [astfel dobandita] nu trebuie sa nasca in noi bizuirea pe sine si trambitarea de sine, ci sa duca la trezvie - poate ca aratarea biruintei inseamna de fapt ca Domnul te-a si lepadat ca pe ceva netrebnic. Mai degraba trebuie sa aprinda in noi ravna aprinsa pentru zdrobirea inimii, care este o jertfa intotdeauna bineprimita de Dumnezeu. Se poate chiar afirma ca, atunci cand nu ai parte de necazuri din afara, se cuvine sa ai parte de stramtorare launtrica, la care te cheama insusi Dumnezeu. De asemenea, este adevarat ca El daruieste alinare celui ce trece prin scarbele cele din afara - clipe de negraita bucurie care te fac sa uiti de toate necazurile, iti tamaduiesc ranile si iti alunga plansul si intristarea. Revarsarea milei dumnezeiesti poate - sau nu - fi insotita de lacrimi. Cel mai important este sa plangi inaintea Domnului pentru necuratia ta.

Concluzie

Acestea sunt toate mijloacele prin care patimile sunt dezradacinate din noi - fie prin propria noastra osteneala a mintii sau prin povatuitorii pe care ii aflam, fie prin lucrarea nemijlocita a Domnului insusi. Am aratat deja ca iara razboiul launtric cu gandurile, lupta exterioara nu are cum sa fie incununata de biruinta; la fel stau lucrurile atat in privinta razboiului dus sub calauzirea unui parinte duhovnicesc cat si a curatirii savarsite de catre pronia divina. Prin urmare, lupta launtrica trebuie sa fie necurmata si neschimbata. Ea nu este grozav de puternica prin sine insasi dar atunci cand lipseste, toate celelalte mijloace sunt nelucratoare si nefolositoare. Tipicarii si cei ce sufera, cei ce plang si cei aflati sub ascultare au pierit si pier inca din pricina unei insuficiente lupte launtrice sau paze a mintii. Daca, pe langa toate acestea, iti aduci aminte de toate cele ce s-au spus pana aici cu privire la aplicarea lucrarii launtrice, ca tocmai intr-insa se afla scopul si puterea nevointei exterioare, atunci se vadeste intreaga insemnatate a puterii lucrarii launtrice si oricine poate vedeai [cu usurinta] ca ea este rodul, temelia si scopul tuturor nevointelor ascetice. Putem rezuma intreaga noastra lucrare ii urmatoarea formulare: dupa ce te-ai adunat inlauntru, desteapta-ti constiinta duhovniceasca si lucrarea vietii duhovnicesti si, in aceasta stare, umbla potrivit cu planul lucrarii dii afara, sub indrumarea unui parinte duhovnicesc sau a Proniei. Observa si urmareste cu multa asprime si luare-aminte incordata tot ceea ce se petrece inlauntrul tau. De indata ce isi iteste capul vreo miscare patimasa, izgoneste-o si zdrobeste-o si cu gandul si cu fapta, neuitand fireste sa reincalzesti un duh launtric de strapungere si de durere pentru pacatele tale.

Toata atentia ascetului trebuie concentrata asupra acestui lucru, astfel incat, in cursul nevointelor ascetice, sa nu fie risipit sau sa se faca asemenea unuia inlantuit sau impresurat de propriile sale ganduri. A lucra intr-o asemenea adunare launtrica si pazire a inimii inseamna a lucra cu trezvie, iar stiinta acestei lucrari este [de fapt] stiinta trezviei. Acum putem pricepe motivul pentru care toti ascetii socoteau trezvia ca fiind cea mai de seama dintre toate virtutile ascetice, si pentru care oricine este lipsit de ea este sterp. De aceea, ea trebuie sa fie accentuata in mod deosebit. Am vorbit despre ea, dar acela a fost numai inceputul. A fost amintita mai inainte pentru a arata ca cel ce se nevoieste nu trebuie sa inceapa lucrarea impotrivirii de sine si a silirii de sine altfel decat dinlauntru inspre afara, sau, mai bine spus, sa umble in trezvie, intarindu-se launtric. Acum vom lua acelasi punct de plecare si vom porni pe scara dumnezeiescului urcus, pentru ca acesta din urma este scopul, iar toate lucrarile cele exterioare sunt mijloacele [ajutatoare]. Cu alte cuvinte, trebuie sa aratam: tinderea cea mai dinauntru catre Dumnezeu a duhului ce petrece in nevointe ascetice, conditiile unei cat mai grabnice apropieri de El si starea celui ce s-a apropiat - sau, mai bine spus, a celui care este in stare de asa ceva, intrucat apropierea [de cele ceresti] vine de la Dumnezeu.

Sfantul Teofan Zavoratul

23 Mai 2016

Vizualizari: 11136

Voteaza:

Lupta cu fiecare gand in parte 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

gandurile patimile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE