Lupta in rugaciune

Lupta in rugaciune Mareste imaginea.

Duhule Sfinte, imparate Vesnic
si Datatorule al vietii nestricacioase,
priveste in nesfarsita Ta mila
asupra neputintelor firii noastre.
Lumineaza-ne si sfinteste-ne.
Fa ca lumina cunostintei Tale
sa straluceasca in inimile noastre intunecate.
Si in vasele de lut ale firii noastre
arata puterea Ta nebiruita!

Rugaciunea e o creatie infinita, arta suprema. Mereu si mereu, simtim o navala infocata spre Dumnezeu urmata numai de o cadere din lumina Sa. Iarasi si iarasi, devenim constienti de neputinta mintii de a se ridica spre El. Sunt clipe in care ne simtim la marginea nebuniei. „Ne-ai dat porunca de a iubi, dar nu se afla in mine puterea de iubi. Vino si savarseste in mine tot ceea ce ai poruncit, caci poruncile Tale covarsesc puterile mele. Mintea mea e prea slaba ca sa Te inteleaga pe Tine. Duhul meu nu poate vedea tainele voii Tale. Zilele mele trec in nesfarsita dezbinare. Sunt chinuit de teama de a Te pierde din pricina gandurilor rele din inima mea."

Uneori rugaciunea pare sa slabeasca, si atunci strigam: „Doamne, sa-mi ajuti mie, grabeste-Te!" (Ps 69, 1). Iar daca nu lasam din mana poala vesmantului Sau, ajutorul va veni. Este vital sa locuim in rugaciune spre a contracara influenta distructiva si persistenta a lumii exterioare.

Rugaciunea nu va intarzia sa faca din nou vie in noi suflarea dumnezeiasca pe care Dumnezeu a suflat-o in narile lui Adam si in virtutea careia Adam „s-a facut suflet viu" (Fc 2, 7). Atunci mintea noastra renascuta se va minuna de inalta taina a fiintei, si inimile noastre se vor face ecoul laudelor inaltate de psalmist lucrurilor minunate ale Domnului. Vom intelege sensul cuvintelor lui Hristos: „Eu am venit ca viata sa aiba si din belsug s-o aiba" (In 10,10).

Dar aceasta viata e plina de paradoxuri, ca de altminteri intreaga invatatura a Evangheliei. „Foc am venit s-arunc pe pamant, si cat as vrea sa fie-acum aprins!" (Lc 12, 49). Pana ce nu trecem prin acest foc ce mistuie patimile care ne destrama firea, nu vom vedea focul transformandu-se in lumina, fiindca nu Lumina, ci Focul vine mai intai: in starea noastra cazuta, arderea premerge luminarii. Sa binecuvantam, asadar, pe Dumnezeu pentru acest foc mistuitor. Nu cunoastem dintr-odata, dar cel putin cunoastem „in parte" (1 Co 13, 9), ca nu exista nici o alta cale pentru noi muritorii de a ne face „fii ai invierii" (Le 20,36), de a domni impreuna cu Hristos. Oricat de chi-nuitoare ar fi aceasta recreare, oricat de dureros ar fi acest proces, el va fi unul fericit. Eruditia cere multa osteneala, dar rugaciunea este incompa-rabil mai greu de dobandit.

Atunci cand Evangheliile si Epistolele devin reale pentru noi, vedem cat de naive au fost notiunile noastre trecute despre Dumnezeu si despre viata intru El, cat de departe intrece realitatea inchipuirea omului. „Pe cele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea l-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc" (1 Co 2, 9). Chiar si numai o soapta a Dumnezeirii e o slava ce nu se compara cu nici un alt continut al vietii traite departe de Dumnezeu.

Ingusta este cale, spinoasa si chinuitoare. Inaintand pe ea vom suspina mult. Frica aceea care este „inceputul intelepciunii" (Ps 110, 10) se va agata de inima noastra si va rasuci intreaga noastra fiinta din afara inspre inauntru pentru a concentra atentia asupra a ceea ce se intampla in interior. Neputinciosi in a-I urma lui Hristos, ne vom opri infricosati. „Si erau pe drum. si lisus mergea inaintea lor. Si ei erau uimiti; si cei ce mergeau in urma Lui se temeau" (Mc 10, 32).

Nimeni dintre noi nu poate scapa de suferinta daca vrem sa ne nastem la o noua viata in Dumnezeu, daca vrem sa transformam trupurile noastre firesti in trupuri duhovnicesti. (Dupa cum spunea Sfantul Apostol Pavel, "se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc" - 1 Co 15, 44.) Numai puterea rugaciunii depaseste rezistenta materiei si elibereaza mintea noastra din aceasta lume stramta si inerta spre vastele spatii deschise, stralucind de Lumina.

Mintea e naucita de incercarile ce cad asupra ei in lupta noastra pentru rugaciune. Nu e usor sa identificam cauza sau felul acestora. Pana ce vom intra „in locasul cel sfant lui Dumnezeu" (Ps 72,17), vom sovai adeseori, nesiguri daca faptele noastre sunt bineplacute Celui Preasfant, intrucat nu suntem scutiti de pacat, putem doar crede ca faptele noastre rele provoaca furtunile ce bantuie in jurul nostru - desi Sfantul Apostol Petru reamintea primilor crestini in deznadejdea lor ca „Duhul slavei" (1 Ptr 4,14) odihnea asupra lor. Un lucru insa este mai presus de indoiala: va veni ceasul in care toate incercarile si necazurile noastre vor disparea in trecut. Atunci vom vedea ca perioadele cele mai chinuitoare ale vietii noastre au fost cele mai rodnice si ele ne vor insoti dincolo de hotarele acestei lumi, pentru a fi temelia imparatiei „de nezdruncinat" (Evr 12, 28).

Atotputernicul Dumnezeu ne cheama din nimic. Prin firea noastra suntem facuti din nimic; insa chiar si de la Dumnezeu asteptam consideratie si atentie. Dintr-odata insa, Cel Atotputernic Se descopera pe Sine insusi intr-o smerenie nemar-ginita. Vedenia inunda intreaga noastra fiinta si instinctiv ne aplecam in adoratie. Chiar si aceasta nu pare a fi indeajuns; oricat de mult vom incerca sa ne smerim inaintea Lui, nu va fi indeajuns fata de smerenia Lui.

Rugaciunea catre acest Dumnezeu al iubirii si smereniei se ridica din adancurile fiintei noastre. Cand inima noastra e plina de dragoste pentru Dumnezeu, atunci suntem pe deplin constienti de apropierea noastra de El - chiar daca stim foarte bine ca suntem doar pamant si tarana (cf. Fc 3,19). Cu toate acestea, in infatisarea vazuta a firii noastre, Dumnezeu Cel nemuritor a zugravit asemanarea Fiintei Sale nevazute si astfel putem sesiza vesnicia. Prin rugaciune intram in viata dumnezeiasca; si Dumnezeu rugandu-se in noi e viata cea necreata care ne inunda. 

Facandu-ne dupa chipul Sau si dupa asemanarea Sa, Dumnezeu ne-a asezat inainte nu ca o lucrare a Sa in intregime supusa Lui, ci ca un fapt dat (datum) chiar si pentru El - ca fiinte libere. Si in virtutea acestui fapt, relatiile dintre om si Dumnezeu sunt bazate pe principiul libertatii. Cand abuzam de aceasta libertate si pacatuim, atunci intoarcem spatele lui Dumnezeu. Aceasta libertate de a intoarce spatele lui Dumnezeu e aspectul negativ, tragic al vointei libere, dar e o conditie indispensabila ca noi sa ne putem impartasi de o viata cu adevarat dumnezeiasca, viata care nu poate fi predeterminata.

Avem doua alternative diametral opuse: fie sa-L refuzam pe Dumnezeu - ceea ce este insasi esenta pacatului - fie sa ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca suntem facuti dupa asemanarea cu Dumnezeu, dorim in chip firesc desavarsirea dumnezeiasca care este in Tatal nostru. Si atunci cand ii urmam, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultam pur si simplu imboldul nostru de a ne asemana desavarsirii Lui. „Fiti voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este!" (Mt 5,48).

Tatal nostru Carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau

Tu mi-ai dat sa simt sfintenia Ta si sunt gata sa fiu sfant intru Tine Vina imparatia Ta Fie ca viata Ta slavita sa patrunda in mine si sa devina a mea.

Faca-se voia Ta

in pamantul fiintei mele create, precum in cer, in Tine insuti, din vesnicie.

Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi „painea cea adevarata ce pogoara din cer si da viata lumii" (In 6, 32-33).

Si ne iarta noua greselile noastre precum si noi iertam gresitilor nostri

 Prin Duhul Tau Cel Sfant, da-mi sa iert semenilor mei, ca nimic sa nu ma impiedice de a primi iertarea Ta. Si nu ne duce pe noi in ispita Tu stii ticalosia mea; ca sunt de-a pururea gata sa pacatuiesc. Trimite ingerul Tau sa stea in calea vrajmasilor mei atunci cand pacatuiesc (cf. Nm 22, 22). Ci ne izbaveste de cel rau Izbaveste-ma de puterea vrajmasului de moarte, vrajmasul omului si al lui Dumnezeu. 

La inceput ne rugam pentru noi insine; dar atunci cand Dumnezeu prin Duhul Sau Cel Sfant ne da intelegere, rugaciunea noastra dobandeste proportii cosmice. Atunci cand ne rugam cu rugaciunea „Tatal nostru", ne gandim la intreaga umanitate, si cerem plinatatea harului pentru toti oamenii ca si pentru noi insine. Sfinteasca-Se Numele Tau de catre toti oamenii. Vina imparatia Ta pentru toate popoarele, ca viata Ta Dumnezeiasca sa devina viata lor. Faca-se voia Ta: voia Ta singura ii uneste pe toti in dragostea Ta. Izbaveste-ne de cel rau - de „ucigatorul" (In 8,44) care seamana pana departe vrajmasie si moarte. (Potrivit interpretarii noastre crestine, raul - ca
si binele - exista numai acolo unde exista o forma personala de existenta. Fara aceasta forma personala n-ar exista nici un rau, ci numai procese naturale determinate.)

Existenta raului in lume in general si in umanitate in special ridica problema participarii lui Dumnezeu la viata istorica a neamului omenesc. Multi si-au pierdut credinta fiindca li se pare ca daca Dumnezeu ar fi existat, raul n-ar fi putut fi atat de puternic si nici n-ar fi fost raspandita suferinta atat de absurda. Ei uita insa ca Dumnezeu tine la libertatea omului, care e radacina principala a creatiei Sale dupa chipul lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu ar interveni atunci cand omul inclina spre rau, ar insemna sa-llipseasca de posibilitatea autodeterminarii si sa-l distruga in acelasi timp. Dar Dumnezeu poate si mantuieste cu adevarat oameni si natiuni daca ele umbla pe calea pe care El le-o arata.

Hristos a spus: „N-am venit sa aduc pace, ci sabie" (Mt io, 34) si „dezbinare (Lc 12, 51). Hristos ne-a chemat la razboi pe taramul duhului si arma noastra este „sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu" (Ef 6, 17). Batalia noastra e dusa in conditii extraordinar de inegale. Suntem legati de maini si de picioare. Nu indraznim sa lovim cu foc sau sabie: singura noastra arma e iubirea, chiar si pentru vrajmasi. Unicul razboi in care suntem angajati e intr-adevar un razboi sfant. Ne luptam cu vrajmasul de pe urma si singurul dusman al neamului omenesc: moartea (1 Co 15, 26). Lupta noastra este lupta pentru invierea Domnul a indreptat si sfintit sirul stramosilor Sai. in chip asemanator, fiecare dintre noi, daca urmam lui Hristos, ne putem indrepta pe noi insine in fiinta noastra individuala, restaurand chipul lui Dumnezeu in noi printr-o cainta to-tala, si facand astfel putem ajuta la indreptarea stramosilor nostri. Purtam in noi insine mostenirea pacatelor stramosilor nostri; si, in virtutea unitatii ontologice a neamului omenesc, tamadu-irea noastra inseamna si tamaduirea lor. Suntem atat de legati intre noi, incat omul nu se mantu-ieste doar pe sine insusi.

Am gasit ca monahii de la Sfantul Munte intelegeau bine acest lucru. Un monah e un om care si-a dedicat viata lui Dumnezeu, care crede ca daca vrem ca Dumnezeu sa fie in intregime cu noi si in noi, atunci trebuie ca si noi sa ne daruim Lui cu totul, iar nu numai in parte. Monahul renunta la casatorie si la nasterea de copii pentru a pazi si tine poruncile lui Hristos cat mai deplin cu putinta. Daca un monah nu-si realizeaza adevaratul sau scop - acela de a trai viata pe pamant avand mintea unita cu Hristos - monahismul sau nu este unul sadit asa cum se cuvine. Cu alte cuvinte, el nici nu ajuta la continuarea neamului omenesc prin nasterea de prunci, nici nu promoveaza in intregime nemurirea prin inviere. El renunta la planul istoric prin refuzul de a-si asuma o actiune istorica pozitiva - ca sa nu spunem si politica - insa nu-si transfera exis-tenta in planul spiritual metaistoric. Necastigand nici o biruinta in planul universal al razboiului duhovnicesc, el nu-i ajuta nici pe semenii sai sa realizeze planul dumnezeiesc. Cu toate acestea, chiar daca monahul nu poate realiza desavarsirea crestina, nazuinta sa ajuta chiar si asa intreaga lume.

Sfanta Treime, Parinte, Fiule si Duhule,
Singurul Adevaratul Dumnezeul nostru,
Pururea viu si atotputernic,
Care singur dai tarie celor necajiti
si sprijin celor slabi;
Tu, jura de Care cei puternici slabesc
si cei tari devin neputinciosi,
cei satuli flamanzesc
si cei tineri se incovoaie,
asculta-ne in necazul nostru
si ridica-ne la o slujire vrednica de Tine.
Rugamu-ne ̃ie, auzi-ne si ne miluieste!

Atunci cand prin harul Duhului Sfant i se da unui om sa „ajunga. la starea de barbat desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos" (Ef4,13), un astfel de eveniment se rasfrange in modul cel mai hotarat nu numai asupra destinului intregii umanitati - inraurirea sa trece dincolo de hotarele istoriei si se rasfrange asupra intregii vieti cosmice, fiindca insasi lumea a fost creata pentru om.

Cand ne abatem de la calea aratata de Hristos - adica de la indumnezeirea omului prin puterea Duhului Sfant - intregul rost al venirii omului in lume dispare.

Sfantul Nicolae Velimirovici

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1751

Voteaza:

Lupta in rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE