Piedici la spovedanie

Piedici la spovedanie Mareste imaginea.

Păcatul este înfricoşător, dar încă şi mai înfricoşătoare este nepocăinţa. Diavolul ştie aceasta, iar după ce izbuteşte să atragă pe om într-un oarecare păcat, apoi, cu înzecite puteri, se sileşte să-l îndepărteze pe păcătos de la pocăinţă şi spovedanie.

In acest scop, el foloseşte felurite mijloace. Două dintre acestea - amânarea şi ruşinea - se arată a fi printre cele mai eficace. „La demoni există obiceiul -spune Sfântul Ioan Scărarul - să ne insufle nouă fie să nu ne spovedim, fie să facem aceasta de ochii altora, fie să învinuim pe alţii pentru păcatele noastre."

Cel care amână pocăinţa sa nu face decât să ridice un zid între păcătos şi Dumnezeu. Păcatele sunt cărămizile, zilele care trec - mortarul, zidarul - păcătosul care nu se pocăieşte. Cu cât mai mult păcatele se îngrămădesc în conştiinţa omului, cu atât mai gros şi mai înalt se înalţă zidul dintre el şi Dumnezeu.

Omul care-şi amână pocăinţa aşază peste haina lui cea duhovnicească noi şi noi pete. Câtă vreme această haină preascumpă a nevinovăţiei este curată, el poate să vadă petele separate, iar la vremea lor să le îndepărteze; dacă se ascunde însă întru ea multă murdărie, se ponoseşte şi atunci cel care o poartă nu poate să mai vadă petele de pe ea, ori să mai fie impresionat de acestea. Haina deja nu mai poate fi curăţită, ci se arde, iar sufletul rămâ- ne ruşinat, slăbit şi gol înaintea vederii îngerilor şi a lui Dumnezeu. Astfel, el piere.

Amânarea pocăinţei e ca şi amânarea lecuirii unei boli trupeşti. Când, în cele din urmă, cel bolnav se hotărăşte să meargă la medic se dovedeşte că boala deja a avansat şi a devenit de nevindecat. Tot astfel se poate spune şi despre ruşinea de a ne mărturisi păcatele. Dacă cineva se îmbolnăveşte trupeşte şi nu vrea să meargă la medic, căci ştie că acolo îl vor pune să se dezbrace ca să fie consultat, în acest chip îşi riscă sănătatea şi viaţa -şi aceasta din prostie şi dintr-o stânjeneală nelalocul ei.

Când Preacuvioasa Teodora i-a întrebat pe îngerii care-i duceau sufletul prin vămi dacă sufletele omeneşti urmează să treacă prin aceste locuri şi să fie oprite şi chinuite de vameşii-demoni cei plin de răutate, ea a primit următorul răspuns: „Cu adevărat, nu există o altă cale pe care sufletul să meargă la Dumnezeu, însă doar pe acele suflete care nu s-au spovedit ori care şi-au ascuns păcatele la spovedanie, mai cu seamă pe cele de ruşine, demonii le opresc şi le chinuie; cei care şi-au spovedit însă curat păcatele, trecând prin acestea, capătă îndurare de la Dumnezeu."

In afară de ruşine, diavolul foloseşte şi alte viclenii ca să ne îndepărteze de pocăinţă şi să ne mărturisim rar, până ce izbuteşte ca pe deplin să ne rupă de această Sfântă Taină mântuitoare. Când pocăinţa şi spovedania ies din mintea omului celui mândru, care încetează să contemple pe Dumnezeu, în cele din urmă acesta devine asemenea demonilor.
Mulţi dintre aşa-zişii creştini ortodocşi influenţaţi de înţelepciunea protestantă cea deşartă cugetă: „De ce trebuie să merg oare la preot şi să mă spovedesc? Este îndeajuns să-mi mărturisesc păcatele doar lui Dumnezeu, să mă căiesc de ele înaintea Bunului Iisus şi El mi le va ierta."

Acest chip duhovnicesc al tămăduirii de sine e foarte primejdios, căci Hristos a dat doar preoţilor puterea de a lega şi dezlega păcatele (v. In 20, 22-23). Şi doar prin ei ne curăţeşte de toate păcatele şi nelegiuirile noastre, în afară de aceasta, spovedania are şi o parte morală: dacă ai greşit, trebuie să te ruşinezi pentru păcatul săvârşit, să roşeşti atunci când îl recunoşti - la fel cum cel prins în flagrant roşeşte până la urechi. Astfel, te vei gândi serios dacă vei mai repeta de acum înainte păcatul, ştiind că din nou va trebui să-l spovedeşti. E mult mai uşor, mai la îndemână să păcătuieşti la nesfârşit şi să te mărturiseşti înaintea lui Dumnezeu şi El întotdeauna te va ierta. Lesne şi la îndemână, căci calea spovedaniei este strâmtă, plină de mărăcini şi întristătoare, iar porţile ei sunt înguste; acestea însă duc către viaţa veşnică (v. Mt. 7,13-14).

Spovedania „doar la Dumnezeu" ascunde încă alte multe primejdii: omul poate să se căiască de păcate nefăcute, iar adevăratele sale păcate să le treacă cu vederea; unele păcate să le subaprecieze, micşorându-le, iar pe altele să le supraaprecieze.

Un astfel de om devine preot lui însuşi, duhovnic, învăţător, cârmuitor de sine şi precum un orb duce sufletul său către prăpastia iadului (v. Mt. 15,14).

Un alt grup de creştini scuză neglijenţa lor către spovedanie luând drept motiv nedesăvârşirile preotului. Ei spun ca preotul lor de enorie e un om foarte păcătos. Iar dacă nu e într-atât de păcătos ca ceilalţi oameni, îşi are nedesăvârşirile lui. Şi cum ar putea un om păcătos să ierte păcatele?

Acestea şi alte judecăţi asemenea sunt foarte greşite şi primejdioase. In primul rând, cel mai înfricoşător lucru e faptul că mirenii îndrăznesc să judece starea morală a părinţilor lor -o probă clară de osândire, osândirea unui duhovnic; iar în al doilea rând - chiar dacă preotul osândit ar fi, într-adevăr, un om păcătos, aceasta nu ar micşora cu nimic harul dat lui de Sfântul Duh prin punerea mâinilor, îndeajuns fiind ca el să păzească credinţa ortodoxă şi să săvârşească tainele după pravila canonică. Preotul- vrednic ori ba, păcătos, ori drept -e doar vas al Sfântului Duh care, înainte de a fi întrebuinţat la săvârşirea unei taine, trebuie curăţit pe dinăuntru şi astfel harul dintru el, dăruit lui de Sus, prin punerea mâinilor, e întotdeauna lucrător. De o importanţă esenţială pentru puterea şi lucrarea unei taine, inclusiv a Tainei Spovedaniei, nu e starea morală a preotului, ci credinţa celui care se sfinţeşte. Aşa cum soarele nu-şi întinează lumina atunci când încălzeşte locuri necurate, cum un vas de aur nu-şi pierde valoarea daca în el a fost aşezat ceva murdar, tot astfel şi harul Sfântului Duh este puternic şi lucrător şi în cel mai păcătos preot dacă acesta a săvârşit Taina după pravila canonică, iar creştinii au încredere în acesta.

Dacă unii nu voiesc să se spovedească însă la un anume preot, mânaţi de oarecare pricină întemeiată, să facă acest lucru la un alt preot ales de ei.

Sunt şi astfel de credincioşi care fug de spovedania la preot pentru că acesta îi cunoaşte ca fiind creştini râv-nitori, iar după spovedanie ar putea să-şi schimbe buna părere despre ei. Lucrul acesta este, într-adevăr, şi mai înfricoşător. In cazul dat, păcătosul nu ar dori să afle, ca să spunem aşa, ce părere ar avea despre el, cu păcatele sale nepocăite, Dumnezeu, îngerii şi sfinţii, şi pare a fi neinteresat de faptul că sufletul său mirosind de păcate piere, ci se gândeşte doar să nu-şi piardă bunul său nume înaintea unui om. Poate preotul să aibă însă o părere bună despre careva dintre enoriaşii săi, dacă bagă de seamă că acesta nu se spovedeşte, nu se împărtăşeşte şi arată doar evlavie în afară? Cu totul altfel l-ar iubi el până la capăt pe păcătosul care se căieşte, dacă acesta şi-ar spovedi păcatele, curăţindu-şi şi ultima fibră a sufletului său.

La spovedanie, preotul îl desparte pe deplin pe cel păcătos de păcatele lui. Aşa cum medicul nu se îngreţoşează de pacienţii săi care îi arată rănile puroinde şi urât mirositoare ca să le curăţească şi să le tămăduiască, ci, dimpotrivă, se bucură că va putea astfel să-i ajute, devenindu-i mai dragi şi mai scumpi, tot astfel şi duhovnicul îl iubeşte încă şi mai mult pe păcătosul care se căieşte din inimă, iar vrednicia acestuia creşte în ochi săi mai mult decât înainte.

Oricât ar părea de straniu, unii credincioşi nu se spovedesc pentru că „iarăşi vom greşi", iar alţii încetează să se spovedească pentru că „de fiecare dată spovedesc aceleaşi păcate".

Aceste naive argumente se aseamănă cu îndreptăţirea unor copii care, observaţi de părinţii lor că sunt murdari, cu nevinovăţie mărturisesc: „De ce să mă spăl dacă iar mă voi murdări?"

Despre puterea pocăinţei, Sfântului Ambrozie de la Optina (+1891) îi plăcea să povestească fiilor săi duhovniceşti, deznădăjduiţi şi întristaţi de păcate, următoarea întâmplare:

„Un oarecare tot greşea şi tot se căia. Aşa a petrecut întreaga viaţă. In cele din urmă, s-a mărturisit şi a murit. Un duh rău a venit să ia sufletul lui şi a spus: «E al meu!» Domnul însă a spus: «Nu! S-a căit!» La aceasta, diavolul a răspuns: «Chiar dacă s-a căit, el a greşit mereu.» Atunci, Domnul i-a răspuns: «Dacă tu, rău fiind, iarăşi îl primeai, după ce el se caise înaintea Mea, cum dar Eu să nu-l primesc, după ce el, greşind, iarăşi s-a întors la Mine cu pocăinţă? Uiţi tu oare că eşti rău, iar Eu sunt bun?»"

Invăţătura din această pildă grăitoare în privinţa dumnezeieştii îndurări e aceea că ori de câte ori greşim, tot de atâtea ori trebuie să ne pocăim. Ori de câte ori cădem, tot în atâtea rânduri trebuie să ne ridicăm. Şi atunci, lupta noastră cu păcatul va fi încununată, fără doar şi poate, de biruinţă.

Altă pricină de „scuză" pentru amânarea spovedaniei, care este cea mai de osândit, căci poate să-l lipsească pe om de pocăinţă şi de Sfânta împărtăşanie pentru totdeauna şi să-l piardă duhovniceşte, este primejdia de a-l înfricoşa pe cel bolnav cu venirea preotului, astfel încât el ajunge să gândească că acesta îi este sfârşitul şi de îngrijorare, să moară.

Cei ce gândesc în acest chip se află într-o mare orbire. Moartea şi bolile au venit în lume ca urmare a. păcatului (v. Rom. 6, 23); preotul merge însă la cei bolnavi ca să-i curăţească prin spovedanie de păcat şi în acest fel să îndepărteze întâia pricină a bolii lor. Adesea, Domnul ceartă pe păcătosul care nu se pocăieşte cu o boală trupească, ca să se înţelepţească, iar când el se pocăieşte sincer, dacă e plăcut lui Dumnezeu, se va însănătoşi. Aşa este întâmplarea cu regele lui Israel Iezechia; acesta s-a îmbolnăvit greu. Dumnezeu, Care nu vrea însă ca noi să ne îmbolnăvim şi să murim, ci să viem, să fim sănătoşi şi cu îndrăzneală duhovnicească, i-a făgăduit că dacă se pocăieşte se va face sănătos. împăratul s-a pocăit din inimă şi s-a făcut sănătos (v. II Parai. 32, 24-26).

„Şi de ce priveşti la preot ca la un prevestitor al morţii? - întreabă vestitul învăţător, Gură de Aur al Bisericii Ruse, protoiereul Grigori Diacenko. Oare pocăinţa şi primirea Sfintelor Taine au puterea a ucide? Ciudat lucru să gândeşti astfel! Dumnezeu adeseori îl pedepseşte pe om pentru păcatele lui, iar pocăinţa nu ararareori îi redă sănătatea omului."

Iată pentru ce trebuie să i se explice celui bolnav cu multă luare-aminte şi, după ce acesta va fi pregătit sufleteşte pentru o prealabilă cercetare a preotului, să se pregătească după puterile lui pentru spovedanie. Iar după săvârşirea spovedaniei, chiar dacă bolnavul nu s-ar însănătoşi - fie voia lui Dumnezeu întru aceasta! -, în toate situaţiile el va primi o mare uşurare sufletească, îndrăzneală şi putere întru purtarea cu răbdare a suferinţei.

„In sănătate ori în boală, în putere ori în neputinţă al Tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă! Ajută-mă doar ca pe de-a-ntregul să mă las în voia Ta şi mă izbăveşte de duhul deznădejdii, ca să pot până la capăt să îndur toate câte ai rânduit pentru mântuirea mea!"

Articol preluat din „Cum sa ne marturisim la duhovnic”, Editura de suflet

Cumpara cartea "Cum sa ne marturisim la duhovnic"

.

16 Februarie 2015

Vizualizari: 4042

Voteaza:

Piedici la spovedanie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE