Rabdarea

Rabdarea Mareste imaginea.

Rabdarea

Omul credincios, care s-a pocait de pacatele sale, care se infraneaza de la rau, nu este scutit de incercari. Ramane valabil peste veacuri indemnul Inteleptului Isus Sirah: "Fiule! Cand vrei sa te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeu, gateste-ti sufletul tau spre ispita"(Isus Sirah 2, 1).

Necazurile-i vin omului credincios de la diavol, de la lume si de la firea sa slaba. Ba chiar bunul Dumnezeu ingaduie sa vina peste omul preocupat de o viata crestina incercari, fie pentru a-i fortifica credinta, fie pentru a-l certa pentru anumite greseli si a-l readuce la calea cea buna.

Este foarte important sa le stim da necazurilor o interpretare duhovniceasca si sa le rabdam. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne spune: "Ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde. Iar nadejdea nu rusineaza pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua"(Romani 5, 3-5).

Unul dintre parintii care n-a fost scutit de necazuri ne sfatuieste: "Primiti ca niste oameni divini orice lovitura. Oamenii buni va ajuta la mantuire mult, dar cei rai si mai mult, rabdati-i fara necaz. Toate veacurile au fost pline de dusmani, dar dusmanii din veacul acesta au umplut cerul cu sfinti".

Modelul absolut de rabdare a suferintelor este Domnul nostru Iisus Hristos. Inca Proorocul Isaia il vedea ca pe un Fiu al durerii, batjocorit pentru noi oamenii: "Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama"(Isaia 53, 3).

Sfantul Apostol Pavel, pentru a-i incuraja pe evrei, le da modelul Mantuitorului: "Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul credintei, Care, pentru bucuria pusa inainte-i; a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luati bine aminte, dar, la Cel ce a rabdat de la pacatosi asupra Sa, o atat de mare impotrivire, ca sa nu va lasati osteniti, slabind in sufletele voastre. In lupta voastra cu pacatul, nu v-ati impotrivit inca pana la sange". (Evrei 12, 2-4).

Suferintei trebuie sa-i gasesti un sens duhovnicesc, pentru ca pe pamant nimeni nu-i lipsit de necazuri. Gasind un sens in suferinta porti crucea cu nadejde si cu drag. Daca nu gasesti un sens suferintei vei purta crucea de nevoie, cu lehamite si cartind, dar totusi o vei purta. Daca te impotrivesti unei cruci, poate, vei da peste alta si mai grea.

Toma de Kempis ne pune o intrebare retorica: "Socotesti oare, ca scapi de ceea ce nici un muritor n-a putut sa scape? Care dintre sfinti a fost pe lume fara cruce si fara suferinta? Si nici Iisus Hristos, Domnul nostru, cat a trait, n-a fost un singur ceas fara durerea patimii. Trebuia, zice El, sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti si sa intre in marirea Sa (Luca 24, 46). Si tu cum de cauti un alt drum, decat drumul acesta imparatesc, care este drumul sfintei cruci?"

Nefiind in firea omului predispozitia inspre a purta crucea, inspre a suporta suferintele, spre a fugi de onoruri, spre a se nevoi, inspre a indura cu resemnare ocarile, trebuie ca tuturor acestora sa le descopere, prin harul lui Dumnezeu, un sens pozitiv si atunci ele vor deveni elemente de ajutor in viata spirituala.

Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca Dumnezeu il conduce pe om spre tinta cu ajutorul a doua mijloace: un mijloc pozitiv, numit Providenta sau Pronie, si un mijloc negativ, numit judecata. In virtutea primului mijloc Dumnezeu il rasfata pe om cu toate bunatatile, ii da sanatate, il ajuta sa realizeze multe lucruri, ca folosindu-se de ele sa-L slujeasca pe El si sa ajunga la mantuire. In virtutea celui de-al doilea mijloc, atunci cand omul se abate de la cale, Dumnezeu ingaduie sa vina peste el necazuri pentru a-l indrepta si a-l readuce la drumul cel bun.

"Acela care iubeste lucrurile bune si frumoase, spune Sfantul Maxim, tinde de buna voie spre harul indumnezeirii, fiind calauzit de Providenta prin ratiunile intelepciunii. Iar acela care nu e indragostit de acestea, e tras de la pacat impotriva voii lui si lucrul acesta il face Judecata cea dreapta prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adica iubitorul de Dumnezeu, e indumnezeit de Providenta, cel de-al doilea, adica iubitorul de materie, e oprit de Judecata sa ajunga la osanda".

Uneori, si nu rar, omul plin de toate bunatatile uita de Dumnezeu. In aceasta situatie, daca Dumnezeu vrea sa-l aduca la cale, il pune la incercare cu saracia. Este cunoscut cazul relatat de Avva Daniil. Un pietrar din Tebaida, cu numele de Evghenie, era foarte milostiv. Din aceasta pricina, cu gandul ca dac-ar fi bogat ar deveni si mai milostiv, Avva Daniil s-a rugat lui Dumnezeu sa-i dea bogatie. Si intro zi, pe cand scotea piatra din cariera, a gasit o mare comoara. Cu ajutorul banilor ajunge patrician la Constantinopol, unde Justin era imparat. Numai ca "marirea schimba firea". Cand Daniil s-a dus sa-l viziteze ne povesteste ca stand langa poarta lui "il vad indata pe el cu fala si inconjurat de oameni multi si am zis catre el: miluieste-ma, am sa-ti graiesc oarece deosebit! Iar el nu a luat aminte, ci si cei ce mergeau inainte au dat in mine..." Cand si-a revenit la bunatatea de la inceput? Atunci cand Dumnezeu l-a facut din nou sarac si lucrator in cariera de piatra.

Rabdarea necazurilor ne ajuta si la biruirea patimilor din noi. Omul care nu este mancat de rele poate ajunge un rasfatat indiferent la cele duhovnicesti. "Privegherea, rugaciunea si rabda-rea necazurilor ce vin asupra noastra aduc inimii zdrobirea neprimejdioasa si folositoare, daca nu imprastiem tovarasia lor prin lacomia dupa ceva. Caci cel ce rabda in acestea si in celelalte va fi ajutat, iar cel nepasator si imprastiat, la iesirea din trup cumplit se va chinui".

Necazurile le sunt folositoare oamenilor, din punct de vedere duhovnicesc, ori pe ce treapta s-ar gasi. Sunt necesare pacatosilor, pentru a-i intoarce la o viata crestineasca normala, dar le sunt necesare si celor inaintati din punct de vedere duhovnicesc, pentru a-i fortifica si a-i ajuta sa inainteze spre Dumnezeu.

Pe buna dreptate Sfantul Isaac Sirul ne spune ca "incercarile sunt neaparat folositoare", si ca "se cuvine celui ce umbla pe calea lui Dumnezeu sa-I multumeasca pentru toate cele ce vin asupra lui si sa-si invinovateasca si sa-si ocarasca sufletul sau si sa stie ca nu ar fi fost lasat de Purtatorul de grija, daca nu s-ar fi lenevit".

Credinciosii, uitandu-se la crucea Domnului Hristos, stiu ca necazurilor trecatoare le urmeaza cununa cea nepieritoare. Viata paman-teasca e scurta si eternitatea este fara sfarsit. Sunt convinsi ca Dumnezeu ii incununeaza pe cei ce se lupta. "Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sarguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte incercata. De aceea ingaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de sus si lasa ca pacea gandurilor sa fie tulburata de duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada sufletul cui se daruieste mai mult".

Rabdarea necazurilor il apropie pe om mai mult de Dumnezeu. La inceputul lor, el se roaga lui Dumnezeu ca un strain dar, pe masura rabdarii lor, se apropie de Dumnezeu ca un fiu adevarat. Sfantul Isaac Sirul le si enumera pe acestea: "pregetarea, ingreunarea trupului, molesala madularelor, trandavia, zapaceala cugetarii, inchipuirea slabiciunii trupului, incetarea nadejdii pentru o vreme, intunecarea gandurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului... Purtatorul de grija le randuieste pe acestea spre puterea si trebuinta celor ce le primesc pe ele".

Suferintele, boala si necazurile, pe care Dumnezeu le ingaduie, sunt un semn ca El ne iubeste si doreste sa ne indrepte. Despre drepti ni se spune ca "fiind pedepsiti cu putin, mare rasplata vor primi, caci Dumnezeu i-a pus la incercare si i-a gasit vrednici de El. Ca pe aur in topitoare, asa i-a lamurit, si ca pe o jertfa de ardere intreaga i-a primit"(Int.Sol. 3, 5-6). De aceea un batran ii spunea ucenicului care era bolnav: "fiul meu, nu te intrista din cauza acestei boli, ci-I multumeste lui Dumnezeu, caci ea este ca un foc care iti va fi de mare folos, daca tu esti un crestin de aur". A multumi lui Dumnezeu pentru suferintele pe care ni le trimite inseamna a avea o mare evlavie. S-a experimentat faptul ca "intamplarea dureroasa face pe intelept sa-si aduca aminte de Dumnezeu, si intristeaza pe masura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu".

Mai exista un adevar: sunt unii oameni care-L afla pe Dumnezeu numai atunci cand sufera. Atunci cand s-au prabusit toate planurile lor, atunci cand isi dau seama cat de efemere sunt cele pamantesti, nu le ramane alta sansa decat Dumnezeu. Pe Dumnezeu il gasesc printre lacrimi.

Spuneam la inceputul capitolului ca omul ce s-a hotarat sa duca o viata crestina este supus la multe incercari venite de la diavol, de la lume si de la firea sa inclinata spre pacat. Este limpede ca Dumnezeu, din motive pedagogice, ingaduie aceste incercari. In focul lor omul n-are alta arma decat rabdarea.

A ramas clasic cazul dreptului Iov pe care, cu ingaduinta lui Dumnezeu, diavolul l-a sicanat pana la exasperare. Si el a rabdat. De aceea Sfantul Iacov ni-l da de exemplu: "Luati fratilor, pilda de suferinta si de indelunga rabdare pe proorocii care au grait in numele Domnului. Iata, noi fericim pe cei ce au rabdat: ati auzit de rabdarea lui Iov si ati vazut sfarsitul harazit lui de Domnul"(Iacov 4, 10-11).

Dupa ce diavolul a pus la cale risipirea averii lui Iov, pierderea copiilor si imbolnavirea sa trupeasca, el a rostit un cuvant de intelepciune valabil pentru tot omul credincios: "Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce in pamant! Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvantat"(Iov 1, 21). Prin aceste cuvinte, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, Iov a meritat mai mult decat prin toate faptele sale bune.

Diavolul are mare ravna atunci cand se lupta cu un credincios hotarat sa faca binele. Aduce asupra lui fel de fel de incercari pentru a-l dobori. In Pateric ni se spune ca la un moment dat satana facea bilantul activitatii dracilor. "Si a venit unul din draci si i s-a inchinat. Iar el l-a intrebat, zicand: de unde vii si ce ai facut? Raspuns-a dracul si a zis: iata, in cutare parte am fost si am ridicat sfada, razboi mare si multa varsare de sange am facut intre oameni si am venit sa-ti spun. Zis-a lui satana: in cate zile ai facut acestea? Raspuns-a dracul: in treizeci de zile. Maniindu-se a poruncit si l-a batut pe el, zicand: numai aceasta slujba mi-ai facut in atatea zile? Apoi a venit un altul, inchinandu-i-se, iar el l-a intrebat si pe acela, zicand: de unde ai venit? Raspuns-a: am fost pe mare si am ridicat furtuna asupra unei corabii cu multime de oameni si s-au inecat toti si am venit sa-ti spun. Apoi l-a intrebat, zicand: in cate zile ai facut acestea? Raspuns-a: in douazeci de zile. Si a poruncit de l-au batut si pe el, zicand: pentru ce numai asa putin lucru si asa putina slujba mi-ai facut in atatea zile? Iata si al treilea a venit si i s-a inchinat. Atunci l-a intrebat si pe el: de unde ai venit? Iar acela a raspuns zicand: in aceasta cetate s-a facut o nunta. Si am pornit sfada si razboi mare intre nuntasi, intre mire si mireasa si multa varsare de sange am facut si am venit sa-ti spun. Si l-a intrebat pe dansul, zicand: in cate zile ai facut aceasta? Si a zis: in cinci zile. Si a poruncit ca sa-l bata si pe acela, zicand: pentru ce in cinci zile numai atata slujba si lucru mi-ai facut? Dupa aceasta a venit altul si i s-a inchinat. Si l-a intrebat si pe acela, zicand: dar tu de unde ai venit? Raspuns-a acela, zicand: eu, stapane, patruzeci de ani sunt de cand pururea ma lupt cu un calugar sihastru in pustie, iar in aceasta noapte l-am impins si l-am aruncat in desfranare. Satana, auzind aceasta, s-a sculat si l-a sarutat si luand cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia".

Ne putem inchipui cata rabdare a avut bietul om luptandu-se cu diavolul patruzeci de ani. Si, ca acesta, sunt milioane de crestini ispititi mereu de diavolul. E nevoie de darzenie in aceasta lupta. Dracul trebuie respins din primul moment cand iti sugereaza un lucru rau, pentru ca nu este vorba doar de desfranare, ci si de multe altele. Zicea Lucian Blaga, parafrazandu-i pe Parinti, ca diavolului nu trebuie sa-i faci hatarul sa stai de vorba cu el, pentru ca, pana la urma, te bate in dialectica si te indupleca.

Rabdare trebuie sa aiba crestinul si cand e vorba de sicanele pe care i le fac oamenii. Daca te hotarasti a duce o viata duhovniceasca autentica, va trebui sa suporti rautatile unora care incep cu banale persiflari si luari peste picior si merg pana la marginalizare, izolare sau discriminare pe motive religioase. Cuvantul Mantuitorului ramane valabil si astazi: "Veti fi urati de toti pentru numele Meu; dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui"(Matei 10, 22).

Observam, si nu o data, cum barbatii care se lasa de chefuri si destrabalari sunt ironizati de colegii lor de munca. Tinerii baieti din liceu, sau din facultate, care refuza sa participe la partide de sex intamplatoare, sunt considerati anacronici. Tinerele care-si pastreaza virginitatea pana la casatorie sunt ironizate. Crestinii care postesc sunt socotiti habotnici. Si lista ar putea continua.

Rabdare trebuie sa avem insa si cu sicanele pe care ni le face firea noastra pacatoasa. Chiar botezati fiind, concupiscenta isi spune cuvantul. De fapt concupiscenta si este definita ca "o miscare a apetitului sensibil contra ordinii". Apetitul nostru, pofta noastra, se misca inspre incalcarea randuielii firesti lasata de Dumnezeu. Sfantul Iacov spune ca "pofta, zamislind, naste pacatul, iar pacatul, odata savarsit, aduce moartea"(Iacov 1, 15). Lupta cu poftele este teribila, si pentru a birui avem nevoie de multa rabdare, pentru ca "trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului"(Galateni 5, 17).

Am amintit insa, mai inainte, ca suferintele si incercarile le ingaduie si Dumnezeu, fie pentru a ne fortifica duhovniceste, fie pentru a ne intoarce de pe o cale gresita la adevar. Fara cruce nu exista inviere si biruinta. Ori, in incercari, avem nevoie de multa rabdare. Un batran al Pate-ricului spune: "stejarul de nu va fi clatinat de vanturi nici nu va creste, nici radacina nu va slobozi. Asa si crestinul: de nu va patimi si nu va rabda, nu poate sa fie ostas a lui Hristos".

Chemarea pe care ne-o face Mantuitorul este cunoscuta: "Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie". (Marcu 8, 34). Crucea trebuie sa o purtam cu rabdare si fara sa cartim. Chemarea lui Hristos nu-i un sfat, ci-i o poftire insistenta, iar mantuirea atarna de urmarea ei. "Cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine"(Matei 10, 38). Crucea aceasta consta din boala, saracie, neintelegeri acasa, probleme la serviciu si din multe altele.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu rastignit si inviat. Sfantul Petru, adresandu-se crestinilor, le spune: "Intrucat sunteti partasi la suferintele lui Hristos, bucurati-va, pentru ca si la aratarea slavei Lui sa va bucurati cu bucurie mare"(1 Petru 4, 13). Daca este greu sa te bucuri, atunci cand suferi, suporta macar acest lucru cu rabdare si resemnare.

Din fire noi oamenii suntem fiinte slabe si neputincioase. Dar, intariti de harul lui Dumnezeu, devenim tari si darji. De aceea si spunem in rugaciunea de la acatistul Sfintei Cruci, dupa ce am constatat ca fara cruce nu se ajunge in cer, lucrul urmator: "Inmulteste-mi Doamne osteneli-le, ispitele si durerile, dar sa-mi inmultesti impreuna si sa-mi prisosesti si rabdarea si puterea, ca sa pot rabda toate cate mi s-ar intampla".

In vechiul folclor monahal gasim urmatoarea poezie:

Rabdare si smerenie

Intro zi de iarna rece, zi de-nghet, de pacla deasa,
Coborau Avva si Fiul din pustie inspre casa.
Ganduri sfinte, doruri multe le-nalta in mers avantul,
Si luati de-nflacarare, nici nu mai vedeau pamantul.
Cand Avva inceta pasul si voios asa graieste:
- Frate draga, sa dea Domnul, cum fratia noastra creste,
Pilda vie de virtute pretutindenea sa fie.
Insa asta, tine minte, nu-i deplina bucurie.
Merg cat merg si zice iarasi: - Daca fratii cu putere,
Si cu nume mare-n lume, ar da orbilor vedere,
Si sarmanilor muti, frate, le-ar ingadui vorbirea
Si-ar scapa pe veci de diavoli toata, toata omenirea,
Mortii chiar de patru zile, de-ar ajunge sa-i invie,
Sa stii frate, ca aceasta nu-i deplina bucurie.
Cativa pasi si iar il cheama: Frate draga, frate asculta,
Daca fratii nostri simpli ar avea stiinta multa,
Ar grai in limbi straine, si cu har ca si profetii
Ar citi in minti, in inimi, toate tainele vietii,
Blanda Domnului oita, tu sa stii si toti sa stie,
Ca in toate aceste daruri nu-i deplina bucurie.
Si pornesc pe drum. Dar iarasi tot Avva vrea sa-i vorbeasca,
Si ii zice: - Frate draga, daca limba ingereasca,
Ar vorbi-o-n viata fratii, si-ar cunoaste toata calea
Stelelor stralucitoare, taina ce-o ingroapa valea;
Oameni, animale, plante, sa cunoasca, sa descrie;
Nici in astea, frate draga, nu-i deplina bucurie.
Merg putin si iar s-aude glasul dulcelui Parinte:
- Frate draga, daca fratii cu potop de vorbe sfinte
Ar increstina tot omul, oricat de pagan sa fie,
Nici in asta fratioare, nu-i deplina bucurie...
Mult vorbind asa pe cale, tot cu mare-nsufletire,
Pe Avva invatacelul il intreaba cu uimire:
- Spune-mi deci, Parinte sfinte, unde poate atunci sa fie,
Cum aflam aici pe lume noi deplina bucurie?
Avva grabnic ii raspunde: - Daca noi acasa frate,
Am ajunge rupti de foame, inghetati de frig si-am bate
Sa ni se deschida poarta. Iar portaru-n toate bune,
Ne-ar lua de hoti si vorbe de batjocura ne-ar spune,
Si afara-n ger pe noapte, ne-ar lasa fara pasare.
Iar noi fara sa ne plangem, blanzi si pasnici cu rabdare,
Le-am primi ca meritate, pentru sfanta vesnicie.
Frate draga, asta-nseamna o deplina bucurie.
Daca noi, constransi de noapte, am tot bate mai cu sila,
Si portarului mai dulce ne-am ruga sa-i fie mila,
In lavra sa ne primeasca. El de ciuda, foc si para
Cu-o prajina noduroasa ar iesi la noi afara,
Si trantindu-ne-n zapada ne-ar lovi ca scos din fire,
Iar apoi, zdrobiti, departe ne-ar goni de manastire...
Si noi blanzi, ca mieii, frate toate le-am rabda-n tacere,
Amintindu-ne de cruce, cum si Domnul nostru cere.
Crede-ma aceasta, frate, e deplina bucurie.
Caci sunt multe daruri sfinte, insa nu toti vor sa stie
Ca-ntre toate: a te-nvinge, a te umili-n rabdare.
Din iubire catre Domnul, este darul cel mai mare.

Este sugestiva, pentru intelesul duhovnicesc al suferintelor, urmatoarea intamplare: Peste holda unui crestin obisnuiau oamenii sa faca poteca, distrugandu-i recolta. Bietul om a montat o tablita si a scris: "trecerea oprita". Inscriptia n-a avut nici un succes. A sapat apoi sant. Oamenii sareau si peste sant. In sfarsit a plantat la capatul holdei un gard de spini cu tepi mari. Printre spini oamenii n-au mai trecut. Talcul spiritual al intamplarii este urmatorul:

"Prin Evanghelie Dumnezeu ii striga omului: opreste-te din calea faradelegilor. Dar omul n-are habar. Dumnezeu sapa in calea omului o groapa, un necaz, dar omul sare peste el. La urma Dumnezeu sadeste in calea vietii omului spinii ascutiti si statornici ai suferintelor. Cu acestia il opreste din calea pierzarii".

Rabdarea este o mare virtute crestina. Ea il fortifica pe om in lupta cu necazurile ce-i vin de la diavoli, de la lume, de la firea sa slaba, sau cu suferintele pe care le ingaduie Dumnezeu.

+ IPS Andrei Andreicut

10 Februarie 2015

Vizualizari: 8545

Voteaza:

Rabdarea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE