Sfantul Nectarie Taumaturgul - Despre chipul omului

Sfantul Nectarie Taumaturgul - Despre chipul omului Mareste imaginea.

Sfantul Nectarie Taumaturgul

Despre chipul omului ce crede in Hristos

Atat de frumos este chipul celui credincios. Ce minunata este bucuria lui! Frumusetea lui tainica te atrage, iar expresia fetei lui marturiseste credinta in Dumnezeu. Calmul si pacea ce se pot vedea pe chipul sau sunt o reflectare a pacii ce se gaseste in sufletul sau, in inima sa linistita si netulburata de nimic.

Bunatatea zugravita pe fata celui credincios marturiseste despre curatia constiintei sale. El se infatiseaza ca un om care s-a lepadat de tirania grijii permanente pentru cele lumesti, grija ce produce suferinta sufletului, iar credinta sa statornica in Dumnezeu este viu exprimata de trasaturile chipului sau. Credinciosul adevarat se arata a fi un om fericit. Si este fericit pentru ca are certitudinea originii divine a credintei sale si este convins de adevarul ei. Dumnezeu, in chip tainic, ii vorbeste inimii sale si o umple de bucurie sfanta. Inima si cugetul sau sunt daruite lui Dumnezeu. Inima sa se incalzeste de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul sau alearga degraba sa se inalte catre El.

Credinciosul, rupand legaturile egoismului si cercul stramt al iubirii de sine, care nu-i permitea sa vada si sa actioneze dincolo de sinele sau, s-a scuturat si s-a eliberat de tirania jugului si a robiei generata de egoism. El a taiat prin smerenie, adorarea sinelui sau. Liber de aceasta legatura, poate strabate pamantul intreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde il cheama iubirea fata de aproapele. Nimic deja nu il mai poate impiedica si nimic nu il mai poate influenta. Nici placerile lumesti, care se scurg pururi asemenea unor rauri, nici atractia catre bunurile pamantesti. Idolul egoismului a cazut si s-a sfaramat, jertfele, ofrandele, tamaia care se aduceau initial catre acesta, acum se aduc numai catre Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Il iubeste si Il adora. Dedicat intreg, cu inima si cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevarat, Celui Viu, ignora cele lumesti iar pe cele trupesti le micsoreaza (estompeaza); privirea lui se incordeaza spre a vedea pe Dumnezeu in timp ce inima lui neincetat Il invoca. Duhul sau se dedica cunoasterii operei Sale creatoare iar sufletul sau isi gaseste odihna in pronia divina a Creatorului.

Tot ceea ce il inconjoara pe omul credincios, daruieste inimii sale noi sentimente si noi intelesuri, intreaga creatie vorbeste cu un glas tainic sufletului sau despre intelepciunea si bunatatea dumnezeiescului ei Creator. Cu bucurie si incantare cerceteaza opera lui Dumnezeu si contempla frumusetea creatiei. Frumosul, binele, adevarul si dreptatea, aceste virtuti daruite lumii vazute, care isi au originea in insusirea divina, devin obiectul cunoasterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevarata si intarita si are ca izvor comunitatea permanenta a acestuia cu dumnezeiescul Creator.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea in gura sa. Pe acestea le cerceteaza ziua si noaptea. Inima lui este infierbantata de dragostea lui Dumnezeu. Se incordeaza catre Acesta si II cauta prin cercetarea lucrarilor Sale. Lucrarea sa neincetata este aceea de a ajunge la o cat mai mare desavarsire, iar dorinta lui este de a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu, la indumnezeire. Iubirea si adorarea lui Dumnezeu inunda inima sa insetata de prezenta Domnului, iar imnele si doxologia, multumirea si lauda neincetat se inalta spre El. Buzele sale graiesc intelepciunea iar inima sa indeamna la cumpatare.

Viata lui este un imn si o armonie. Traieste, gandindu-se si la binecuvantatul sfarsit, cand se va indulci de bunatatea lui Dumnezeu si de bogatul Sau har. Traieste pe pamant, dar stie ca cetatea sa statatoare se afla in ceruri. Fara sa staruie in cele zilnice, este atent sa nu auda si el cuvantul "de multe te ingrijesti si pentru multe te silesti" (Luca 10, 41). De aceea se straduie neincetat sa aleaga "partea cea buna" (Luca 10, 42). Toata grija sa se indreapta spre a implini legea divina si spre a savarsi binele. Ii considera pe oameni, indiferent de rasa sau natiune, ca fiind cu totii frati ce provin din aceeasi protoparinti si de aceea isi indreapta catre toti la fel, faptele sale bune."Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?"

Se bucura pentru fericirea lor si se intristeaza impreuna cu ei la necaz. In toata ziua este milostiv si darnic, iar dreptatea sa va ramane in veac. Inima sa nadajduieste in Domnul, iar sufletul sau este gata sa se prezinte inaintea Creatorului sau. Plin de speranta si de curaj graieste asemenea psalmistului: "Domnul ma va ajuta, de cine ma voi teme, ce-mi va putea face mie omul?"

Despre chipul necredinciosului

Necredinciosul este cel mai nefericit dintre oameni, deoarece este lipsit de cel mai important bun pamantesc care este credinta, singura cale catre adevar si fericire. Necredinciosul este nefericit, deoarece este lipsit de speranta, care ne este unicul sprijin de-a lungul intregii noastre vieti. Este nefericit, pentru ca este lipsit de iubirea oamenilor, singura alinare a inimii intristate. Este nefericit deoarece este lipsit de frumusetea divina, de chipul dumnezeiesc al Creatorului, pe care divinul Artist l-a sadit in noi si pe care doar credinta il descopera.

Ochiul necredinciosului nu vede nimic in creatie, in afara miscarilor naturii. Stralucitorul chip al divinului Creator, admirabila Sa frumusete ii raman ascunse si inaccesibile. Privirea sa rataceste peste adancul creatiei fara a putea vedea frumusetea intelepciunii divine, fara sa poata admira atotputernicia divina, fara sa poata descoperi bunatatea divina, pronia divina, dreptatea si iubirea Creatorului pentru creatia Sa. Mintea sa nu se poate ridica mai presus de lumea vazuta si nici sa depaseasca granitele celor percepute cu ajutorul simturilor. Inima sa ramane insensibila si nu poate descoperi intelepciunea si puterea divina. Nici un sentiment de adorare nu izbucneste in inima sa; buzele lui raman pecetluite, gura sa incremenita, limba sa ramane nemiscata. Nici un sunet nu iese din pieptul sau spre lauda, spre preamarire, spre multumire catre pronia divina.

Inima celui necredincios, din care Dumnezeu S-a indepartat, nu mai poate simti nici o bucurie. Golul acesta a fost umplut de tristete, de descurajare, de nefericire. Traieste plictisit si indiferent fata de tot ceea ce il inconjoara. Rataceste prin viata, ca printr-o noapte intunecoasa, trista si nici o raza de lumina nu lumineaza calea sa chinuita. Nimeni nu poate indruma si calauzi pasii sai. Trece singur prin aceasta viata, fara speranta unei vieti mai bune; este pandit permanent de nenumarate capcane si nimeni nu poate sa il elibereze cand cade victima lor. Cade in ele si este strivit de greutatea lor. In tristetea lui nu exista nici macar o clipa de usurare.

Pacea sufletului si linistea inimii au fost alungate de lipsa sa de credinta. Adancul inimii sale este indoliat. Multumirea pe care credinciosul o afla in ascultarea si urmarea poruncilor sfinte, mantuitoare si a unei vieti morale, ii este necunoscuta. Protectia pe care credinciosul o simte izvorand din credinta sa este straina inimii celui ateu. Convingerea, izvorata din credinta, ca Pronia Divina vegheaza neintrerupt asupra vietii sale, nu o poate intelege. Iubirea si bunatatea izvorate din preamarirea Creatorului, raman pentru acesta mistere nedezlegate.

Necredinciosul recunoaste ca unic principiu doar materia, reduce adevarata fericire a omului la cercul stramt al placerilor trecatoare si isi orienteaza toate straduintele numai spre aflarea acestora. Bucuria izvorata din cultivarea virtutilor ii este straina si nu se poate impartasi de harul ei. El ignora astfel adevaratul izvor al fericirii si se indreapta catre izvoarele amaraciunii. Placerea il conduce la saturatie si dezgust, apoi la plictiseala si la tristete. Tristetea il conduce la suferinta, iar aceasta din urma la deznadejde. Astfel, este lipsit de orice bucurie. Pentru ca toate placerile lumesti, fiind trecatoare, sunt incapabile sa ii ofere celui necredincios fericirea. Inima omului a fost facuta spre a se implini in ea binele suprem si numai prin gustarea acestuia tresare si se bucura. Pentru ca in acesta il afla pe Dumnezeu. Ori stim ca Dumnezeu paraseste inima ceha necredincios. Inima poate aspira catre infinite bucurii, pentru ca a fost facuta sa poata cuprinde nemarginirea.

Prin urmare, inima celui necredincios, de vreme ce nu ravneste catre nemarginire, vesnic suspina si cauta sa se implineasca, dar nu reuseste. Pentru ca placerile lumesti nu au puterea sa implineasca acest gol. Ele fiind trecatoare, ofera, in final, amaraciune. Iar alergarea dupa slava desarta naste tristetea. Necredinciosul ignora, asadar, faptul ca fericirea omului nu se gaseste in placerile oferite de bunurile pamantesti, ci in iubirea lui Dumnezeu, bunul vesnic si cel mai de pret. De aici rezulta deci nefericirea celor care nu il cunosc pe Dumnezeu.

Cel care-L neaga pe Dumnezeu, neaga insasi bucuria sa si fericirea cea vesnica. Nefericit se lupta cu greutatile acestei vieti, deznadajduit si infricosat se indreapta catre moarte, catre mormantul deja sapat. Ramane deci orb fata de marea reprezentatie care se desfasoara in fata ochilor sai, avand ca scena intreaga lume si dirijata de dumnezeiasca intelepciune si putere, de dumnezeiescul har. Nu poate sa vada armonia si binele divin. E ca si cum ar curge la picioarele sale izvorul bucuriei si al fericirii iar el, legat ca oarecand condamnatul Tantal, sa nu reuseasca sa-si racoreasca limba uscata de necredinta si sa-si stinga insuportabila sete, deoarece apa, care izvoraste din racoritorul izvor al credintei, se afla un pas mai departe de buzele sale.

Nefericit rob al unui tiran absurd! Cum ti-a fost furata fericirea! Cum ti-a fost rapita comoara cea mai de pret!
Ti-ai pierdut credinta, L-ai negat pe Dumnezeul tau, ai refuzat revelatia Sa si te-ai lepadat de bogatia nesfarsita a harului.

Cat de jalnica este viata acestuia! Si acesta este inceputul chinurilor, deoarece a pierdut sensul bucuriei adevarate. Pentru firea sa denaturata, aceasta pare stearpa si inutila, nu ii inspira nici o umbra de multumire, ramanand total insensibil; nimic din cele create nu ii produce bucurie. Un val de tristete a acoperit bucuria firii intregi si nu mai este exprimata de nimic. Viata acestuia devine o greutate insuportabila iar durata ei un nesfarsit chin.

Deznadejdea se arata deja in fata sa, asemenea unui calau si un chin implacabil il tortureaza; curajul l-a parasit, puterea de rezistenta i-a scazut, iar puterile morale, din cauza necredintei s-au dezintegrat; paralizat de necredinta se preda legaturilor infricosatoare ale dezamagirii, care, fara mila sau compasiune, taie violent si dur firul vietii sale jalnice. Astfel, il arunca in adancul pierzaniei, in negrul Tartar, din care abia atunci ar vrea sa scape, atunci cand il cheama vocea dumnezeiescului Creator, Cel pe care pana acum L-a negat. Il cheama sa dea raspuns pentru necredinta sa, este judecat si condamnat la focul cel vesnic.

Sfantul Nectarie Taumaturgul - Ierarhul din Insula Eghina



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 25717

Voteaza:

Sfantul Nectarie Taumaturgul - Despre chipul omului 0 / 5 din 0 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Constanta SzlavicsPostat la 2013-11-10 14:06

    Multumesc pentru articol! E trist fara Dumnezeu, am trait asa si stiu. Iisus Hristos e fericire fara margini.

  • Constanta SzlavicsPostat la 2013-11-10 13:43

    Cu ingerii la rand, de ziua Sfantului Nectarie. Am sufletul plin si nu pot tine doar pentru mine. 8 Noiembrie, zi mare, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, pe care-i cinstim smeriti, la Sfanta Leturghie. Incerc sa tin cu mine starea de bine pe care am primit-o si sa-mi indrept gandul spre alta fericire care ma astepta. Au fost scoase Moastele Sfantului Nectarie, nerabdatoare, direct de la serviciu, ma indrept spre Manastirea Radu Voda. E noapte, dar sufletul mi-e luminos si bucuria ma cuprinde, gandindu-ma, ca Bunul Dumnezeu m-a ajutat sa-i pot multumii, cinstindu-l pe Sfantul drag inimii mele, Sfantul Nectarie. Nu vreau nimic de ziua Lui, decat sa-i multumesc, caci ziua Lui, e bucurie. Ajung. Se pogoara peste noi linistea noptii, aducandu-ne pacea in suflet. La bucuria sufletului, contribuie vremea frumoasa si culorile toamnei tarzii. Nu-mi pasa cat este de lunga coada si nici cate ore o sa stau, doar ma rog Bunului si Sfantului Nectarie sa-mi dea putere si recunostinta. Cu ani in urma, cand nu il cunoasteam pe Dumnezeu, carcotasa, ii priveam intr-un fel pe cei care veneau sa cinsteasca Sfintii de ziua lor. Iarta-ma Doamne, ca nu am stiut cata bucurie poti primi in aceste zile sfinte. Dupa mine, a venit un grup de vreo 10 tineri, intre 19 si 23 ani. Fete si baieti. Doamne, tare frumosi erau, nu-mi puteam dezlipi privirea de la ei. Frumusetea venea din interiorul lor si parca ne luminase locul. Imbracati corect, exemplu fiind si pentru multele mamaie, ca mine, ca ....Fetele cu fustite si capul acoperit. De felul meu, din pacate, sunt cam vorbareata, dar acum, Bunul m-a ajutat sa tac, sa ma rog si sa ascult. Aveam ce. Si-au inceput pelerinajul citind Sfinte acatiste. Discutiile lor erau strict doar de frumos, bine, Dumnezeu, Maicuta Domnului si Sfintii Sai si am inteles ca isi imparteau timpul intre facultate, munca, sfintele slujbe, binefaceri. "Distractiile"lor erau pelerinajele, rugaciunile. Sfintele sarbatori, revelioanele, le petreceau rugandu-se in manastiri. Auzeam discutii de felul: " Am trecut prin greutati, dar mi-au ajutat, altfel nu eram aici si daca nu eram, era rau". sau, " Am invatat sa fac de toate, trebuia sa-mi ajut mama, care s-a chinuit mult cu noi, si o ajutam cu drag, caci mama, este o icoana". Mi-au mangaiat inima, multumind lui Dumnezeu si fericindu-i pe parintii care i-a crescut. Slava lui Dumnezeu. Tot drumul, pana la Sfintele Moaste, au cantat, Slavindu-l pe Dumnezeu. Glasurile lor, limpezi, curate, sfredelea linistea noptii, inundandu-ne sufletele, simtindu-ne ca si cum ne imbratisa Bunul Iisus. Da, din fericire exista astfel de tineri si cele cateva ore pe care le-am petrecut langa ei, a fost ca o lectie de viata. Nu am indraznit sa le multumesc pentru darul lor, dar poate au simtit cum privirea mea ii mangaia. Am ajuns la Moastele dragi ale Sfantului Nectarie, multumindu-i pentru noaptea de vis pe care mi-a daruit-o. Nimic nu-i intamplator! Spre dimineata, cand inca se ingana ziua cu noaptea, indreptandu-ma spre casa, sufletul mi s-a intunecat. Zeci de tineri ieseau din cluburi, galagiosi, cu rasete nebunesti, parca din alta lume, ametiti de fel si fel. Fara sa vreau, m-am gandit la ingerii pe care i-am lasat si la tinerii pe care i-am intalnit. Intre ei, o mare prapastie, dar poate, ca odata, acesti tineri, il vor putea vedea pe Bunul Dumnezeu, cand viata ii va ingenunchea, cum am fost si eu, atunci sa stim, ca mila Domnului s-a pogorat peste noi, si ne-a dat inca o sansa la mantuire. Doar cat traim, exista sansa. Dumnezeu sa ne lumineze pe toti, la timp. Cu mult drag

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE