Smochinul neroditor

Smochinul neroditor Mareste imaginea.

Timpul smochinelor

Domnul, asadar, urca de la Betania spre cetatea Ierusalimului. In ajun, potrivit Evangheliei lui Matei, alungase din templu pe cei care vindeau si cumparau, rasturnase mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor care faceau negot cu porumbei (Matei 21, 12-13). Conform referatului evanghelistului Marcu, scena izgonirii din templu s-a produs ulterior episodului cu smochinul neroditor (Marcu 11, 15-17). Oricum ar fi, Il aflam pe Hristos in momente de mare tensiune si efervescenta, a doua zi dupa intrarea triumfala in Ierusalim, dupa sau in ajunul curatirii templului de “talhari”, in preajma tragicului deznodamant al misiunii Sale pamantesti. Starea aceasta de spirit – inclestata si nezabavnica – pare sa o fi avut in vedere proorocul Isaia: “S-a imbracat cu dreptatea ca o platosa si a pus pe capul Sau coiful izbavirii; S-a imbracat cu razbunarea ca si cu o haina si S-a infasurat in ravna Sa ca intr-o mantie” si “Priveam in jur: nici un ajutor! Ma cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci, bratul Meu M-a ajutat si urgia Mea sprijin Mi-a fost”.

(Is. 59, 17; 63, 5).

Maneca, deci, dimineata din Betania si pe drum flamanzeste. Si vede, fiind inca in departare, un smochin infrunzit. Se indreapta intr-acolo gandind, nadajduind ca va gasi roade. Dar Il asteapta o dezamagire (de nu adeverirea unei aprehensiuni, caci nu se putea sa nu stie ca “nu era timpul smochinelor”). Pomul, intr-adevar, nu-L imbie (de suntem abilitati a recurge la un verb atat de cordial) decat cu frunze; fructe nu-s si nici ca puteau fi. Suparat, Domnul, ca niciodata, blestema pomul: in veac sa nu mai faca rod si nimanui sa nu-i mai fie de folos![1] Ceea ce s-a petrecut, smochinul degraba uscandu-se din radacini.

Ce se poate infatisa mai nedrept, mai nemilos, mai strigator la cer? A oropsi si usca un biet copac intru totul nevinovat! Nevinovat, desigur, dat fiind ca textul insusi recunoaste ca “nu era timpul smochinelor”. Daca era timpul menit rodirii, de ce sa fi fost osandit smochinul? rationeaza cugetul simplu si curat al omului de bun simt, fie el necredincios ori si credincios. Ii uneste aici si acum pe amandoi – pe necredincios si pe credincios – comuna impotrivire a insului normal in fata unui act de vadita inechitate; si cine s-ar incumeta sa-i contrazica? Speta apare atat de sobra si de limpede: e o nedreptate, o icnire a maniei, nu avem cum o tagadui, o camufla.

Se intampla insa cu pilda smochinului ceea ce are loc si in alte domenii, in numeroase alte cazuri: faptele sunt judecate pe baza unor premise si principii juste insa nedeosebitoare de situatii diferite prin insasi natura lor – si de aceea false. Paradoxul zis al cretanului mincinos si alte exemple de logica aparent absurda n-au putut fi solutionate pana ce logicienii nu si-au dat seama ca exista adevaruri complexe ori “absurditati” care nu-si afla explicatia daca nu se recurge la teoria nivelelor. Ea constata ca o aceeasi formulare poate fi exacta la un nivel de gandire (si percepere a realitatii) si inexacta la un altul, confuzia iscandu-se numai cand, prin nesabuita si indaratnica simplificare, refuzam a observa ca zisul paradox absurd (al cretanului) implica solutii diferite pe diverse planuri cognitive si perceptibile, la succesive stadii de generalizare.

Tot astfel, si in matematica infinitului. Acolo lucrurile stau cu totul altfel decat in aritmetica numerelor finite, si tot-i numai uimire si paradox: partea este egala cu intregul, iar adaugirile ori substractiile nu modifica totalul. In hotelul cu infinit de multe camere – zis hotel al lui Hilbert – problema gazduirii unor noi calatori nu se pune chiar cand toate camerele sunt ocupate. Receptia nu are decat sa mute – ori de cate ori va fi necesar – pasagerul din camera 1 in camera 2, pe cel din camera 2 in camera 3 s.a.m.d., creandu-se astfel un numar nelimitat de proaspete posibilitati locative.

Pericopa smochinului se cade a fi si ea supusa unui tratament analog, intelegand ca trebuie interpretata nu dupa regulile dreptatii naturale si valorile axiologiei elementare, ci la nivelul propozitiilor duhovnicesti alegorice. Da, nedrept este a-i pretinde smochinului (sau oricarui alt arbore fructifer) roade atunci cand nu-i vremea recoltei, dar nedreptatea inceteaza daca realizam ce este in fapt vorba de a fi ori a nu fi de folos lui Dumnezeu, de a raspunde ori ba chemarii Sale. Nu de smochin si de smochine se face mentiune in parabola aceasta, ci de om (tot asa si in alte metafore neotestamentare: parca de pasari ori de boi se ingrijeste Atotputernicul !): care nu dispune de scuza valabila spre a-L refuza pe Facatorul sau ori pentru a-I spune: n-am timp sau nu-i acum momentul potrivit. Soroace, date, conditii, clauze, tocmeli: sunt lovite de nulitate absoluta. Chemarii de sus i se poate raspunde numai cu “ Iata-ma” ori cu “Da, Doamne”. Motivarile, fie ele omenesti plauzibile, nu sunt luate in considerare: nu ne este ingaduit a ne eschiva nici macar pentru a ne ingropa tatal ori a ne randui cele din gospodarii; nici pentru a ne duce sa vedem tarina ce tocmai am agonisit; nici pentru a cere boii de curand cumparati; nici pentru a ne desparti de femeia de care abia ne-am insotit prin nunta.

Mereu si in orice clipa este vremea – si acum este – a raspunde “Iata-ma” lui Hristos. La acest nivel, pe acest plan nu se poate judeca potrivit celor de pe taramul profan al logicii juridice. Acolo termenele, intervalele, sarturile, epocile, datinile sunt perfect valabile: dincoace, cu totul nesemnificative si nejustificative. Roadele smochinului – produse ale firii, ale naturii naturale – sunt subordonate ciclurilor de rodire, insa devotamentul oamenilor nu cunoaste soroace si pauze. Interpretarea alegorica se impune: smochinul e omul, iar smochinul neroditor e omul si el neroditor, rece, aspru, nereceptiv chemarii ceresti. Reactiile “robustului simt comun” nu au ce cauta in citirea formulelor spatiotemporalitatii (sunt date peste cap); si tot asa nici in dezlegarea incifrarilor duhovnicesti. Iata de ce putem afirma ca omul (smochinul, in limbaj codificat) trebuie sa fie oricand gata, oricand disponibil pentru Hristos. Nicaieri teoria disponibilitatii integrale enuntate de André Gide nu se aplica mai la propriu si mai desavarsit decat in relatiile dintre faptura si Ziditorul ei. Iar a fi disponibil inseamna a te nimeri oricand incins, cu toiagul in mana, cu incaltamintea in picioare, pregatit de drum, de actiune, de raspuns afirmativ, de roada.

There is always time for good manners, zicala aceasta, de larga circulatie in sudul Statelor Unite, ne poate fi pilda si temei: se cade sa avem intotdeauna timp pentru a ne comporta cuviincios, pentru a da dovada de bune deprinderi[2]. Dupa cum in textul de la Matei 5, 25 (“Impaca-te cu parasul tau degraba pana ce esti cu el pe cale …”), parasul – potrivit interpretarii Parintelui Arhimandrit Ilie Cleopa (v. Ioanichie Balan: Convorbiri duhovnicesti, 1984 p.111) – nu este decat constiinta noastra care ne cere sa ne impacam cu Dumnezeu cat mai suntem inca pe calea acestei vieti ori dupa cum din insesi cuvintele Mantuitorului (Matei 13, 18 si urm.; Marcu 4, 3 si urm.; Luca 8, 5 si urm.) rezulta ca locurile unde cad semintele semanatorului reprezinta inimile ascultatorilor cuvantului dumnezeiesc, tot astfel smochinul de la Matei 11, 15-17 nu-i decat simbolul omului in general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (si datoria) sa de a veni in ajutorul aproapelui, de a nu-si precupeti innascuta putinta: a raspunde in orice caz, repede si cu sarg, oricarui apel al divinitatii sau al semenului aflat la ananghie. Pe acest semen il personifica indeosebi Hristos in episodul smochinului, pentru ca se arata constrans de o nevoie strict omeneasca: foamea. (In chip analog este si calatorul ranit din parabola samariteanului milostiv; iar preotul si levitul sunt smochinii neroditori de mila, de luare aminte la suferinta altuia si de ragaz: nici pentru ei nu a fost “timpul facerii de bine”.)
Nu putem culege scuze nici din cele mai firesti si mai legitime imprejurari: tarinile, boii, nevasta, ba si inmormantarea parintelui nu-s, cand suna goarna mobilizarii (glasul lui Dumnezeu, adica, ori strigatul de chemare in ajutor al semenului), deci chichite legaliste si pretexte procedurale: de aceea si imbraca invocarea lor un aspect incongruent de nu si – cu exceptia dorintei de a fi de fata la ingroparea tatalui – de-a dreptul caraghios. Orice preocupare, orice grija, orice bucurie, orice exigenta paleste si piere in prezenta vocii divine. Orice neascultare este vinovatie; si orice neimplinire a poruncii ori solicitarii de acelasi calificativ se invredniceste, fie ea insotita de argumentele cele mai solide. Pentru care pricina? Pentru ca este marturie de totala imposibilitate a efectuarii unei ierarhizari normale intre obligatii. Daca-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate sa constituie temei de absenta motivata, considerent de neintocmire a unui proces verbal de carenta, legitima aparare, scuza legala. Bogatia (parabola tanarului bogat: Matei 19, 16 si urm.), ogoarele, dobitoacele, casatoria, pana si pietatea filiala se sterg la ivirea Domnului.[3]

Zadarnic se apara smochinul, fluturand tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obste si de sart. Ele toate – cum graieste o destul de vulgarizata si corupta prin abuziva si nediscriminatorie intrebuintare expresie populara – nu tin. Oricand, oriunde, in orice imprejurare omul e tinut (si de data aceasta verbul isi redobandeste ipostaza lui nobila) sa mearga, sa alerge, sa sara in sprijinul coexistentilor sai ori la slujirea Facatorului sau. Am pomenit supra de goarna mobilizarii: nici ca se poate comparatie mai adecvata: chemarea lui Hristos mobilizeaza irezistibil, amanare nu incape, motivatii nu-s de conceput: nici Moise care-si invoca gangavia, nici tanarul care-si pretexteaza bogatia, nici omul caruia i-a rodit tarina nu-s scuzati: li se cere sa asculte (in amandoua intelesurile). Sarmana scuza a smochinului: nu-i vremea mea! E intotdeauna vremea slujirii si facerii binelui[4]. Si vai de cei ce nu procedeaza aidoma fratilor Simon si Andrei (Matei 4, 20: “iar ei indata lasand mrejele, au mers dupa El”.), fiilor lui Zevedeu (Matei 4, 22: “iar ei, indata lasand corabia si pe tatal lor, au mers dupa El”.) sau lui Levi-Matei (Matei 9, 9: “si plecand Iisus de acolo a vazut un om care sedea la vama, cu numele Matei, si i-a zis acestuia: Vin-o dupa Mine, Si sculandu-se a mers dupa El.”). Repede, de indata, fara sovaiala, toate lasandu-le balta ( de-mi este permis a zice astfel), neprivind inapoi, necerand nici o pasuire cat de mica, de indreptatita, de fireasca[5]. Glasul Domnului: tunet, goarna, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altul decat nestiutorul, proceduristul, legalistul, de sine statatorul, invartosatul, formalistul fariseu care se socoteste aparat de termene si de strictetea prescriptiilor, care sie isi ajunge si nu are nevoie de mila ori duh sfant, care altadata se indreptatea falindu-se ca da zeciuiala din chimen, izma si marar!

Ce-ar fi putut face, practic, smochinul? Sa fi intrat de obida si rusine in pamant; sa se fi stramutat, de ciuda si emotie, in mare; sau mai bine, mult mai bine, sa-I fi fost Domnului – prin launtrica bunavointa, stradanie si cutremurare – prilej de minune pozitiva. Exista o mica legenda japoneza a carei citare nu-i nelalocul ei aici: un filosof se plimba in padure; se opreste in fata unui arbust si se adreseaza unei ramuri rostind: vorbeste-mi despre Dumnezeu. Creanga, atunci, infloreste. De nu putea sa rodeasca fructe, smochinul ar fi putut macar inflori. Ori se pleca sfios si nemultumit de sine. Dar privelistea aceea a pomului incremenit in cenusiul nerodirii sale, sec (nu mai putin decat lemnul crucii), sterp, incapatanat, credincios neinduplecatei lui scadente, tare pe situatia lui calendaristica, semet in fariseica lui “dreptate”, netulburat de vreo indoiala, trebuie sa fi trezit mania Domnului nu mai putin decat forfota vanzatorilor de porumbei si a schimbatorilor de bani in cuprinsul unui lacas de sfintenie. (Din palida lor aschie va fi rasarit neroditorul pom!) Hristos, in jurul Caruia se strang firele complotului ucigas, Hristos e, sa nu uitam, intr-o faza mai curand dreapta decat milostivnica: asa incat pe unii cu biciul ii alunga, iar pe celalalt il afuriseste.

Sa stam bine, sa luam aminte, sa judecam cu multa chibzuinta. Pentru nimic in lume sa nu primejduim avutul cel mai de pret – sufletul – oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor fiinte refugiate in prostia rea, fudula, stupida a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma perfecta si statornica metoda de lucru a vrajmasului! Sa nu plece Hristos de la noi infometat, insetat, cu inima desarta si sufletul mahnit. Tanarul bogat se indeparteaza trist, dar intelept este a presupune ca, vazandu-l cum pleaca, Domnul se va fi indurerat si El. Daca Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, raspunsul nostru fulgerator – neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur – sa fie numai: “Iata-ma, Doamne.” Raspuns neexaltat, neexagerat, strain de orice imprudenta si delir, raspuns calm si stangace, pentru ca stie ca realitatea cea mai reala se numeste Hristos. Hristos acum si de-a pururi. Hristos “cu timp si fara timp”. Hristos, detinatorul cheilor vietii, Domn al sambetei si al Timpului.

Parintele Nicolae Steinhardt

Daruind vei dobandi, Ed. Dacia, editia a 4-a, 2002
Note:

________________________________________
[1] Atentie: a nu mai izbuti sa ajuti pe aproapele tau e o nenorocire, un blestem cumplit, o napasta.
[2] Cp. Camil Petrescu: Condamnat la moarte si dus spre esafod, nu as spune prietenului care m-ar opri in drum: acus nu am timp sa stau de vorba cu tine.
[3] Si imposibilitatea se nuanteaza: nu i se cere omului imposibilul fizic (unuia care cantareste 70 kg sa ridice 200 kg), i se cere imposibilul posibil, cel moral adica (sa-si iubeasca vrajmasii, sa se lepede de sine, sa-si jertfeasca singurul fiu), in conformitate cu modul cum Paul Claudel defineste divinitatea: “De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste.”
[4] Mai mare este dragostea decat pravila ii spune protosinghelul Ghervasie Hulubariu Parintelui Ioanichie Balan (Convorbiri duhovnicesti, pag. 347) si continua: “ Cand cineva iti bate la usa, lasa-ti pravila, deschide-i usa…” Smochinul nu si-a lasat pravila, ci mai vartos in sine si-n fire s-a incuiat.
[5] In tabloul lui Caravaggio, Chemarea lui Matei, pe masa vamesului stau sumedenie de hartii si fisicuri de bani, iar in juru-i oameni care asteapta, cu treburi. Vadit e ca abrupt se va desparti de toate si de toti.

 

.

13 Mai 2013

Vizualizari: 2360

Voteaza:

Smochinul neroditor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE