Zambetul lui Dumnezeu

Zambetul lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Iubiţi credincioşi, în 1953, când m-am aşezat eu la mănăstire, se citeau din Psaltire şi din Ceaslov Psalmii în traducerea patriarhului Nicodim Munteanu. Era cea mai nouă ediţie de Psalmi traduşi în româneşte până atunci şi aveam la mănăstire un părinte care a ţinut foarte mult să se citească Psalmii în traducerea aceea. Am învăţat şi eu psalmii în traducerea aceea şi bineînţeles că tot aşa îi spun şi acum. E greu, după ce ai învăţat într-un fel, să înveţi într-alt fel. Aşa că eu, de când eram la început la mănăstire şi până acum, vreme de cincizeci şi patru de ani, am folosit aceeaşi traducere.

Mi-am scris-o şi în Braille. Citesc Psalmii în traducerea patriarhului Nicodim.

In cei doi psalmi care se citesc înaintea celor de la Utrenie, adică înaintea celor şase psalmi care se numesc psalmii Utreniei, în Psalmul 20, cineva - nu ştiu cine -poate chiar prorocul David spune, printre altele, şi următoarele cuvinte: „Incărcatu-L-ai cu binecuvântări pe totdeauna şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie". E o referire la prorocul David. Deci, Dumnezeu L-a încărcat, i-a dat binecuvântări cât a putut duce. „L-ai încărcat" înseamnă că ai pus pe el binecuvântări multe, l-ai încărcat cu binecuvântări. Fiţi atenţi: pe totdeauna! Adică, nu numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna l-ai încărcat cu binecuvântări. Şi acum urmează ceea ce vreau să vă pun în atenţie în mod special: „şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie". Sunt referiri la prorocul David. Prorocul David a fost învrednicit de Dumnezeu cu multe binecuvântări, şi asta nu numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna, şi în plus: „cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie". Am trecut foarte multă vreme peste gândul acesta, nici nu mi s-a fixat în minte, dar acum, de o vreme încoace, mereu îmi vin în minte în special cuvintele: „şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie". De aici înţelegem că Dumnezeu ne zâmbeşte. Cu faţa Lui ne umple de bucurie. Cu zâmbetul feţei Lui ne dă bucurie.

E firesc să fie aşa, e firesc pentru că Dumnezeu este iubire, şi noi ştim lucrul acesta. Il ştim din Sfânta Scriptură, din Noul Testament. în capitolul 4 din Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Ioan e scris că Dumnezeu este iubire şi că cel ce iubeşte îl cunoaşte pe Dumnezeu, şi că cel ce nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Şi bineînţeles că acolo unde e iubire, acolo-i şi veselie, şi acolo-i şi zâmbet. „Cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie". Şi ceea ce se potriveşte pentru regele David se potriveşte pentru orice om care face voia lui Dumnezeu, pentru orice creştin. Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Păi, dacă-i iubire, nu poate să fie şi altceva decât iubire. Şi iubirea e ca un izvor, un izvor care curge întruna. Şi dacă vrei să-l astupi, nu-l poţi astupa decât acolo unde pui ceva ca să fie astupat, dar el izbucneşte în altă parte. Izvorul nu poate fi înlăturat. Dacă e un izvor îmbelşugat, acela curge întruna, nu ai ce-i face ca să nu curgă. Şi aşa-i şi iubirea lui Dumnezeu. Aşa-i iubirea în general. Când ai iubire nu mai poţi avea şi întrerupere de iubire. Şi dacă ai întrerupere de iubire, să ştii că nu ai iubire. N-ai avut-o nici atunci când ai gândit că o ai.

Deci, Dumnezeu este iubire, în esenţa Lui este iubire. Dumnezeu fiind El însuşi iubire, îşi revarsă iubirea peste oameni. Şi Şi-o revarsă printre altele şi prin zâmbetul fe ţei Lui. Se spune că în Noul Testament sunt în patru locuri în care se afirmă că Domnul Hristos a plâns şi nu se spune nicăieri că a râs. E drept, dar aceasta nu înseamnă că nu a râs, pentru că nu-i scris în Scriptură chiar orice. Şi nu înseamnă că, dacă scrie în patru locuri că a plâns, trebuie să plângem, că Domnul Hristos a plâns. Şi dacă nu ni se spune că Domnul Hristos ar fi râs nu înseamnă că trebuie să socotim că Domnul Hristos nu vrea râsul. Nu-i aşa!

Noi ştim, şi cred că cei care spun lucrurile amintite mai înainte nu iau în seamă aceasta, că în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 6 în care sunt nişte cuvinte prin care Domnul Hristos îi fericeşte pe cei care fac voia lui Dumnezeu, e scris în legătură cu Apostolii că Domnul Hristos a zis: „Fericiţi sunteţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde". Deci, râsul ne este încuviinţat. Şi ne este încuviinţat nu numai dincolo de lumea aceasta, ci chiar şi în lumea aceasta. Suntem chemaţi şi noi la zâmbet. Adică, dacă Domnul Hristos, dacă Dumnezeu, ne zâmbeşte nouă şi noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu. Oamenii care se iubesc, care se cinstesc, care se simt aproape îşi zâmbesc când se întâlnesc, când se văd de departe, îşi zâmbesc unii altora înainte de ajunge să îşi spună ceva. Işi zâmbesc de departe. Ce înseamnă aceasta?

Inseamnă că sunt binevoitori unii faţă de alţii. Adică, eu, de exemplu, îi zâmbesc unui om şi el îmi zâmbeşte mie. Adică, nu-i nepăsător faţă de zâmbetul meu. Tot aşa-i şi în legătura cu Dumnezeu. Dumnezeu ne zâmbeşte, sigur ne zâmbeşte pentru că-i iubire, şi atunci şi noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu. De câte ori v-aţi gândit, de pildă, că noi trebuie să-i zâmbim lui Dumnezeu? Păi, dacă avem încredinţarea că Dumnezeu ne zâmbeşte nu putem să stăm nepăsători în faţa zâmbetului lui Dumnezeu care înseamnă bunăvoinţă din partea Lui. Când eram elev în Timişoara şi mergeam la şcoală dimineaţa, pe stradă se întâlneau oamenii unii cu alţii şi se salutau, unii dintre ei cu cuvintele: „Am onoarea să vă salut", sau simplu: „Am onoarea". Se înţelege: „Am onoarea să vă salut". Ce înseamnă aceasta? Inseamnă că eşti bucuros că te-ai întâlnit cu un superior al tău - să zicem -, cu un om faţă de care ai o oarecare consideraţie şi poţi să-l saluţi. Deci, eşti onorat de faptul că poţi să saluţi pe cineva mai mare decât tine. Şi ziceau unii şi nemţeşte: „Ich habe die Ehre" („Am onoarea, am onoarea să vă salut").

Şi asta înseamnă că, dacă Dumnezeu ne zâmbeşte - şi sigur ne zâmbeşte, nu se poate să nu ne zâmbească -, şi noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu. Şi suntem datori cu zâmbet. Zâmbet pentru zâmbet. De exemplu, îi mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui. Putem să-I mulţumim zâmbindu-I pentru binefacerile pe care ni le-a dat. Dacă suntem la rugăciune şi ştim că Dumnezeu ne face onoarea - fiţi atenţi! - să ne zâmbească şi ne dă posibilitatea, ne face onoarea să vorbim cu El - pentru că rugăciunea e vorbirea minţii cu Dumnezeu - înseamnă că Dumnezeu ne onorează pe noi ca să-L onorăm şi noi pe El. De câte ori ne gândim noi ia aşa ceva? Pur şi simplu nu ne gândim. Stăm în faţa lui Dumnezeu cu frică, cu nepăsare de multe ori, cu neluare-aminte şi nu ne gândim că trebuie să-I zâmbim şi că El ne zâmbeşte nouă, că suntem onoraţi că Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne rugăm, şi ne rugăm şi noi aducând cinstire lui Dumnezeu.

In Biserica de Apus este o sfântă cu numele de Tereza de Lisieux, o călugăriţă. A murit la tinereţe, la douăzeci şi cinci de ani, şi e prezentată într-o carte de Vieţi de Sfinţi de către un profesor pe nume Walter Nigg - un profesor protestant, deci nu un profesor catolic - ca zâmbetul lui Dumnezeu. Deci, Dumnezeu îşi întrupează zâmbetul Său şi în anumiţi oameni care pot fi prezentaţi, pot fi cunoscuţi ca zâmbetul lui Dumnezeu. Şi aşa a fost şi Sfânta Tereza de Lisieux: zâmbetul lui Dumnezeu. A zâmbit Dumnezeu către oameni prin această călugăriţă carmelită, care a revărsat conştiinţa prezenţei şi a iubirii lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi am putea să fim un zâmbet al lui Dumnezeu, dacă avem într-adevăr o legătură cu Dumnezeu în aşa fel încât să se poată constata că El este dincolo de noi şi zâmbeşte oamenilor prin noi. E un lucru minunat.

Cred că ştiţi o poezie de Paşti, intitulată chiar „La Paşti", scrisă de George Coşbuc, care se încheie cu cuvintele: „Ah, iar în minte mi-ai venit / Tu, mama micilor copile! / Eu ştiu că şi-n aceste zile / Tu plângi pe-al tău copil dorit! / La zâmbet cerul azi ne cheamă? /Sunt Pastile! Nu plânge, mamă!"

Iubiţi credincioşi, sărbătorile noastre sunt prilej de bucurie, prilej de zâmbet, de iubire, de cinstire. Şi toate acestea trebuie să le împlinim, fiecare după puterea lui. In orice caz, Dumnezeu ne zâmbeşte şi noi trebuie să-I zâmbim lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu ne îndatorează să fim iubitori unii cu alţii, deci ne îndatorează şi la zâmbetul dintre noi.

Să căutăm să fim în aşa fel rânduiţi cu viaţa, încât să se poată spune şi despre fiecare dintre noi: „Incărcatu-l-ai cu binecuvântări pe totdeauna - nu numai pentru o vreme -şi cu zâmbetul feţei Tale l-ai umplut de bucurie". Să primim zâmbetul lui Dumnezeu şi să oferim zâmbetul Lui şi oamenilor, ca să fie preamărit Dumnezeu între oameni şi oamenii, prin Dumnezeu. Amin.

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.

Parintele Teofil Paraian

Mănăstirea Brâncoveanu, 1 mai 2007

Articol preluat din cartea "Cale spre bunatate", Editura Sophia


Cumpara cartea Cale spre bunatate

.

26 Ianuarie 2015

Vizualizari: 2084

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Comentarii (1)

  • ioan zamfir CPostat la 2015-01-27 05:03

    Parintele Teofil a fost om ca şi noi, numai că el a pus iubirea de Dumnezeu mai presus decât iubirea de tată, de mamă, de fiu, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea aceasta. Cu siguranta a fost un sfint care l a urmat intocmai pe Iisus , iubindu-L pe El mai presus decât acestea din viaţa asta.L am cunoscut personal pe Printele Teofil ,ca un chip blând, o minte strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară. Păstra în adâncul inimii sale o dragoste arzătoare pentru liniştea şi pacea vieţii din mănăstiri Sfinţii sunt "cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu". Sfinţii aud rugăciunile noastre şi le poartă către Dumnezeu, fiind mijlocitori pentru noi înaintea Tronului Ceresc. Crestinii sunt „concetateni ai sfintilor si casnici ai lui Dumnezeu”(Efees.2,19),apartin aceleiasi familii.” In ziua aceea,Domnul va veni sa se preamareasca intru Sfintii Sai”( I Tes.1,10). „Sfintii vor judeca lumea”(I Cor.6,2) .In Noul Testament ,toti cei botezati sunt numiti ,in sens larg,sfinti ;”Suntem impreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu”(Efes.2,19).In sens restrins,sfintii sunt prieteni apropiati ai lui Dumnezeu(In .4,14). De la inceput,Biserica a adus „euharistie” –jertfa de multumire-in ziua mortii martirilor si a sfintilor,chiar pe mormintele lor.Altare liturgice s au ridicat pe mormintele lor,trupurile martirilor si ale sfintilor fiind recunoscute ca „temple ale Duhului Sfint”.Intemeierea multor bisericii ,in primele secole ale crestinismului,s a facut in legatura cu moartea martirica sau cu caracterul exemplar al vietii unui sfint.Antimisul nu este altceva decit o amintire a practicii de a celebra Liturgia pe mormintele martirilor si a sfintilor.Trupul este templul Duhului Sfint (I Cor.3,16-17).Biserica a venerat trupurile sfintilor care se pastreaza intacte dupa moarte-moastele ,ca fiind patrunse de energiile Sfintului Duh. Cultul Bisericii noastre aşază într-o structură ierarhică bine determinată, adorarea pentru Preasfânta Treime, supravenerarea (supracinstirea) pentru Maica Domnului şi venerarea sau cinstirea sfinţilor, a Sfintei Cruci, a sfinţilor îngeri şi a sfintelor moaşte. Doar urmând exemplul sfinţilor, fiecare creştin va putea ajunge în comuniunea de iubire a Împărăţiei lui Dumnezeu. Să păstram în minte exemplul Parintelui Teofil.Cred că bunul Dumnezeu l-a binecuvântat şi a rânduit ca sufletul lui să petreacă în veşnica bucurie din ceruri, iar trupul lui să păstreze pe pământ semnele şi puterea vieţii lui binecuvântate. Vesnica lui pomenire.Amin

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE