Viata Sfantului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei

Cel intre ierarhi preaales, intre dascali preaintelept si intre toti sfintii preamult placut lui Dumnezeu, Sfintul parintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este in Capadocia, si s-a nascut din parinti binecredinciosi si de Dumnezeu cinstitori. Tatal sau se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a nascut patru fii de parte barbateasca: pe Petru si pe Sfintul Vasile, pentru care ne sta inainte cuvintul, pe Grigorie si pe Navcratie, si o fiica, al carei nume era Macrina.

 

Sfantul VasilePentru acestia, cu adevarat s-a implinit cuvintul lui David, care zice: Neamul dreptilor se va binecuvinta. Si nu numai sfintul acesta a fost imbunatatit si mare luminator al lumii, ci si ceilalti trei frati ai lui s-au facut minunati si purtatori de semne. Caci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic si facator de minuni. S-a sfintit si sora lor Macrina, dupa cum arata sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Insa pe toti fratii i-a covirsit Sfintul Vasile intru fapta buna si intru invatatura; caci la invataturile cele dintii chiar pe tatal sau l-a avut dascal si povatuitor, pe care de obste il avea Pontul ca dascal al invataturilor si al faptelor bune, in acea vreme.

 

Deci, dinsul a adus in lume o astfel de plasmuire buna si curata, pe care dumnezeiescul David o numeste plasmuire de ziua, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toata invatatura, ce se numeste enciclica, adica inconjuratoare, dar si toata buna credinta; si, in scurt sa zic, prin invataturile virstei celei dintii s-a facut incepator al desavirsirii care avea sa fie mai pe urma.

 

Dupa ce din destul a fost deprins de tatal sau in astfel de invataturi, incit dorea ca de nimic din cele bune sa nu se lipseasca, si, pornit fiind prin iubirea de osteneala a albinei, care din tot felul de flori isi aduna cele trebuincioase, ca sa nu ramina mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca sa se deprinda si cu invataturile ce se dadeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestita, care a fost leagan de invataturi si al Sfintului Grigorie, Cuvintatorul de Dumnezeu; unde primind toate invataturile, se asemana cu unii din dascali, iar pe altii ii covirsea in tot felul de invatatura, incit in putina vreme s-a facut slavit si vestit tuturor celor mai mari ai cetatii si la tot poporul, fiind mai mare in invatatura decit in virsta si avind statornicia cea mai mare; apoi s-a aratat a fi retor intre retori, chiar mai inainte de a se sui pe scaunele sofistilor, filosof intre filosofi, mai inainte de a invata dogmele si rinduielile ce se afla in filosofie; in sfirsit, lucrul cel mai mare a fost ca toti il aveau ca pe un preot al crestinilor, mai inainte de preotie; si atit de slavit se facuse el prin invatatura si prin fapta buna, incit era cinstit, cucernic si vrednic inaintea tuturor.


Dupa ce a ajuns in acest fel, s-a dus la Bizant, care era cetatea cea mai mare din tot Rasaritul, pentru ca era impodobita cu cei mai desavirsiti dintre retori si filosofi, de la care a adunat, prin ascutimea mintii sale, cele mai inalte dintre invataturi si cu ele si-a impodobit sufletul sau. De acolo, fiind nesatios de invatatura si de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfintul Grigorie, Cuvintatorul de Dumnezeu, sirguindu-se la invataturi, precum si pe Iulian Apostatul, care mai pe urma a fost imparat (361-363), vrajmas si chinuitor al crestinilor, pe Libaniu, sofistul, si pe multi altii.


Deci, acolo, aflind Sfintul Vasile pe Sfintul Grigorie, apoi intrecindu-se unul pe altul in fapta buna si in rivna cea dumnezeiasca, atit de mult s-au iubit, incit nu puteau sa se desparta nicidecum, si sedeau amindoi intr-o casa, amindoi mincau si amindoi aveau o voie.


Pe scurt, se afla un suflet in acele doua trupuri si unul de la altul primea mare folos,Sfantul Vasile nu numai intru fapta buna, ci si intru invataturi. Caci ca doi lucratori de pamint, sirguitori si iscusiti, cu aceeasi sirguinta lucrind tarina filosofiei si semanind cu multa osteneala saminta invataturilor, au secerat rodul sirguintei lor, prin care au intrecut pe cei de o virsta cu dinsii, si atit de mult se infrinau, incit mincau numai ca sa traiasca, piine si apa, multumind Domnului, ca Proorocul Ilie si ca Ioan Inainte-mergatorul, care se hranea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pintecele si-i aduc dulceata, le defaimau, si cu totul se departau de ele.

 

Cu acest fel de intelepciune, pe care au pazit-o pina la sfirsitul vietii lor, atit de curati s-au tinut, incit au intrecut pe vestitul Xenocrat, caruia, desi dormea cu o femeie desfrinata, nu-i venea nicidecum in minte ca era o femeie aproape de dinsul; apoi au fugit de lacomie si de imputinare si numai masura cea dreapta o pazeau. Iar necistigarea atit de mult au iubit-o, incit au covirsit pe Antistene, pe Pitagora si pe Cratis, incit pe cele cinstite si laudate ale acelora le socoteau ca pe niste jucarii de copil; caci foarte mult au defaimat cistigarea de bani si de alte lucruri desarte.

Trufia si inaltarea cu totul le-au urit, iar mindria au pierdut-o prin cuviosie. Cit despre intelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinta sa mai scriem, caci toata viata lor era o cugetare si dorire necontenita, ziua si noaptea, ca sa cistige filosofia cea cereasca si adevarata, mai mult decit pe cea paminteasca. Insa se sirguiau a o cistiga si pe aceasta, ca sa ajute Bisericii noastre, sa dezradacineze neghina din griu, sa curete si sa lamureasca dogmele sfintei credinte, si sa apere pe credinciosi de navalirile ereticilor.


Se sirguiau mai mult ca sa intreaca pe filosofii cei vechi, si s-a si facut astfel prin multa lor osteneala si prin dumnezeiescul ajutor, dupa cum se arata din scrierile lor. Intru mestesugul gramaticii erau neintrecuti, ca si in masurile stiintei, poeziei, in multimea istoriilor si frumoasa graire de cele politice. Iar buna rinduiala a retoricii si frumusetea vorbirii au ales-o mai mult, si minciuna au lepadat-o. Filosofia cea adevarata din dogme atit de mult au deprins-o, incit i-au intrecut pe toti. Tot astfel si in celelalte stiinte s-au deprins, incit au intrecut pe toti din destul, in aritmetica, in geometrie, in muzica si in astronomie; incit s-au facut dascali si filosofi desavirsiti.

 

O infrinare ca aceasta si intreaga lor intelepciune vazind-o dascalul Sfintului Vasile, anume Eubul, om preaintelept si mai bun decit toti filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrind sa-l vineze si sa-l aduca la cunostinta de Dumnezeu, apoi un dar nepretuit ca acesta sa-i daruiasca, pentru osteneala lui, l-a aflat odata inaintea cetatii, vorbind cu ceilalti filosofi si intrebindu-se despre filosofie, caci astfel de obicei aveau intre ei, ca ori sa graiasca, ori sa auda ceva nou. Intrebindu-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvint, a venit Vasile si indata a dezlegat acel sofism si l-a deslusit. Apoi ziceau ceilalti: "Cine este cel care a deslusit cuvintul filosofului?". Raspuns-a Eubul, zicind: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".


Vazind Eubul pe Vasile, a lasat pe prietenii si pe ucenicii sai, iar el a sezut cu Vasile, si au petrecut trei zile in vorba, intrebindu-se de filosofie. Drept aceea, a intrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?" Iar el a raspuns: "Firea filosofiei este pomenirea mortii". Dupa aceasta a grait si despre lume, zicind: "Desi sint dulci cuvintele cele lumesti, amara este lumea pentru cel ce se tine de ea cu iubire si patima; caci alta este slava cea trupeasca si alta a firii celei fara de trup. Nu este cu putinta ca cineva sa se indulceasca de amindoua, pentru ca nimeni nu poate sa slujeasca la doi stapini. Insa, pe cit ne arata puterea bunatatii, sa impartim la cei flaminzi piinea intelegerii; si pe cei ce s-au lipsit, pentru rautatea lor, de acoperamintul faptei bune, pe aceia sa-i aducem sub acoperamintul lucrurilor celor bune; caci pe care-l vedem gol, il imbracam si nu defaimam trupul nostru.

 

Sint la noi, o! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevarul povatuindu-ne spre mintuire; pentru ca vom invia toti, unii spre viata vesnica, iar altii spre munca si rusinarea vesnica, si vom sta toti inaintea judecatii lui Hristos, precum ne invata marii glasuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David si dumnezeiescul Apostol Pavel; dupa acestia, chiar datatorul pocaintei si rasplatitorul nostru, Domnul, Care a cautat oaia cea pierduta, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocainta s-a intors, cuprinzindu-l cu dragoste, l-a sarutat, cu haina luminata si cu inel l-a impodobit si l-a ospatat. Acela da asemenea rasplatire celor ce vin in ceasul al unsprezecelea, ca si celor ce au purtat greutatea si zaduful zilei. Acela, pocaindu-ne si nascindu-ne din apa si din Duh, ne da cele ce ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-a suit, precum si pe toate care le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc".

 

Vasile graind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, aratatorule de cele ceresti, prin tine cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul a toate, astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, Amin! Acesta este semnul credintei mele in Dumnezeu: toata averea ce o am, in miinile tale o dau si cealalta vreme a vietii mele cu tine o voi petrece, caci doresc nasterea din apa si din Duh".

 

Vasile i-a zis: "Bine este cuvintat Dumnezeul nostru, de acum si pina-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevarului, Eubule, si din ratacirea cea mare te-a adus la cunostinta milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca sa petreci cu mine, iti voi spune in ce chip sa ne ingrijim de mintuirea noastra si sa ne izbavim din cursele vietii celei de aici; sa vindem toate averile si sa le impartim saracilor. Dupa aceea sa mergem in sfinta cetate, ca sa vedem minunile ce sint acolo si vom cistiga indraznire catre Dumnezeu".

 

Astfel, toate bine impartindu-le celor ce aveau trebuinta, si cumparindu-si hainele cele albe pentru Sfintul Botez, s-au dus la Ierusalim si ii intorceau in cale pe multi la adevarata credinta. Mergind in Antiohia, au intrat la o gazda, iar fiul gazdei, Filoxen, sedea inaintea usii, fiind suparat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luind niste stihuri de ale lui Homer, ca sa le prefaca in vorba retoriceasca, nu putea, si in nepricepere fiind, se necajea foarte. Pe acesta, vazindu-l Vasile necajit, l-a intrebat: "Pentru ce esti necajit, tinere?" Iar Filoxen a zis: "Oare daca-ti voi arata pricina mihnirii mele, ce folos imi va fi de la tine, intru aceasta?". Iar Vasile, fagaduindu-i ca nu in zadar ii va fi aceea ce va arata lui, tinarul i-a spus despre sofist si despre stihurile acelea si ca aceea este pricina intristarii lui, de vreme ce nu se pricepe ca sa alcatuiasca stihurile. Vasile, luind stihurile, a inceput a i le tilcui, alcatuindu-le in vorba simpla, in trei feluri. Atunci tinarul, mirindu-se si inveselindu-se, l-a rugat sa-i scrie talmacirea. Drept aceea, Vasile a scris tilcuirea acelor stihuri ale lui Homer in trei feluri, pe care luindu-le tinarul, cu bucurie a mers dimineata la Libaniu, dascalul sau, ducindu-i acea alcatuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat si a zis: "Va jur pe dumnezeiasca rinduiala, ca nu se afla cineva din inteleptii de acum care sa-ti spuna o asemenea tilcuire. Deci cine ti-a scris aceasta, Filoxene?"

 

Iar tinarul i-a spus: "Este un strain in casa mea, care, fara osteneala, degraba a tilcuit aceasta". Libaniu indata a alergat cu sirguinta la gazda, ca sa vada pe strainul acela. Vazind pe Vasile si pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neasteptata si s-a bucurat de dinsii. Deci, i-a rugat sa vina si sa gazduiasca in casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus inainte masa cu multe feluri de bucate.

 

Dupa obiceiul lor insa gustind putina piine si apa cu masura, au multumit lui Dumnezeu datatorul de toate bunatatile. Apoi a inceput Libaniu a le pune intrebari sofiste, iar ei impotriva ii aduceau cuvintul credintei; Libaniu, cunoscind puterea cuvintelor, zicea ca n-a venit inca vremea de a se boteza, iar daca rinduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate sa se impotriveasca? "Mult ma vei sluji, o! Vasile, daca unele ca acestea vei binevoi a le grai, spre folosul ucenicilor care sint la mine".

 

Degraba ucenicii lui Libaniu fiind adunati, a inceput Vasile a-i invata: "Sa aveti curatie sufleteasca, nepatimire trupeasca, purtare blinda, grai cumpanit, cuvint cu buna rinduiala, hrana si bautura masurata, inaintea celor mai mari tacere, inaintea celor mai intelepti luare-aminte, la cei mai batrini supunere, sa aveti spre cei asemenea cu voi si spre cei mai mici dragoste nefatarnica, de cei rai, patimasi si iubitori de trup sa va departati si putin sa graiti, dar mai mult sa intelegeti, sa nu fiti fara de socoteala in cuvint, sa nu prisositi cu vorba, sa nu fiti indrazneti la ris, cu sfiala sa va impodobiti si cu femeile cele necurate sa nu vorbiti, sa aveti in jos cautarea, iar sufletul sus, sa fugiti de cuvintele cele impotriva; dregatorie dascaleasca sa nu doriti, cinstea acestei lumi intru nimic s-o socotiti.

 

Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o astepte si vesnica rasplatire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicindu-le Vasile catre ucenicii lui Libaniu si ei ascultind nu fara de mirare, iarasi a plecat cu Eubul in cale.

 

Dupa ce au sosit in Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinta si cu dragoste inconjurindu-le si intr-insele inchinindu-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au aratat episcopului acelei cetati, cu numele Maxim, si l-au rugat ca sa-i boteze in Iordan. Episcopul, vazindu-i plini de credinta, a facut dupa credinta lor si luind clerul sau a mers cu Vasile si cu Eubul la Iordan, iar cind era pe mal, Vasile a cazut la pamint si, cu lacrimi si glas, s-a rugat la Dumnezeu ca sa-i arate vreun semn al credintei lui.

Deci, tremurind, s-a sculat si s-a dezbracat de hainele sale, odata cu care si pe omul cel vechi l-a lepadat si, intrind in apa, se ruga. Cind s-a apropiat arhiereul sa-l boteze, iata s-a pogorit un fulger de foc spre ei, si iesind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorit in Iordan, si, tulburind apa, a zburat la cer; iar cei ce stateau pe mal, vazind aceea, s-au cutremurat si au preamarit pe Dumnezeu.

 

Vasile, fiind botezat, a iesit din apa, si mirindu-se episcopul de dragostea ce avea catre Dumnezeu, l-a imbracat in haina Invierii lui Hristos, rugindu-se. Apoi a botezat si pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir si i-a impartasit cu dumnezeiestile Taine. Intorcindu-se in sfinta cetate, au petrecut intr-insa un an; dupa aceasta s-au dus in Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon si acolo a tilcuit Pildele lui Solomon.

 

Nu dupa multa vreme, s-a dus cu Eubul in patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit intr-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor si ca Vasile o sa fie in vremea sa arhiepiscop al acelei cetati. Deci, dimineata, chemind arhiepiscopul pe arhidiaconul sau si pe unii din clericii cei cinstiti, i-a trimis la portile cetatii dinspre rasarit, poruncindu-le ca pe cei doi straini ce-i vor intimpina, sa-i aduca la dinsul cu cinste. Iar ei ducindu-se si intimpinind pe Vasile si Eubul, pe cind intrau in cetate, i-au adus la arhiepiscop.

 

El, vazindu-i pe dinsii, s-a mirat, ca pe unii ca acestia ii vazuse in vedenie, si a preamarit pe Dumnezeu. Apoi i-a intrebat arhiepiscopul de unde vin si cum se numesc. Instiintindu-se despre numele lor, a poruncit sa-i aduca la masa si sa-i ospateze. Dupa aceea, chemind clerul sau si barbati alesi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile in vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viata ti-a aratat Dumnezeu pe mostenitorul scaunului tau, se cade sa faci cu dinsul precum iti este placerea; caci cu adevarat vrednic este omul pe care judecatile lui Dumnezeu il descopera".

 

Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile si pe Eubul si a inceput a vorbi cu ei din Scripturi, vrind ca sa afle priceperea lor; si auzindu-i, s-a mirat de noianul intelepciunii ce se afla intr-insii, apoi tinindu-i la sine, ii cinstea dupa vrednicie. Vasile, petrecind in Cezareea, avea acelasi fel de viata precum a vazut mai inainte la multi cuviosi, pe cind a inconjurat Egiptul, Palestina, Siria si Mesopotamia, cautind pe Eustatie filosoful si cercetind intr-acele parti pe parintii cei nevoitori; deci, le urma bine cu chipul si cu viata monahiceasca.

 

Dupa aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost dupa Leontie, si era povatuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut in scaun Sfintul Vasile, ca un vrednic si de Dumnezeu mai inainte insemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, si a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, barbat bun la obiceiuri cu adevarat, dar putin invatat si intru intelepciunea cartii neiscusit; deci, acela stiind pe Vasile ca era de toti foarte cinstit si laudat ca un mai intelept filosof si cu viata sfinta, a inceput ca un om neputincios a fi biruit de zavistie si se arata rau-voitor lui Vasile.

 

Acest lucru intelegindu-l Sfintul Vasile, nevrind sa fie pricinuitor de zavistie, s-a dus in pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori si pe prietenul sau, pe Sfintul Grigorie de Nazianz; acolo, adunind cu dinsul multime de monahi, a facut rinduiala de viata monahala, fiind luminat de Duhul Sfint, si petrecea viata ingereasca pe pamint. Le ajuta lor la o viata ca aceea si fericita Emilia, maica lui Vasile, petrecind nu departe de ei, de cealalta parte de riu, in sat, si de hrana lor ingrijindu-se; apoi, raminind vaduva, toata sirguinta o avea ca sa placa lui Dumnezeu.

 

Fiind vremea, Vasile si Grigorie au iesit din pustie, siliti de trebuintele Sfintei Biserici, care atunci era tulburata de eretici. Pentru ca pe Grigorie, tatal sau, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credinciosilor in cetatea Nazianzului, fiind batrin si neputind sa se lupte acum cu lupii; iar Vasile, impacindu-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat sa se intoarca la dinsul si sa ajute Bisericii care lupta contra arienilor.

 

Vazind fericitul Vasile o primejdie ca aceea a Sfintei Biserici, si cinstind mai mult trebuinta cea de obste, decit viata pustniceasca, a lasat singuratatea si a venit in Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvintul si cu scrisul, curatind credinta cea dreapta de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu si-a dat sfirsitul pe bratele lui Vasile, dindu-si sufletul sau lui Dumnezeu; iar dupa dinsul, lucrind Sfintul Duh, marele Vasile, chiar nevrind a fi ridicat in scaun, a fost sfintit de multi episcopi, intre care era si batrinul Grigorie, tatal lui Grigorie de Nazianz; caci acela, fiind neputincios si obosit de batrinete, a poruncit sa-l duca in Cezareea, sa sileasca pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva arienii sa ridice pe vreunul dintre ai lor in scaunul acela.

 

Deci, Vasile ocirmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele sau cel dupa trup, l-a sfintit prezbiter, ca sa-i ajute la ostenelile bisericesti, iar mai tirziu l-a pus episcop in cetatea Sevastiei. In acelasi timp si mama sa, fericita Emilia, dupa o viata de mai bine de 90 de ani, si-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut inca un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, si pe Petru, pe care l-am pomenit, precum si o fiica, Macrina fecioara, intiia nascuta, si ceilalti fii, crescuti intru mari fapte bune.

 

Dupa un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu sa i se dea darul intelepciunii, asa incit, cu ale sale cuvinte curate, sa poata savirsi slujba cea fara de singe si sa vie spre el Duhul Sfint. Dupa sase zile, adica in ziua a saptea, pogorindu-se Duhul Sfint, a inceput a liturghisi si savirsi in toate zilele jertfa cea fara de singe. Dupa ce a trecut citava vreme, cu credinta si cu rugaciune a inceput a scrie cu propria sa mina tainele sfintei slujbe. Si in acea noapte i s-a aratat Domnul in vedenie, cu apostolii, facind inainte punere a piinii si a paharului, la Sfintul Jertfelnic; apoi, sculind pe Vasile, i-a zis: "Dupa a ta cerere, sa se umple gura ta de lauda, ca adica, cu ale tale curate cuvinte, sa aduci slujba cea fara de singe". Iar el s-a sculat tremurind, neputind sa priveasca cu ochii la aratarea Domnului cea luminoasa.

 

Dupa aceasta aratare luminoasa a mers in biserica si, apropiindu-se de Sfintul Altar, a inceput a grai si a scrie pe hirtie, in limba greceasca, astfel: Sa se umple gura mea de lauda, ca sa cint slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi si ne-ai adus in viata aceasta, rostind apoi si celelalte rugaciuni ale Sfintei Biserici.

 

Iar dupa sfirsitul rugaciunilor a ridicat piinea, rugindu-se cu dinadinsul si zicind: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfint lacasul Tau si de pe scaunul maririi imparatiei Tale, si vino ca sa ne sfintesti pe noi; Cel ce sezi sus, impreuna cu Tatal, si aici cu noi esti nevazut, invredniceste-ne, cu puternica mina Ta, ca sa ni se dea preacuratul Tau trup si cinstitul Tau singe noua, tuturor popoarelor".

 

Arhiereul savirsindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai intii clerici, au vazut o lumina cereasca luminind altarul si pe arhiereu si niste barbati prealuminati in vesminte albe, inconjurind pe acel mare arhiereu. Vazind aceasta, s-au inspaimintat foarte mult si au varsat lacrimi, laudind pe Dumnezeu.

 

In vremea aceea, marele Vasile chemind un argintar, i-a poruncit ca din aur curat sa faca o pasare, in chipul porumbelului ce s-a aratat deasupra Iordanului, spre pazirea dumnezeiestilor Taine, si l-a asezat deasupra Sfintei Mese.

 

Alta data, sfintul, savirsind dumnezeiasca slujba, un evreu, prefacindu-se crestin, vrind sa iscodeasca despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credinciosi si a intrat in biserica; acolo a vazut pe Sfintul Vasile ca avea in miinile sale un prunc, pe care-l sfarima. Impartasindu-se credinciosii din miinile sfintului, a venit si evreul; si i-a dat arhiereul, ca si celorlalti crestini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luind-o evreul in miini, a vazut ca era adevarata carne. Dupa aceea, apropiindu-se de pahar, a vazut ca era singe adevarat in el.

 

Deci a pastrat ramasitele Sfintei Impartasanii si, mergind acasa, le-a aratat femeii sale, si i-a spus despre tot ce a vazut cu ochii sai; apoi crezind cu adevarat ca infricosata si preainalta este taina crestineasca, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugindu-l sa-i dea Sfintul Botez. Iar Vasile, dind multumire lui Dumnezeu, nu a intirziat a boteza pe evreu, impreuna cu toata casa lui.

 

Alta data, mergind undeva sfintul, o femeie saraca, fiind nedreptatita de eparhul cetatii, a cazut in cale la picioarele fericitului, rugindu-l ca sa scrie despre dinsa la acel boier, ca unul care avea multa trecere catre dinsul. Sfintul, luind o hirtie, a scris catre boier astfel: "S-a apropiat de mine aceasta saraca femeie, care iti aduce scrisoarea mea, nadajduind ca ma iubesti si are trecere cuvintul meu la tine; deci m-a rugat ca sa-ti scriu, sa n-o mai superi. De este adevarata nadajduirea ei, arata cu lucrul, si fa mila cu femeia aceasta".

 

Scriind sfintul hirtia, a dat-o femeii celei sarace, iar ea luind-o, a dus-o si a dat-o boierului, care, citind-o, a scris inapoi sfintului: "Dupa scrisoarea ta, parinte sfinte, as fi voit sa fac mila acestei femei sarace, dar nu pot, de vreme ce se afla sub dajdie". Iar sfintul iarasi a scris catre dinsul: "Daca ai voit si n-ai putut, bine; iar de ai putut si n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu in starea celor ce au trebuinta ca, atunci cind vei voi sa fii miluit, sa nu poti fi". Acest lucru s-a si intimplat, pentru ca, nu dupa multa vreme, suparindu-se imparatul pe acest eparh, caci auzea ca face multe napastuiri, l-a aruncat in inchisoare, ca sa despagubeasca pe cei pe care ii napastuise. Eparhul a trimis din inchisoare rugaminte la Sfintul Vasile ca sa-l miluiasca si sa induplece pe imparat, prin mijlocirea sa.

 

Vasile grabindu-se, a rugat pe imparat pentru dinsul si, dupa sase zile, a venit porunca pentru liberarea boierului de la inchisoare. Eparhul vazind milostivirea sfintului catre dinsul, a alergat la el spre a-i multumi, iar femeii sarace i-a dat indoit din averile sale.

 

Alta data, era foamete atita de mare in eparhia sfintului, incit multi oameni au murit, din lipsa de hrana. Sfintul, vazind pe boieri ca tin griul in hambare si nu-l dau saracilor, se mihnea de invirtosarea inimii acestora; caci o alta neomenie mai mare decit aceasta nu este, ca intr-o vreme ca aceea cei bogati sa nu voiasca a vinde griul, ci sa astepte ca, vinzindu-l mai scump, sa adune mai multi bani. Dar nu stiu ticalosii ca, cu cit asteapta vreme mai multa sa adune bani mai multi si sa strimtoreze pe cei saraci, cu atit isi inmultesc asupra lor minia lui Dumnezeu; caci ce altceva este mai rau decit sa pastreze griul si sa negustoreasca strimtorarea saracilor, sa se lipseasca si sa moara de foame? Cum sa-i numeasca cineva pe acestia crestini? Cum sa-i numeasca oameni pe ei care sint mai salbatici decit fiarele, ca fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar acestia nu se milostivesc spre cei de o semintie cu dinsii. Unii ca acestia erau, in vremea aceea, boierii Cezareei.

 

Sfintul ii invata in fiecare zi despre milostenie, ii sfatuia, ii ruga, le scria, le aducea aminte de iubirea de straini a lui Avraam, de primirea de straini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hranit pe egipteni, si mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele si mai mari le voi zidi. Acestea facindu-le si zicindu-le sfintul, de-abia i-a induplecat sa-si deschida hambarele. Atunci, urmind lui Hristos, care a spalat picioarele ucenicilor, slujea singur la impartirea griului, singur fierbea seminte, singur le impartea saracilor hrana; si asa facind multe zile, a potolit primejdia foametei.

 

In acea vreme, imparatul Iulian (361-363), necuratul si paginul, vrind sa duca razboi asupra persilor, a venit in partile Cezareei Capadociei; iar Sfintul Vasile cunoscindu-l de la Atena, caci invatase acolo impreuna cu dinsul, a luat poporul sau si l-a intimpinat, cinstindu-l ca pe un imparat, si fiindca nu avea alt dar sa-i duca, i-a dus trei piini de orz, dintr-acelea care minca sfintul; caci asa ceruse imparatul, sa-i duca dintr-acelea din care maninca el. Deci, primind imparatul darul, a zis slujitorilor sa-i rasplateasca lui si sa-i dea iarba din livada.

 

Sfintul, vazind o necinste ca aceasta, a zis imparatului: "Noi, imparate, ti-am adus dintr-acelea care mincam, precum ai cerut, iar imparatia ta, precum se vede, ne-ai rasplatit darul, dindu-ne dintre acelea pe care le maninci insuti". Auzind acestea imparatul, s-a miniat foarte si a zis sfintului: "Acum primeste darul acesta, si cind ma voi intoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot si pe nebunul popor cel amagit de tine il voi robi, caci necinsteste pe zeii carora ma inchin eu, si atunci vei lua si tu cuviincioasa rasplatire". Astfel infricosindu-l paginul imparat, s-a dus in Persia.

 

Sfintul intorcindu-se in cetate si chemind toata multimea poporului, le-a spus ingrozirile imparatului, iar dupa aceea i-a sfatuit, zicind: "Sa nu va mihniti, fratii mei crestini, de banii vostri, ci numai de viata voastra sa va ingrijiti; duceti-va si aduceti banii vostri, sa-i adunam intr-un loc, si cind vom auzi ca se intoarce imparatul, sa-i punem gramezi in calea lui, caci vazindu-i, ca un iubitor de bani ce este, se va imblinzi si nu va face asupra noastra precum vorbeste". Ducindu-se crestinii, au facut precum le-a poruncit sfintul, au adus avutii nenumarate, aur, argint si pietre scumpe.

 

Sfintul primindu-le, le-a pus in casa de vase, scriind deasupra numele fiecaruia, ca sa se pastreze pina cind vor auzi despre intoarcerea imparatului. Cind a inteles sfintul ca se intoarce imparatul, a adunat multimea crestinilor, impreuna cu femeile si cu copiii, si le-a poruncit sa posteasca trei zile; apoi i-a suit in muntele Cezareei, care acum se numeste Didim, adica geaman, caci are doua virfuri, in care era si o biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

 

Rugindu-se crestinii in biserica aceea, cu inima zdrobita, milostivului Dumnezeu si Preasfintei Maicii Lui, ca sa risipeasca sfatul paginului imparat, sfintul a vazut stind impreuna cu poporul la rugaciune multime de oaste cereasca imprejurul muntelui, si in mijlocul lor a vazut o femeie sezind pe un scaun cu multa slava, si a zis catre ingerii care stateau imprejur: "Chemati la mine pe Mercurie, ca sa se duca sa ucida pe Iulian, vrajmasul Fiului meu". Deci, s-a aratat Sfintului Vasile Mucenicul Mercurie, imbracat cu armele lui, si luind voie de la femeia aceea, care era Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, s-a dus degraba.

 

Dupa ce sfintul a vazut aceasta vedenie, a luat indata pe unii din clerici si s-a pogorit in cetate; si era acolo o biserica a Sfintului Mercurie, in care se aflau moastele lui, cinstindu-se de crestini; caci Sfintul Mercurie a murit acolo in Cezareea, mai inainte cu 100 de ani, in vremea imparatiei lui Deciu (249-251) si Valerian (253-259).

 

Deci, in biserica aceasta intrind sfintul, se ruga inaintea icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, linga care era si chipul Sfintului marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas. Vasile se ruga ca acel pagin imparat, pierzatorul crestinilor, sa nu se intoarca viu de la razboi. Si a vazut chipul Sfintului Mercurie, cel de linga Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, schimbindu-se, si s-a facut nevazut citava vreme; iar dupa putin, s-a aratat cu sulita singerata; pentru ca in vremea aceea Iulian a fost insulitat la razboi de Sfintul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrajmasului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfintul ca acea vedenie a fost adevarata; apoi indata s-a suit in munte si a zis crestinilor: "Bucurati-va si va veseliti astazi, fratilor, caci s-a auzit rugaciunea noastra si imparatul si-a luat cuviincioasa pedeapsa; pentru aceasta, multumind lui Dumnezeu, sa mergem in cetate, ca sa-si ia fiecare din voi banii sai".

 

Crestinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toti: "Daca am voit sa-i dam imparatului celui pagin, acum, oare, sa nu-i daruim Imparatului cerului si al pamintului, Cel ce ne-a daruit viata noastra?" Iar sfintul laudindu-le sirguinta lor, a poruncit sa-si ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealalta avutie sa zideasca o casa de saraci si de straini, spital, casa de batrini si de sarmani.

 

Sfintul Vasile avea si acest dar: pe cind slujea si inalta Sfintele Daruri, cunostea ca vine darul Sfintului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeiestii Mese, cea cu Sfintele Daruri, miscindu-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clatina.

 

Odata, slujind fericitul si inaltind Sfintele, nu s-a facut obisnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori miscare, insemna pogorirea Duhului Sfint. Drept aceea, Vasile gindind la aceasta, a vazut un diacon din cei ce tineau ripidele facind semn spre o femeie ce sta inaintea altarului. Deci, a poruncit ca sa se departeze diaconul acela de la Sfinta Masa, si sapte zile i-a dat canon ca sa posteasca si sa se roage, si fara somn toata noaptea la rugaciune sa petreaca; iar din averile lui sa le dea la saraci.

 

Deci, dintr-acea vreme Sfintul Vasile a poruncit ca sa fie in biserica inaintea altarului perdele si ingradire pentru femei, ca sa nu indrazneasca vreuna a privi in altar in vremea dumnezeiestii slujbe; iar aceea care ar indrazni, sa fie gonita din biserica si de Sfinta Impartasire sa se desparta.

 

Intr-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), imparatul cel orbit cu eresul arian, care pe multi episcopi drept- credinciosi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni in locurile acelora; iar pe altii mici la suflet si fricosi i-a silit ca sa se invoiasca cu eresul lui. Deci, se minia si se tulbura vazind pe Sfintul Vasile pe scaunul sau, fiind fara temere si in credinta sa fiind nemiscat ca un stilp, si pe altii sprijinindu-i si sfatuindu-i sa se departeze de eresul arian ca de un lucru urit de Dumnezeu. Imparatul, strabatind stapinirea sa, si pe cei dreptcredinciosi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia si in Cezareea Capadociei, ingrijindu-se cu dinadinsul sa aduca pe Vasile la unirea ariana. Deci a indemnat pe voievozii sai, pe boieri si pe sfetnici cu rugaminte, cu fagaduinte si cu ingroziri sa sfatuiasca pe Vasile spre a face voia lui.

 

De aceea, suparau foarte mult pe sfintul cei de un gind cu imparatul; dar inca si femeile cele de neam mare si care aveau cunostinta cu imparatul, trimiteau pe eunucii lor la sfintul, sfatuindu-l si indemnindu-l sa vina la unirea gindului imparatesc; dar nimic n-au sporit, pentru ca n-au gasit un om slab la inima, ci un om hotarit.

 

Dupa aceea, Modest, eparhul, cu mai multa indirjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemindu-l la sine si neputind sa-l plece cu momeli la credinta imparateasca, il ingrozea cu minie. Iar sfintul, la ingrozirile lui, cu indrazneala a raspuns: "Averile mele voiesti sa le iei? Pe tine nu te vei imbogati, iar pe mine nu ma vei saraci. Dar, socotesc ca aceste haine vechi ale mele si aceste putine carti, in care este toata bogatia mea, nu-ti trebuiesc; de izgonire nu ma tem, pentru ca al meu este tot pamintul, sau mai bine sa zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu ma ingrijesc, care ma vor duce la doritul sfirsit, si cu acestea bine imi vei face, caci mai degraba ma vei trimite la Dumnezeul meu".

 

Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu asa indrazneala". Iar sfintul i-a raspuns: "Caci nu ti s-a intimplat sa vorbesti cu vreun episcop. Noi intru celelalte aratam smerenie si blindete, insa cind cineva voieste sa ia de la noi pe Dumnezeu si dreptatea Lui, apoi nu ne ingrijim de nici unul". La sfirsit Modest a zis: "Sa te gindesti pina dimineata, caci la pierzare te voi da". Iar el a raspuns: "Eu dimineata acelasi voi fi; insa voiesc ca si tu sa fii neschimbat in cuvintul tau". Niste cuvinte indraznete ca acestea, ale Sfintului Vasile, le-a spus Modest imparatului, iar el i-a poruncit sa nu-l supere mai mult.

 

Sosind praznicul Aratarii Domnului (Botezul), imparatul, ca si cum vrind sa placa putin lui Vasile, a intrat in biserica lui si, privind la buna podoaba si la rinduiala bisericii, la cintarea si la rugaciunea credinciosilor luind aminte, se uimea; caci n-a vazut niciodata intr-ale sale biserici ariene o rinduiala si buna podoaba ca aceea. Acolo, Sfintul Vasile, apropiindu-se de imparat, graia catre el cuvinte dumnezeiesti, iar nu omenesti, pe care le-a auzit si Grigorie de Nazianz - fiindca se intimplase atunci acolo, care a si scris despre aceea. De atunci imparatul a inceput a fi mai bun catre Vasile.

 

Insa, ducindu-se in Antiohia, iarasi s-a schimbat spre minie impotriva lui Vasile, fiind invatat de oamenii cei rai; la clevetirea acestora plecindu-se, a judecat sa izgoneasca pe Vasile. Cind voia sa iscaleasca hotarirea, scaunul pe care sedea imparatul s-a miscat, iar condeiul cu care voia sa scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar si acela s-a stricat, la fel si al treilea, apoi mina i-a tremurat si frica a cazut peste dinsul; iar el cunoscind puterea lui Dumnezeu, a rupt hirtia.

 

Atunci vrajmasii dreptei credinte, arienii, staruiau la imparat ca sa-i faca rau lui Vasile. Deci s-a trimis de imparat un senator, Anastasie, ca sa aduca pe Vasile in Antiohia. Ajungind in cetatea Cezareea si spunind lui Vasile porunca imparatului, sfintul a raspuns: "Eu, fiule, mai inainte cu putine zile m-am instiintat ca imparatul, supunindu-se sfatului nepriceputilor oameni, trei condeie a sfarimat, vrind sa iscaleasca hotarirea mea pentru surghiun si sa intunece adevarul. Dar condeiele cele nesimtitoare au oprit pornirea lui, preferind sa se strice, decit sa slujeasca la nedreapta lui judecata".

 

Fiind adus in Antiohia, a stat inaintea judecatii eparhului, care l-a intrebat de ce nu se tine de credinta imparatului. Sfintul Vasile a raspuns: "Sa nu fie aceea ca, abatindu-ma de la dreapta credinta crestineasca, sa urmez necuratei invataturi ariene; caci credinta in Unul Dumnezeu am primit-o de la parinti, spre a o slavi". Judecatorul il ingrozea cu moartea. Insa el a raspuns: "Sa-mi fie mie ca pentru adevar sa patimesc si din legaturile trupesti sa ma dezleg; pentru ca aceasta de multa vreme o doresc, dar voi sa nu va schimbati fagaduinta voastra". Eparhul a vestit despre aceasta imparatului, spunindu-i ca barbatul acela este mai presus de ingrozire, caci este neschimbata credinta lui, nemiscata si neslabita inima lui. Iar imparatul, umplindu-se de minie, se gindea cum ar putea sa piarda pe Vasile.

 

Intr-acea vreme, Galatie, fiul imparatului, s-a imbolnavit de o durere mare si deznadajduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la imparatul, se certa cu dinsul, zicind: "Pentru ca ai nedreapta credinta in Dumnezeu si faci rau arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu".

 

Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile si i-a zis: "Daca sint placute lui Dumnezeu dogmele credintei tale, sa faci sanatos pe fiul meu cu rugaciunile tale". Raspuns-a sfintul: "De te vei uni, imparate, cu credinta cea dreapta si vei darui pace Bisericilor, apoi fiul tau va fi viu".

 

Imparatul, fagaduind sa implineasca aceasta, indata Sfintul Vasile, rugindu-se lui Dumnezeu pentru viata fiului imparatului, l-a facut sanatos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul sau. Arienii auzind si vazind acestea, cirteau in inimile lor pline de zavistie si de rautate si ziceau imparatului: "Si noi putem sa facem aceasta". Dupa aceea au inselat pe imparatul, incit a ingaduit a se boteza fiul sau.

 

Dupa ce arienii l-au botezat, indata a murit in miinile lor. Aceasta vazind-o cu ochii sai, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o imparatului Valentinian (364-375), adica fratelui lui Valens, care imparatea in Apus, imparatul Rasaritului. El, mirindu-se de o minune ca aceea, a preamarit pe Dumnezeu. Apoi Sfintului Vasile i-a trimis multa avere, prin miinile lui Anastasie, pe care Vasile luind-o, a zidit prin cetati spitale, in eparhia sa, si a miluit multime de saraci si de neputinciosi.

 

Sfintul Grigorie de Nazianz povesteste ca Sfintul Vasile a tamaduit si pe Modest eparhul, acel care era vrajmas sfintului, pe cind acela se imbolnavise foarte rau si cauta ajutor cu smerenie in boala sa, la sfintele lui rugaciuni. Apoi multa vreme trecind, a venit dupa Modest alt eparh in tara aceea, anume Eusebiu, rudenia imparatului.

 

Era in zilele acelea, in Cezareea, o vaduva tinara, bogata si foarte frumoasa, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea vaduva, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila in insotirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea intreaga si vrind sa pazeasca curatia vaduviei sale neprihanita, nu voia sa se marite dupa barbat. Cind a inteles ca vor s-o dea cu sila, a fugit la biserica si a alergat la Sfintul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.

 

El, primind-o spre aparare, nu voia s-o dea oamenilor care venisera dupa dinsa. Apoi a trimis-o in taina in manastirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, suparindu-se pe Sfintul Vasile, a trimis pe ostasii sai sa ia cu sila din biserica pe acea vaduva. Dar, negasind-o, a poruncit s-o caute in camera sfintului, unde ingerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea ca Vasile o tine la dinsul pentru pacat. Negasind-o nicaieri, a chemat pe Vasile la dinsul si l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca sa-i dea pe acea vaduva. Sfintul Vasile era gata la toate chinurile, zicind: "De vei porunci sa se striveasca cu fiare corpul meu, imi vei tamadui pintecele meu, caci ma vezi ca sint bolnav".

 

In acel timp s-au instiintat cetatenii despre cele ce se faceau, si ridicindu-se cu totii, nu numai barbatii, ci si femeile, alergara cu arme si ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfintul parinte, pastorul lor. Daca Sfintul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, vazind atita tulburare in popor, s-a temut foarte mult si a eliberat pe sfint, fara a-l supune la vreo pedeapsa.

 

Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, insusi vazator si urmas al minunilor lui la mostenirea scaunului sau, barbat imbunatatit si sfint, a spus un lucru nemincinos ca acesta: "Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetind Locurile Sfinte, a gindit sa dea pe fiica sa intr-una din manastiri, sa slujeasca lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la inceput uraste binele, a impins pe o sluga a lui Proterie spre dorirea fiicei stapinului sau. Vazind sluga ca acest lucru este greu, spre care nici nu indraznea, simtindu-se ne-vrednic, a mers la un vrajitor care locuia in acea cetate, caruia i-a spus toata dorinta sa, si i-a fagaduit sa-i dea mult aur daca va face cu farmecele sale sa ia de sotie pe fiica stapinului sau.

 

La inceput vrajitorul n-a voit, apoi mai pe urma a zis: "De vei voi, te voi trimite la stapinul meu, diavolul, si el iti va ajuta la aceasta, daca vei face si tu voia lui"; iar acel ticalos rob a zis: "Fagaduiesc ca voi face tot ce-mi va porunci". Fermecatorul a zis: "Te vei lepada de Hristos al tau si vei da scrisoare pentru aceasta?". Iar el a zis: "Gata sint, numai sa-mi cistig dorinta mea". Vrajitorul a raspuns: "De fagaduiesti asa, apoi si eu iti voi fi de ajutor".

 

Luind o hirtie, a scris diavolului astfel: "De vreme ce mi se cade a ma sirgui, stapine al meu, ca sa ma lepad de crestineasca credinta si sa vin spre a ta stapinire, intru inmultirea partii tale, iata trimit la tine acum pe tinarul care va aduce scrisoarea mea, fiindca este aprins de dor catre o fecioara; si te rog sa-i dai ajutor sa-si cistige dorinta sa, ca si eu intru aceasta sa ma preamaresc si cu mai mare sirguinta sa cistig pe multi care iti vor fi placuti".

 

O scrisoare ca aceasta scriind catre diavol, a dat-o acelui tinar si l-a trimis, zicindu-i: "Sa mergi in aceasta ora a noptii si sa stai la mormintele pagine, sa ridici hirtia in vazduh si-ti vor sta de fata cei ce te vor duce la diavolul". Iar el, ticalosul, degraba s-a dus si ajungind la morminte, a inceput a chema pe diavoli in ajutor. De indata duhurile viclene s-au aratat in fata lui si cu bucurie au dus pe cel inselat la stapinul lor; apoi vazindu-l ca sedea pe scaun inalt si inconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrajitor si, luind-o, diavolul a zis catre tinar: "Crezi in mine?". Iar el a zis: "Cred". Si diavolul i-a zis: "Te lepezi de Hristos al tau?".

 

Iar ticalosul a zis: "Ma lepad". Satana i-a zis: "De multe ori ma inselati voi crestinii; cind va trebuie ajutorul meu, veniti la mine, iar dupa ce va impliniti dorinta voastra, iarasi va lepadati de mine si va apropiati de Hristos al vostru; iar El, ca un bun si iubitor de oameni, va primeste. Voiesc sa-mi faci zapis, cum ca te lepezi de bunavoie de Hristos si de Botez si fagaduiesti ca sa fii al meu in veci, sa rabzi cu mine vesnica munca in ziua judecatii; si asa eu indata voi implini dorinta ta". Iar tinarul a scris precum diavolul a voit.

 

Atunci balaurul pierzator de suflete a trimis pe diavolul desfrinarii si a aprins pe fecioara aceea de nesatioasa dragoste catre acest tinar, incit neputind rabda patima trupeasca, a cazut la pamint, rugindu-se de tatal sau: "Miluieste-ma, miluieste-ma pe mine, fiica ta, si ma da ca sotie acelui tinar al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, in scurt timp ma voi omori si vei da seama pentru mine in ziua judecatii".

 

Auzind aceasta tatal, s-a inspaimintat si se tinguia, zicind: "Vai mie pacatosul, cum s-a intimplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amagit pe fiica mea? Cine mi-a intunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam sa te logodesc cu Mirele ceresc, ca sa fii vietuitoare impreuna cu ingerii, si ca totdeauna sa preamaresti pe Dumnezeu in psalmi si in cintari duhovnicesti, si prin tine nadajduiam ca si eu sa fiu mintuit. Iar tu fara rusine imi vorbesti pentru unirea nuntii. Sa nu ma pogori cu mihnire in iad, sa nu-ti rusinezi neamul tau cel bun, insotindu-te cu o sluga". Iar ea intru nimic nu socotea cuvintele tatalui sau, zicind intr-una: "De nu vei face dupa dorinta mea, atunci singura ma voi ucide".

Tatal ei, nepricepind ce sa faca, dupa sfatul rudelor si al prietenilor sai, a lasat ca mai bine sa fie voia ei, decit sa o piarda; deci chemind pe sluga lui, i-a dat de sotie pe fiica sa si avere multa; apoi a zis catre dinsa: "Mergi, fiica ticaloasa si patimasa dupa barbat; insa mi se pare ca mult te vei cai pe urma si nu-ti va fi de nici un folos".

 

Savirsindu-se nedreapta insotire si diavoleasca lucrare implinindu-se, dupa citava vreme au observat si altii ca acel tinar nu intra in Biserica si cu Sfintele Taine nu se impartaseste. De aceea, au spus ticaloasei sale sotii, zicindu-i: "Nu stii ca barbatul tau, pe care l-ai ales, nu este crestin, ci strain de credinta lui Hristos?". Ea, auzind aceasta s-a umplut de mihnire si, aruncindu-se la pamint, a inceput sa-si loveasca obrazul si sa-si bata pieptul cu pumnii, strigind: "Nimeni neascultind de parintii sai, nu s-a mintuit vreodata. Cine va spune rusinea tatalui meu, vai mie, ticaloasa, in cita pieire am cazut astazi; de ce m-am nascut? Si nascindu-ma de ce n-am pierit?"

 

Astfel tinguindu-se ea, a auzit barbatul ei si a alergat la dinsa, intrebind-o despre pricina tinguirii. Cunoscind lucrul, dinsul a inceput a o mingiia, zicind ca nu sint adevarate cele despre dinsul, si ii spunea ca este crestin. La cuvintele lui putin mingiietoare, dinsa a zis: "De vei voi ca sa ma incredintezi cu adevarat, iar ticalosul meu de suflet sa fie fara grija, sa mergi dimineata cu mine in Biserica si inaintea mea sa te impartasesti cu Sfintele Taine si atunci te voi crede".

Ticalosul ei barbat, vazind ca nu poate tainui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute si cum s-a dat diavolului. Ea, capatind curaj si scuturindu-se de slabiciunea femeiasca, a alergat la Sfintul Vasile si a strigat: "Miluieste-ma, ucenice al lui Hristos, miluieste-ma pe mine, care n-am ascultat pe parintele meu si diavolescului sfat m-am supus".

 

Povestindu-i toate cele petrecute cu barbatul sau, iar sfintul chemindu-l, l-a intrebat daca sint adevarate toate cele spuse despre dinsul de femeia sa. El cu lacrimi in ochi a raspuns: "Adevarat, sfinte al lui Dumnezeu, asa este; de voi tacea, faptele mele vor striga". Si i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfintul a zis: "Voiesti sa te intorci iarasi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?". Tinarul a raspuns: "Da, voiesc, dar nu pot". Vasile l-a intrebat pentru ce nu poate, iar tinarul i-a raspuns: "Pentru ca m-am lepadat de Hristos si diavolului m-am incredintat cu zapis". Iar Vasile a zis: "Nu te mihni de aceasta; caci Dumnezeu este iubitor de oameni si primeste pe cei ce se pocaiesc".

Atunci femeia lui, aruncindu-se la picioarele sfintului, il ruga, zicindu-i: "Ucenice al lui Hristos, cit poti, ajuta-ne noua!"; iar sfintul a grait catre tinar: "Dar crezi ca te vei mintui?" Iar el a zis: "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!". Luindu-l sfintul de mina, a facut pe dinsul semnul Sfintei Cruci si l-a inchis la un loc, inauntrul sfintelor ograzi; apoi a poruncit ca neincetat sa se roage lui Dumnezeu.

 

Singur a petrecut acolo trei zile, rugindu-se lui Dumnezeu; dupa care sfintul, cercetindu-l, l-a intrebat: "Cum te afli, fiule?". Tinarul a raspuns: "Intr-o mare primejdie ma aflu, stapine; nu pot rabda chiotul diavolesc, infricosarile, sagetaturile si lovirea pietrelor, pentru ca, tinindu-mi zapisul, ma ocarasc, zicindu-mi: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine"". Sfintul i-a zis: "Nu te teme, fiule, si numai sa crezi". Dindu-i putina hrana, l-a insemnat cu semnul Crucii si iarasi l-a inchis. Dupa putine zile, cercetindu-l din nou, i-a zis: "Cum te afli, fiule?". Iar tinarul a raspuns: "De departe aud ingrozirile si chiotul, iar pe dinsii nu-i vad". Apoi, dindu-i putina mincare si rugindu-se pentru dinsul, l-a inchis din nou si s-a dus.

 

Dupa patru zile, a venit din nou la dinsul si l-a intrebat: "Cum te afli, fiule?". Iar el a raspuns: "Acum sint bine, sfinte parinte; pentru ca te-am vazut pe tine in vis, luptindu-te pentru mine si biruind pe diavolul". Deci, sfintul, facind rugaciuni, l-a scos din inchisoare si l-a dus in chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi si tot poporul cel iubitor de Hristos, si le-a zis: "Sa preamarim, fratilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, ca iata, Bunul Pastor voieste sa ia pe umeri oaia cea pierduta si s-o aduca in Biserica. Deci se cade sa ne rugam in aceasta noapte bunatatii Lui, ca sa biruiasca si sa rusineze pe vrajmasul sufletelor noastre". Atunci s-a adunat poporul in Biserica si a facut rugaciuni de toata noaptea pentru tinarul ce se pocaia, strigind: "Doamne miluieste!".

 

Facindu-se ziua, Vasile a luat pe tinar de mina si l-a dus cu tot poporul in biserica, cintind psalmi si laude. Si iata diavolul, fara rusine, a venit pe nevazute cu toata puterea sa pierzatoare, vrind sa rapeasca pe tinar din miinile sfintului. Iar tinarul a inceput a striga: "Sfinte al lui Dumnezeu, ajuta-ma!". Diavolul tabarise asupra tinarului cu atita indrazneala si nerusinare, incit pe Sfintul Vasile il zgiria, tragind la dinsul pe tinar. Intorcindu-se fericitul, a zis catre diavol: "Nerusinat pierzator de suflete, incepator al intunericului si al pierzarii, oare nu-ti ajunge tie a ta pierzare, pe care ai adus-o tie si celor ai tai?

 

Nu incetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?" Iar diavolul a strigat catre dinsul: "Ma nedreptatesti, Vasile!". Si acest glas diavolesc l-au auzit multi. Iar arhiereul a zis: "Sa te certe pe tine Domnul, diavole!". Iar diavolul iarasi a zis catre dinsul: "Vasile, ma nedreptatesti, ca nu eu am mers la dinsul, ci el la mine si s-a lepadat de Hristos al tau, dindu-mi zapisul pe care il am in miinile mele, iar in ziua judecatii il voi aduce inaintea Celui de obste Judecator".

 

Vasile a zis: "Bine este cuvintat Domnul Dumnezeul meu, ca nu-si va lasa poporul miinile in jos, rugindu-se, pina nu vei da zapisul!". Intorcindu-se sfintul catre popor, a zis: "Inaltati miinile voastre in sus si strigati: Doamne miluieste!". Poporul, inaltind miinile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieste!", multa vreme, si iata a venit zapisul tinarului acela, purtat prin vazduh, vazindu-l toti, si s-a dat Fericitului Vasile in miini. Sfintul, luind zapisul, s-a bucurat si a dat multumire lui Dumnezeu; apoi inaintea tuturor a zis catre tinar: "Cunosti, frate, zapisul acesta?" Tinarul a raspuns: "Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, ca l-am scris singur cu mina mea". Marele Vasile l-a rupt indata bucati, inaintea tuturor si l-a ars; apoi, ducind pe tinar in biserica, l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine si pe popor l-a ospatat din belsug. Pe tinar, mult invatindu-l si dindu-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrait glas slavea si multumea lui Dumnezeu.

 

Acelasi barbat vrednic de credinta, Eladie, povestea si aceasta despre Sfintul Vasile: Intr-una din zile, Cuviosul nostru parinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis catre clerul sau: "Veniti fiilor dupa mine, sa vedem impreuna slava lui Dumnezeu si sa preamarim pe Stapinul nostru". Si a iesit afara din cetate, nestiind nimeni unde voieste sa mearga. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vietuia intr-un sat, avea de sotie o femeie cu numele Teognia, cu care a trait patruzeci de ani in feciorie; si se socotea Teognia de catre multi ca este neroditoare, pentru ca nimeni nu stia curatia fecioriei lor, cea pazita in taina. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfinta sa viata, si era barbat inainte-vazator; caci intr-acea vreme, vazind mai inainte cu duhul, ca Vasile are sa-l cerceteze, a zis catre femeia sa, Teognia: "Eu ma voi duce la cimp sa lucrez pamintul, iar tu doamna, sora mea, sa impodobesti casa si la noua ceasuri din zi sa aprinzi luminari si sa iesi in intimpinarea Sfintului Vasile, arhiepiscopul, pentru ca vine sa ne cerceteze pe noi pacatosii". Ea, mirindu-se de cuvintele barbatului sau, a indeplinit porunca. Sfintul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a intimpinat Teognia si i s-a inchinat. Vasile a zis: "Cum te afli doamna Teognia?". Ea, auzind ca o cheama pe nume, s-a inspaimintat si a raspuns: "Sint sanatoasa, stapine sfinte".

 

Fericitul i-a zis: "Unde este domnul Anastasie, fratele tau?". Ea a raspuns: "Nu-mi este frate, ci barbat, si s-a dus la cimp sa lucreze pamintul". Vasile a zis: "A venit si este in casa, nu te indoi". Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multa spaima ca sfintul a stiut mai inainte toata taina lor; si tremurind, a cazut la picioarele sfintului si i-a zis: "Roaga-te pentru mine pacatoasa, sfinte al lui Dumnezeu, ca mari si minunate lucruri vad in tine!". Sfintul s-a rugat pentru dinsa inaintea tuturor, si a intrat in casa.

Intrind el in casa prezbiterului, l-a intimpinat singur Anastasie si, sarutind picioarele sfintului, a zis: "De unde mie aceasta, ca a venit arhiereul Domnului meu la mine?". Arhiereul a raspuns: "Bine ca te-am aflat, ucenice al lui Hristos, sa mergem in biserica si sa facem dumnezeiasca slujba". Caci se obisnuise prezbiterul acela ca in toate zilele sa posteasca, afara de simbata si duminica, si nu gusta nimic decit numai piine si apa. Cind au ajuns in biserica, Sfintul Vasile a poruncit lui Anastasie sa slujeasca Liturghia, dar el se lepada zicind: "Stii, stapine, Scriptura care zice: Cel mai mic de catre cel mai mare se binecuvinteaza". Vasile a zis catre dinsul: "Pe linga toate lucrurile tale cele bune, sa ai si ascultare". Cind slujea Anastasie, in vremea inaltarii infricosatelor Taine, a vazut Sfintul Vasile si ceilalti care erau vrednici pe Preasfintul Duh pogorindu-se in chip de foc si inconjurind pe Anastasie.

 

Dupa savirsirea dumnezeiestii slujbe, au intrat in casa, iar prezbiterul a pus la masa pe sfint si clerul sau. Cind mincau, sfintul a intrebat pe preot: "De unde iti este averea si ce fel este viata ta?". Preotul raspunse: "Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sint om pacatos si ma aflu supus la dajdia poporului; am doua perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea strainilor, iar alta pentru plata dajdiilor; apoi se osteneste cu mine si femeia mea, slujind strainilor si mie".

 

Vasile a zis catre dinsul: "S-o numesti sora ta, precum si este; apoi spune-mi si bunatatile tale". Anastasie raspunse: "Eu n-am facut nimic bun pe pamint". Atunci Vasile a zis: "Sa ne sculam si sa mergem impreuna". Deci, sculindu-se, s-au dus la un bordei si Vasile a zis: "Sa-mi deschideti usa aceasta". Anastasie a raspuns: "Nu, sfinte al lui Dumnezeu, sa nu voiesti a intra, ca nu este nimic acolo, decit numai trebuintele de casa." Vasile a zis: "Eu pentru trebuintele acestea am si venit". Prezbiterul nevoind sa deschida usa, sfintul a deschis-o cu cuvintul, si intrind, a gasit acolo un om foarte bolnav de lepra, caruia ii cazusera mai multe madulare trupesti si nu stia de dinsul nimeni, decit numai prezbiterul si sora sa. Deci Vasile a zis catre preot: "Pentru ce ai voit sa tainuiesti de mine aceasta comoara a ta?". Preotul raspunse: "Stapine, omul acesta este minios, pentru aceea m-am temut sa ti-l arat, sa nu greseasca cu vreun cuvint impotriva Sfintiei Tale".

 

Vasile a zis atunci: "Cu buna vointa alergi; dar sa ma lasi si pe mine sa-i slujesc in aceasta noapte, ca sa fiu si eu partas la plata ta". Drept aceea, a ramas fericitul Vasile singur cu cel bolnav si, inchinindu-se, a petrecut in rugaciune toata noaptea, iar dimineata l-a scos cu totul sanatos. Preotul cu sora sa si toti cei ce erau acolo, vazind o minune ca aceea, au marit pe Dumnezeu. Apoi Sfintul Vasile, dupa placuta vorba cu preotul si dupa duhovnicescul ospat, s-a intors la casa sa.

 

Auzind despre Sfintul Vasile, Cuviosul Efrem Sirul, care vietuia in pustie, s-a rugat lui Dumnezeu sa-i arate cum este Vasile. Fiind in vedenie, a vazut un stilp de foc, al carui capat ajungea la cer si a auzit un glas de sus, zicindu-i: "Efreme, Efreme, in ce chip vezi acest stilp de foc, astfel este Vasile". Deci, indata Cuviosul Efrem, luind cu sine talmaciul, de vreme ce el nu stia elineste, a mers in Cezareea, la praznicul Aratarii Domnului (Botezul). Privind in taina de departe, a vazut pe Sfintul Vasile mergind la biserica cu multa slava, imbracat in haine luminoase; ca de altfel si clerul care era imprejurul lui. Intorcindu-se Efrem catre talmaci, care mergea dupa dinsul, i-a zis: "Mi se pare ca in desert m-am ostenit, frate, pentru ca acesta fiind intr-o rinduiala ca aceasta, nu este precum l-am vazut". Intrind in biserica Efrem, a stat intr-un colt, la loc ascuns, si gindind, zicea in sine: "Noi, suferind greutatea si zaduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind intr-atita slava si cinste omeneasca, este stilp de foc. Ma minunez!". Astfel gindind despre Marele Vasile, acesta s-a instiintat despre Efrem prin Duhul Sfint, si a trimis la dinsul pe arhidiaconul sau, zicind: "Sa mergi la usa bisericii cea dinspre apus, si vei afla acolo un monah in coltul bisericii, cu barba scurta si mic la stat, stind cu altul, si ii vei zice lui: "Vino, si sa intri in altar, caci te cheama arhiepiscopul". Iar arhidiaconul, cu multa osteneala impingind poporul, a ajuns unde statea Cuviosul Efrem si i-a zis: "Binecuvinteaza, parinte, sa intram in altar, caci te cheama arhiepiscopul".

 

Efrem, prin talmaci intelegind cuvintul arhidiaconului, a raspuns celui ce-l chema: "Ai gresit, frate, pentru ca noi sintem oameni straini si nu ne stie arhiepiscopul". Arhidiaconul s-a dus sa spuna aceasta lui Vasile. In acea vreme Sfintul Vasile citea sfintele carti la popor. Apoi a vazut Cuviosul Efrem o limba de foc, graind cu gura lui Vasile. Dupa aceea, Vasile iarasi a zis arhidiaconului: "Mergi si spune acelui strain monah: Parinte Efreme, vino si intra in Sfintul Altar, caci te cheama arhiepiscopul".

 

Mergind arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem si a preamarit pe Dumnezeu. Dupa aceea, facind metanie, a zis: "Cu adevarat mare este Vasile, cu adevarat stilp de foc este Vasile, cu adevarat Duhul Sfint graieste prin gura lui". Deci, a rugat pe arhidiacon ca sa vesteasca arhiepiscopului ca dupa savirsirea sfintei slujbe are sa i se inchine la un loc si sa-l sarute mai deoparte. Savirsindu-se dumnezeiasca slujba, a intrat Sfintul Vasile in camera de vase si, chemind pe Cuviosul Efrem, i-a dat intru Domnul sarutare si i-a zis: "Bine ai venit, parinte, care ai inmultit ucenicii lui Hristos in pustie, si ai izgonit pe diavoli dintr-insa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atita osteneala, parinte, venind ca sa vezi un pacatos? Domnul sa-ti dea plata pentru osteneala ta". Efrem, prin talmaci, raspunzind lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gatite in inima lui, si s-a impartasit cu fratele sau cu preacuratele Taine din sfintele miini ale lui Vasile.

 

Dupa aceasta, ospatindu-se, Cuviosul Efrem a zis catre Sfintul Vasile: "Preasfintite Parinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l da". Marele Vasile i-a zis: "Cere cele ce-ti sint trebuincioase, pentru ca mult iti sint dator pentru osteneala ta; caci atita cale ai suferit pentru mine". Cinstitul Efrem i-a zis: "Stiu, parinte, ca toate cite vei cere de la Dumnezeu, iti da; deci, voiesc ca sa te rogi bunatatii Lui ca sa-mi dea stiinta sa graiesc elineste". Iar el a raspuns: "Este mai presus de puterea mea sa-ti implinesc cererea; dar de vreme ce cu multa nadajde ceri, sa mergem in biserica, cinstite parinte si povatuitorule al pustiei, si sa ne rugam catre Domnul, Care este puternic sa asculte rugaciunea ta. Pentru ca scris este: Voia celor ce se tem de El va face si rugaciunea lor va auzi si ii va mintui pe ei". Fiind atunci buna vreme, au facut rugaciune in biserica, apoi marele Vasile a zis: "Pentru ce parinte Efrem nu primesti sfintire de prezbiter, fiind vrednic?"

 

Efrem a raspuns prin talmaci: "Fiindca sint pacatos, stapine". Vasile i-a zis: "O! de-as avea eu pacatele tale!". Si i-a zis lui: "Sa facem inchinaciune". Apoi, fiind el la pamint, Sfintul Vasile si-a pus mina sa pe capul Cuviosului Efrem si a zis cu mare glas rugaciunea de hirotonie diaconeasca. Apoi a zis catre cuviosul: "Graieste acum ca sa ne ridicam de la pamint". Deci s-a limpezit limba lui Efrem si a zis in limba elineasca: "Mintuieste, milueste, apara si ne pazeste pe noi, Dumnezeule, cu darul Tau". Si s-a implinit Scriptura: Atunci va sari schiopul ca cerbul si limpede va fi limba gingavilor. Deci au preamarit toti pe Dumnezeu, care a facut limba lui Efrem sa vorbeasca elineste. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfintul Vasile, veselindu-se duhovniceste. Dupa aceea Vasile a facut pe Efrem preot, iar pe talmaciul lui l-a facut diacon si i-a liberat cu pace.

 

Odata, s-au apropiat de dinsul, nelegiuitul imparat Valens, fiind in cetatea Niceea, incepatorii eresului arian, cerind ca sa goneasca din soborniceasca Biserica, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunarii lor celei ariene. Si a facut astfel imparatul cel rau, insusi fiind eretic; caci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredinciosi si a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind in mare mihnire toata multimea dreptcredinciosilor, a sosit acolo marele Vasile, partinitorul si aparatorul cel de obste al Bisericilor; la el venind toata multimea celor dreptcredinciosi, cu tinguire i-au spus nedreptatea ce li s-a facut lor de imparatul. Sfintul, mingiindu-i cu cuvintele sale, indata s-a dus la imparatul in Constantinopol si, stind inaintea lui, i-a zis: "Cinstea imparatului iubeste judecata". Si intelepciunea zice: "Dreptatea imparatului intru judecata". Deci pentru ce, imparate, ai facut judecata nedreapta, izgonind pe credinciosi din Sfinta Biserica si dind-o pe ea rau-credinciosilor?

 

Zis-a lui imparatul: "Iarasi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ti se cuvine sa fii astfel". Vasile raspunse: "Se cuvine mie a muri pentru dreptate". Acolo statea de fata mai marele bucatar de la curtea imparatului, cu numele Demostene. Acela vrind sa ajute arienilor, a vorbit ceva, ocarind pe sfintul. Sfintul a zis: "Vedem si pe necarturarul Demostene", iar acela, nerusinindu-se, iarasi a grait ceva impotriva. Apoi sfintul i-a zis: "Lucrul tau este ca pentru mincari sa te ingrijesti, iar nu dogmele bisericesti sa le tulburi". Atunci a tacut Demostene rusinat.

 

Imparatul, pe de o parte miniindu-se si pe de alta rusinindu-se, a zis lui Vasile: "Sa mergi tu intre ei, insa astfel sa judeci, incit sa nu te afli ajutind pe poporul credintei tale". Sfintul a raspuns: "De voi judeca cu nedreptate, sa ma trimiti si pe mine in surghiun si pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti, iar biserica s-o dai arienilor". Apoi sfintul, luind de la imparat scrisoare, s-a intors in Niceea si chemind pe arieni, le-a zis: "Iata, imparatul mi-a dat putere, ca sa fac judecata intre voi si intre credinciosi, pentru biserica pe care cu sila ati luat-o". Iar ei i-au raspuns: "Deci judeca dupa judecata imparatului".

 

Sfintul a zis: "Sa mergeti si voi arienii si voi credinciosii sa inchideti biserica si, incuind-o, s-o pecetluiti cu pecetile, voi cu ale voastre si acestia cu ale lor; apoi sa puneti pe amindoua partile strajeri tari. Mergind mai intii voi, arienii, sa va rugati trei zile si trei nopti si dupa aceea sa va apropiati de biserica. Daca se vor deschide singure usile bisericii cu rugaciunea voastra, apoi sa fie biserica a voastra in veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte si vom merge spre biserica cintind si daca se va deschide noua, apoi s-o avem noi pe ea in veci. De nu se vor deschide nici noua, apoi iarasi a voastra sa fie biserica". Si a fost placut cuvintul acesta inaintea arienilor. Insa credinciosii se mihneau asupra sfintului, zicind ca nu dupa dreptate, ci de frica imparatului a facut judecata. Facindu-se intelegere de amindoua partile, a fost strajuita cu tot dinadinsul sfinta Biserica, pecetluita si intarita.

 

Rugindu-se arienii trei zile si trei nopti si apropiindu-se de biserica, nu s-a facut nici un semn, si s-au rugat de dimineata pina la al saselea ceas (adica 12, dupa noi), stind si strigind: "Doamne, miluieste!", dar nu li s-au deschis usile bisericii si s-au intors cu rusine. Atunci, marele Vasile adunind pe toti credinciosii, cu femeile si cu copiii, au iesit din cetate la biserica Sfintului Mucenic Diomid; acolo facind priveghere de toata noaptea, au mers cu totii la soborniceasca biserica cea pecetluita, cintind: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi!". Apoi, stind inaintea usii bisericii, a zis catre popor: "Ridicati miinile voastre spre inaltimea cerului si strigati cu dinadinsul: Doamne, miluieste!". Astfel facindu-se, sfintul a poruncit ca sa fie tacere si, apropiindu-se de usa, a insemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori si a zis: "Bine este cuvintat Dumnezeul crestinilor, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor".

 

Glasuind poporul: "Amin", indata s-a facut cutremur si au inceput a se sfarima zavoarele, au cazut intaririle, s-au dezlegat pecetile, si s-au deschis usile ca de un vint si furtuna mare si s-au lovit de zid. Sfintul Vasile a inceput a cinta: Ridicati boieri portile voastre, ridicati portile vesnice si va intra Imparatul slavei.

 

Vasile, intrind in biserica cu toata multimea credinciosilor si savirsind dumnezeiasca slujba, a liberat pe popor cu veselie. Acea multime mare de arieni, vazind minunea, s-au lepadat de credinta lor cea rea si s-au adaugat la cei dreptcredinciosi. Instiintindu-se imparatul de dreapta judecata a lui Vasile si de acea minune preamarita, s-a mirat foarte si defaima uriciunea relei credinte ariene. Insa orbindu-se de rautate, nu s-a intors la dreapta credinta si dupa aceea a pierit ticalosul. Pentru ca el, fiind biruit la razboi in partile Traciei, a fugit si s-a ascuns intr-o sura de paie, iar prigonitorii lui, inconjurind claia, cu foc au aprins-o si acolo imparatul arzind, s-a dus in focul cel nestins. Deci a fost moartea imparatului in acelasi an, dupa plecarea la Domnul a Sfintului parintelui nostru Vasile.

 

Odata Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfintului, a fost defaimat ca traieste cu femeia sa, pe care mai inainte de episcopie o lasase, ca nu se cade episcopului sa fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: "Bine ca mi-ati spus aceasta, ca iata voi merge eu cu voi si-l voi mustra". Apropiindu-se sfintul de cetatea Sevastiei, Petru a stiut cu duhul de venirea fericitului; pentru ca era si Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, si locuia cu femeia sa cum locuieste un frate cu sora sa, in curatie. Deci, a iesit din cetate in intimpinarea lui Vasile, ca la opt stadii si, vazind pe fericitul mergind cu multi, a zimbit si a spus: "Ca la un tilhar ai venit la mine, stapine si frate". Apoi, dindu-si sarutare unul altuia intru Domnul, au intrat in cetate si rugindu-se la biserica Sfintilor patruzeci de mucenici, au mers in episcopie. Apoi vazind Vasile pe cumnata sa, i-a zis: "Bucura-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, caci pentru tine m-am ostenit a veni aici".

 

Iar ea a zis catre dinsul: "Bucura-te si tu, preacinstite parinte, caci multa vreme am dorit, ca sa sarut picioarele tale cele cinstite". Apoi a zis Vasile lui Petru: "Rogu-ma tie, frate, ca in aceasta noapte sa te odihnesti in biserica, cu doamna ta". Iar Petru a zis: "Pe toate cite vei porunci, le voi face". Facindu-se noapte, iar Petru odihnindu-se in biserica cu doamna sa, era acolo si Sfintul Vasile cu cinci barbati drepti si le-a zis lor: "Ce vedeti deasupra fratelui meu si deasupra cumnatei mele?" Iar ei au zis: "Vedem pe ingerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i si ungind cu aromate patul lor cel neprihanit". Vasile a zis: "Taceti acum, nimanui sa nu spuneti ce-ati vazut."

 

A doua zi, Vasile a poruncit ca sa se adune poporul, si, inaintea tuturor, sa se aduca un vas de fier, plin de carbuni foarte aprinsi, apoi a zis: "Cinstita mea sora, sa-ti intinzi rochia ta". Ea intinzind-o, sfintul a zis catre cei ce tineau carbunii: "Puneti in rochia ei carbunii cei aprinsi". Si i-au pus; apoi a zis catre dinsa: "Sa tii acei carbuni in haina ta, pina cind iti voi zice tie". Si a poruncit iarasi ca sa mai aduca alti carbuni aprinsi. Apoi a zis catre fratele sau: "Intinde-ti, frate, felonul tau!". El l-a intins. Dupa aceea a zis catre slujitori: "Turnati carbunii din vas in felon!" Tinind ei multa vreme carbunii cei aprinsi in hainele lor si raminind nevatamati, s-a inspaimintat poporul, vazind aceasta, si zicea: "Domnul pazeste pe cuviosii sai si ii va ferici pe pamint". Cind Petru si sotia sa au aruncat carbunii pe pamint, nu era intr-insii miros de fum, pentru ca nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci barbati drepti sa spuna inaintea tuturor ceea ce au vazut. Si au spus poporului cum au vazut pe ingerii lui Dumnezeu in biserica, adumbrind pe Fericitul Petru si pe sora lui si ungind cu aromate neprihanitul lor pat. Atunci toti au preamarit pe Dumnezeu, Care curateste pe placutii Sai de clevetirile omenesti cele nedrepte.

 

In zilele Cuviosului nostru Vasile era in Cezareea o vaduva dintr-o familie nobila si foarte bogata, care petrecea in desfatari si se tavalea in necuratenia desfrinarii de multi ani. Dumnezeu, Care vrea pocainta tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Sau si s-a indreptat femeia pe calea cea buna. Aflindu-se singura, se gindea la numeroasele sale pacate si a inceput a se tingui, zicind: "Vai mie pacatoasei, cum voi raspunde dreptului Judecator, pentru atitea pacate ce am facut? Casa trupului mi-am stricat-o si sufletul mi l-am intinat. Vai mie, cea mai pacatoasa decit toti, cui m-am asemanat cu pacatele, desfrinatei sau vamesului? Caci nimeni n-a gresit ca mine, mai ales ca dupa Botez am facut atitea rautati; si de unde voi avea stire ca ma va primi Dumnezeu, pocaindu-ma?".

 

Astfel, tinguindu-se, si-a adus aminte de toate faptele ce a facut, din tinerete pina la batrinete si pe care le-a scris pe o bucata de hirtie. Mai pe urma a scris unul din pacatele cele mai grele si cu plumb a pecetluit hirtia. Apoi, asteptind vremea cind Sfintul Vasile mergea la biserica, a alergat la dinsul si aruncindu-se inaintea picioarelor lui, cu hirtia, zicea: "Miluieste-ma, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am gresit mai mult decit toti!". Sfintul a intrebat-o ce voieste de la dinsul, iar ea, dindu-i hirtia cea pecetluita, i-a zis: "Iata, stapine, toate pacatele si faradelegile mele le-am scris pe hirtia aceasta si le-am pecetluit; iar tu, ca un placut al lui Dumnezeu sa nu le citesti, nici sa dezlegi pecetea, ci numai cu rugaciunea ta sa le curatesti, caci cred ca Cel ce mi-a dat gindul acesta te va auzi cind te vei ruga pentru mine".

 

Vasile, luind hirtia, a cautat spre cer si a zis: "Doamne, al tau este lucrul acesta, ca daca pacatele a toata lumea le-ai ridicat, cu atit mai virtos poti sa curatesti pacatele unui asemenea suflet; pentru ca toate pacatele noastre sint numarate la tine, iar milostivirea Ta este mare si neurmata". Acestea zicind, sfintul a intrat in biserica, tinind hirtia in mina si aruncindu-se inaintea jertfelnicului, a petrecut toata noaptea rugindu-se pentru acea femeie. A doua zi, savirsind dumnezeiasca slujba, a chemat pe femeie, i-a dat hirtia pecetluita precum o primise, zicind catre dinsa: "Ai auzit femeie ca nimeni nu poate sa ierte pacatele decit numai Bunul Dumnezeu?". Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite parinte, si pentru aceasta te-am indemnat la rugaciune, spre indurarile Lui".

 

Acestea zicindu-le femeia, si-a dezlegat hirtia si a aflat sterse toate pacatele sale, afara de unul, care era cel mai greu pacat, scris pe urma. Vazind aceasta femeia, s-a spaimintat si batindu-si pieptul, a cazut la picioarele sfintului, strigind: "Miluieste-ma, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate faradelegile mele ai voit si ai rugat pe Dumnezeu, asa si pentru aceasta te roaga ca sa fiu cu totul curatita!". Iar arhiereul, curgindu-i lacrimi si facindu-i-se mila de dinsa, i-a zis: "Scoala-te femeie, ca si eu sint om pacatos si-mi trebuie si mie milostivire si iertare! Acela Care a curatit pacatele tale este puternic sa curateasca si acest pacat nesters, daca te vei feri de acum inainte de pacat si de vei incepe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertata vei fi, ci si slavei celei ceresti te vei invrednici. Insa te sfatuiesc sa mergi in pustie si vei afla un barbat sfint, anume Efrem; aceluia sa-i dai aceasta hirtie si sa-l rogi, ca sa milostiveasca pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu".

 

Femeia, dupa cuvintul sfintului, s-a dus in pustie, si, dupa o cale indelungata, a aflat chilia Fericitului Efrem si batind la dinsul, a zis: "Cuvioase parinte, miluieste-ma pe mine, pacatoasa!". Iar Efrem, stiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: "Du-te de la mine, femeie, caci si eu sint un pacatos, trebuindu-mi si mie de la altii ajutor!". Atunci ea, aruncindu-i hirtia, i-a zis: "Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugindu-te lui Dumnezeu, sa-mi curateasca pacatul meu, cel scris in hirtia aceasta, pentru ca pe celelalte pacate el le-a curatit; iar tu pentru un pacat sa nu te lenevesti a te ruga, pentru ca la tine sint trimisa".

 

Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiindca cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru pacatele tale cele multe, cu atit mai virtos Il poate ruga pentru un singur pacat. Deci du-te si nu sta, ca sa-l afli intre cei vii, mai inainte pina a nu se duce la Domnul". Ea, inchinindu-se cuviosului, s-a intors in oras. Apoi, intrind in cetate, a sosit la ingroparea Sfintului Vasile, pentru ca acum murise si se ducea sfintul lui trup la mormint. Dar femeia intimpinindu-l, a inceput a striga cu multa tinguire, aruncindu-se la pamint si zicind catre dinsul, ca si cind ar fi fost viu: "Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticaloasei, pentru aceasta m-ai trimis in pustie, ca fara a mea suparare sa iesi din corp! Iata m-am intors in zadar, suferind atita osteneala in pustie. Dumnezeu sa vada si sa judece intre mine si intre tine, caci ai putut singur sa-mi dai ajutor si la altul m-ai trimis".

 

Zicind acestea, a aruncat hirtia deasupra patului sfintului, spunind la tot poporul despre osteneala sa. Unul din clerici, vrind sa vada ce este scris pe hirtie, a luat-o si, dezlegind-o, n-a aflat intr-insa nimic, caci toata hirtia era curata si a zis femeii: "Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te ostenesti, nestiind iubirea de oameni cea negraita a lui Dumnezeu, care s-a facut catre tine?". Vazind poporul aceasta minune, a preamarit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor sai, si dupa mutarea lor din viata.

 

Un evreu, anume Iosif, locuia in Cezareea si era doctor atit de iscusit, incit cunostea pe omul care era sa moara cu patru sau cinci zile mai inainte. Purtatorul de Dumnezeu, Parintele nostru Vasile, mai inainte vazind cu duhul intoarcerea lui catre Hristos, care avea sa fie, il iubea foarte mult si adeseori il chema la dinsul si il povatuia sa se lase de legea lui si sa primeasca Sfintul Botez; iar Iosif se ferea, zicind: "In credinta in care m-am nascut, in aceea voiesc sa mor". Sfintul i-a zis: "Sa ma crezi pe mine, ca nici eu, nici tu nu vei muri, pina ce nu te vei naste din apa si din Duh; caci fara de acest dar nu-ti este cu putinta sa intri in imparatia lui Dumnezeu. Oare parintii tai nu s-au botezat in nor si in mare? Ei au baut din piatra care era preinchipuire a lui Hristos, piatra duhovniceasca, Care S-a nascut din Fecioara pentru mintuirea noastra si pe care parintii tai L-au rastignit; dar fiind ingropat, a inviat a treia zi, apoi inaltindu-Se la ceruri, a sezut de-a dreapta Tatalui si de acolo va veni sa judece viii si mortii".

 

Sfintul ii spunea multe si folositoare cuvinte, dar evreul raminea in necredinta sa. Cind a sosit vremea ducerii sfintului la Dumnezeu, s-a imbolnavit si a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dinsul, si i-a zis: "Ce ti se pare de mine, Iosife?" El, pipaind vinele sfintului, a zis catre paznici: "Sa gatiti toate cele de ingropare, ca va muri indata." Iar Vasile i-a zis: "Nu stii ce graiesti". Evreul raspunse: "Sa ma crezi stapine, ca astazi pina a nu apune soarele, vei muri". Vasile i-a zis: "De voi ramine pina dimineata la ceasul al saselea, atunci ce vei zice?" Iosif raspunse: "Sa mor eu". Sfintul i-a zis: "Cu adevarat sa mori pacatului si sa viezi Domnului". Evreul a zis: "Stiu ce graiesti, stapine; iata ma jur tie ca de vei fi viu pina miine, apoi voi face voia ta".

 

Deci, Sfintul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca sa-i prelungeasca viata pina a doua zi pentru mintuirea evreului; si a dobindit cererea. A doua zi a trimis sa-l cheme si Iosif nu credea pe sluga care-l chema, ca, adica Vasile sa fie viu; insa s-a dus, vrind sa-l vada mort. Dar, vazindu-l ca este viu, a cazut la picioarele lui cu inima curata si a spus: "Mare este Dumnezeul crestinilor si nu este alt Dumnezeu afara de El; deci ma lepad de evreimea cea urita de Dumnezeu si ma apropii de adevarata credinta crestineasca; porunceste, sfinte parinte, sa-mi dea Sfintul Botez, mie si la toata casa mea".

 

Sfintul Vasile i-a raspuns: "Te voi boteza eu singur cu miinile mele". Apropiindu-se, evreul a pipait mina cea dreapta a sfintului si i-a zis: "Neputincioase sint puterile tale, stapine, si firea a slabit desavirsit; drept aceea nu vei putea singur sa ma botezi". Vasile raspunse: "Avem pe Ziditorul Care ne intareste". Sculindu-se, a intrat in biserica si a botezat inaintea tuturor pe evreu si toata casa lui, numindu-l Ioan, si l-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, slujind singur in acea zi si invatind multe pe cel botezat, despre vesnica viata. Dind cuvint de invatatura cuvintatoarelor sale oi, a vietuit pina la ceasul al noualea; apoi, dind tuturor cea mai de pe urma sarutare si iertare, a inaltat multumire lui Dumnezeu pentru toate negraitele Lui daruri; si, fiind inca rugaciunea in gura lui, si-a dat sufletul in miinile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul si marele cuvintator in viata de veci, in ziua dintii a lunii ianuarie, in al cinsprezecilea si cel mai de pe urma an al imparatiei lui Valens si in al patrulea an al imparatiei lui Gratian (375-379), care a imparatit dupa Valentinian, tatal sau.

 

Marele Sfint Vasile a pastorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni si 16 zile; deci a vietuit toti anii de la nasterea sa patruzeci si cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, vazind pe sfintul raposat, a cazut in fata lui si a zis cu lacrimi: "Cu adevarat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, daca n-ai fi voit singur".

Adunindu-se multi arhierei, au cintat psalmii cei deasupra gropii si au ingropat cinstitele moaste ale marelui placut al lui Dumnezeu, Vasile, in biserica Sfintului Mucenic Eupsihie. Instiintindu-se de aceasta Grigorie, Cuvintatorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetatii Sasima, a scris cuvintul de ingropare, si venind dupa citeva zile, l-a citit deasupra mormintului cu multe lacrimi, laudind pe Unul Dumnezeu in Treime, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7377

Voteaza:

Viata Sfantului Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE