Mantuirea si aspectele ei

Prin intruparea, viata, patimile, moartea, invierea din morti  si inaltarea  la ceruri  intru slava,  de-a dreapta Tatalui, prin intreita Lui slujire, Hristos ne-a mantuit obiectiv pe noi toti si lumea intreaga. Dar mantuirea  este si ceea ce Dumnezeu face "astazi" cu fiecare dintre noi  si cu noi toti laolalta. "Astazi, zice Iisus, lui Zaheu, mai marele vamesilor, s-a facut mantuire casei acesteia caci si acesta este fiul lui Avraam" (Luca XIX, 9). Zaheu a ras­puns cu fapta la venirea lui Iisus in casa sa si s-a mantuit  (Luca XIX, 8) : "Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau sara­cilor, si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, ii intorc impatrit". Lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos prin Duhul Sfant cere in fiecare zi si deci si astazi raspunsul nostru. Hristos isi continua astazi lucrarea Sa de mantuire a omului si a lumii prin Duhul Sfant.

Sensul mantuirii aduse noua de Hristos este atat de bogat incat nu poate fi ex­primat, in complexitatea lui, de nici un termen biblic si nici de toate la un loc. Mai semnificativi sunt trei termeni: rascumparare, impacare si mantuire. Termenul rascumparare, folosit frecvent in teologia romano-catolica, subliniaza "satisfactia" adusa lui Dumnezeu de Iisus Hristos pentru neamul omenesc cazut in pacat prin Adam. Cel de impacare, care i s-a parut lui Luther ca exprima mai bine lucrarea mantuitoare a lui Dumnezeu in Hristos pune in relief caracterul de per­soana a lui Dumnezeu si al omului credincios in iconomia mantuirii, mantuirea fiind restabilirea relatiei personale intre credinciosul luat individual si Dumnezeu.

Urmand Bisericii patristice, Biserica Ortodoxa s-a oprit asupra ter­menului de mantuire, ca fiind cel care exprima cel mai bine decat toti ceilalti termeni sensul adanc, integral si multiplu al operei lui Hristos si cuprinzand in el si sensurile partiale ale ei, reliefate prin ceilalti termeni. El acopera sensul expresiei „viata vesnica”, el cuprinde ceea ce exprima cuvintele: unirea cu Hristos, viata in Hristos , infiere, modelarea omului dupa chipul lui Hristos,  comuniunea cu Tatal si cu Fiul Lui, comuniunea Duhului Sfant, participarea la firea dumnezeiasca.

Termenul de mantuire reda, cum s-a putut vedea, nu numai rascumpararea noas­tra si impacarea cu Dumnezeu ci si innoirea firii umane prin Hristos in Duhul Sfant si noile relatii dintre om si Dumnezeu si dintre oameni in Hristos datorita Duhului Sfant. Misterul mantuirii noastre personale este misterul vietii noastre cu Hristos in Dumnezeu, prin Duhul Sfant. Ter­menul de mantuire reda in doctrina Bisericii Ortodoxe atat mantuirea obiectiva a neamului omenesc savarsita de Hristos, cat si insusirea roadelor mantuirii obiective de catre fiecare crestin in parte, adica mantuirea subiectiva sau personala care este o lucrare de durata si al carui inceput are loc odata cu primirea Sfintei Taine a Bo­tezului.

Mantuirea are un indoit caracter personal si comunitar-social, aratandu-se si dovedindu-se unul prin altul.   

Creat dupa chipul  si   asemanarea lui Dumnezeu (Fac. I, 26-27), omul este pus in relatie si cu Dumnezeu, mo­delul sau, si cu semenii sai cu care impreuna poarta acelasi chip dumnezeiesc. Aceasta pentru ca "chipul lui Dumnezeu in om sta esential in caracterul de persoana sau de fiinta personala, prin care imita pe Dumnezeu". Dar chipul nu-si poate mentine prin sine conformitatea cu originalul sau, Dumnezeu, decat daca este unit cu El.

Dar cum Dumnezeu nu este o singura persoana ci o treime de persoane care poarta o singura fire, asa si omul poarta in sine relatia cu alta persoana. Aceasta relatie nu numai cu un altul ci cu mai multi semeni ai sai ii este absolut necesara omului ca sa se realizeze ca om, ca crestin si sa se mantuiasca. Ontologic, deci, faptura umana are un profund caracter comunitar-sobornicesc. Omul traieste in comunitate si in lume, dar si comunitatea si lumea traiesc in acelasi timp in om. Crestinul se mantuieste in comunitate, dar si comunitatea participa la mantuirea  lui  si da marturie despre mantuirea lui.

Oamenii isi insusesc roadele lucrarii lui Hristos si se mantuiesc prin incorporarea si cresterea lor in Hristos pana la varsta barbatului desavarsit care este Hristos (Eifes. IV, 13). Incorporarea si cresterea in Hristos inseamna incorporarea in Biserica, care este comunitatea celor "impreuna saditi" in Hristos prin Duhul Sfant. Dupa ce ne-a mantuit recapitulativ pe toti in Sine, prin actele Sale mantuitoare, Hristos ne impartaseste treptat starea desavarsita a Sa, trecandu-ne prin starile prin care a trecut El umanitatea Sa.

Hristos ii mantuieste pe oameni intrucat se extinde in ei si ii incorporeaza in Sine, facandu-i madulare ale Trupului Sau tainic. Biserica este extinderea comunitar-soborniceasca a lui Hristos cel inviat in oameni, in care se realizeaza treptat asimi­larea oamenilor cu Acesta prin Duhul Sfant, care ii pastreaza si ii dezvolta ca per­soane distincte cu o individualitate a lor atat in fata lui Dumnezeu, in actul credintei, cat si in fata celorlalti membri ai Bisericii.

Cel ce traieste viata lui Hristos in Biserica stie ca: "Daca unul dintre noi cade, el cade singur, dar nimeni nu se mantuieste singur." Cel ce se mantuieste se mantuieste in Biserica, ca membru al ei si in unire cu toti ceilalti membri ai ei. Daca unul crede este in comuniunea credintei; daca unul iubeste este in co­munitatea iubirii; daca unul se roaga, este in comunitatea rugaciunii. De aceea, nimeni nu se poate bizui pe rugaciunea proprie, ci fiecare cere, cand se roaga, Bise­ricii intregi, asistenta ei, nu pentru ca s-ar indoi de asistenta singurului Mijlocitor, ci in convingerea ca Biserica intreaga se roaga neincetat pentru toti membrii ei. Pen­tru noi se roaga ingerii si Apostolii si martirii si Parintii de la inceput si Maica Domnului, care este mai presus de toti, si aceasta unire este adevarata viata a Bisericii.

Mantuirea este un act personal si comunitar in acelasi timp, insa caderea si pier­derea mantuirii sunt un act strict personal. Pacatul si deci caderea unuia afecteaza, este adevarat, comunitatea oamenilor si relatiile dintre acestia, insa nu poate sa pri­mejduiasca existenta si lucrarea Bisericii si nici chiar mantuirea celorlalti, fiindca temeiul mantuirii noastre este Mantuitorul Hristos care lucreaza in noi, in Biserica Sa, prin Duhul Sfant. Initiativa caderii, a iesirii din comunitatea Bisericii si a seme­nilor in general o are insul singular, ca si pe aceea a reintoarcerii la Hristos. Bise­rica se intristeaza cand un membru al ei se instraineaza de Hristos, se roaga pentru intoarcerea lui si se bucura cand acesta a reintrat in comuniune cu Hristos si cu ea. Aceasta, nu pentru ca Biserica isi simte cumva stirbita deplinatatea ei prin caderea unuia dintre membrii, ei, ci pentru ca lucrarea ei, de la Hristos, este mantuirea tuturor oamenilor: "Mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfanului Duh" (Matei XXVIII, 19).

• Intruparea Cuvantului nu schimba nimic in Dumnezeu
  Publicat in : Credinta
• Dimensiunea hristologica a iconomiei mantuirii
  Publicat in : Dogma
• Natura sau esenta vietii duhovnicesti
  Publicat in : Editoriale
• Cantari si rugaciuni adresate Maicii Domnului
  Publicat in : Nasterea Maicii Domnului

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: