Dumnezeul crestinilor - o Treime de Persoane
A vorbi despre Dumnezeu in afara revelatiei sau descoperirii dumnezeiesti a reprezentat o preocupare si pentru filosofia tuturor timpurilor, insa, concluziile au fost abstracte ajungandu-se la un "Miscator nemiscat" sau un "Cauzator necauzat".
"Punctul" la care ajunge teologia apofatica (negraita)- proprie gandirii teologice a Bisericii de Rasarit - nu este o fire sau o esenta si nu este nici doar o singura persoana, ci ceva care, in acelasi timp, este mai presus de orice notiune de fire si de persoana, adica este o Treime de Persoane. Parintele Staniloae afirma ca: "Sfanta Treime este suprema taina a existentei, care explica insa toate, sau fara de care nu se poate explica nimic. De aceea, desi e suprema taina, este intrucatva inteligibila, conforma pana la un punct unei logici." Trebuie sa amintim ca precizarea Parintelui Staniloae are in vedere si aspectul antropologic, adica omul prin raportare la Arhetipul sau se poate intelege si defini in sens autentic, deoarece atat revelatia cat si cunoasterea lui Dumnezeu sunt posibile, insa nu intr-un mod inteligibil pur rational si autonom.
Dumnezeu fiind " Cel ce este ", este o existenta totala prin Sine, o existenta constienta si libera, fara inceput si fara cauza. Sf. Grigorie de Nazianz spune in multe locuri ca "nu ne putem inchipui ca a fost candva cand n-a fost nimic". In alt loc intalnim afirmatia: "Dumnezeu spune: Intregul " este"al meu (Iesire 3,14) neavand nici inceput si neputand nici inceta". Dumnezeu este una cu " este ". Ca atare este fara de inceput si cuprinde toate cate pot fi. In notele sale cu privire la lucrarea Cele cinci cuvantari teologice, a Sfantului Grigorie Teologul, parintele Staniloae afirma ca: "(Dumnezeu)fiind cel ce este, este prin Sine, deci fara sa aiba pe altcineva drept cauza sau succesor. El este fara inceput si fara sfarsit" iar in alt loc afirma: "Un " este"a trebuit sa fie din eternitate. El nu va inceta vreodata sa fie. Dar acest " este"trebuind sa fie complet, nu poate fi inconstient (...). Deci avand constiinta de sine trebuie sa fie si persoana si, ca atare iubire si comuniune".
Diferenta dintre filosofi si Parintii Bisericii, consta in aceea ca daca pentru primii existenta este de ordin impersonal (fiinta fiind statica si imobila), pentru cei din urma existenta nu poate fi decat constienta si libera. Chiar etimologia cuvantului theos arata o relatie cu ceva, nu un nume in sine legat de orice. Cu alte cuvinte "trebuie sa fie undeva o existenta fata de care nu este o lege superioara, ci este prin ea insasi legea prin calitatea ei de suprema calitate, lege si libertate de la inceput". Deja pentru teologie nu este suficient sa vorbim despre "a fi" fara sa amintim de un "cine". Existenta fara constiinta de sine, care stie de ea, nu e existenta implinita, si nu se poate explica in calitatea ei de cauza. De aceea, constiinta de sine a existentei "este completarea necesara a existentei sau treapta superioara a ei. Iar existenta constienta de sine este persoana. Toata existenta este data pentru persoana. Persoana da rod existentei. Persoana face din existenta un motiv de bucurie. Persoana e ratiunea de a fi a existentei. Persoana explica existenta".
Parintii secolului al IV-lea prin stradaniile supraomenesti ne vorbesc despre o existenta personala, nu impersonala, caci numai persoana poate defini esenta, numai persoana e constienta ca exista.
In Vechiul Testament cel ce se numeste la persoana intai "Eu sunt Cel ce sunt" (Ies. 3;14) - "are constiinta existentei intr-un grad mult mai intens decat daca ar avea constiinta despre o existenta aflata in " tu"sau in altii, sau in obiecte: O existenta fara cunostinta existentei sale (...) sufera de un mare minus in existenta. Deci numai o persoana poate exista pentru sine, pentru ca stie de sine".
Pentru Parintii Bisericii persoana este subiectul sau ipostasul lui "a fi", existenta personala face realitate pe "a fi". Biserica prin invatatura Sf. Parinti respinge categoric raportul exterior intre fiinta (ousia) si persoana sau superioritatea fiintei fata de persoana. Nu este fiinta (ousia) cea care precede si determina existenta, ci persoana este cea care constituie posibilitatea initiala a existentei, posibilitatea initiala a lui " a fi ".
Pentru Biserica posibilitatea initiala a existentei, izvor si cauza a lui "a fi" este Dumnezeul personal. Dumnmezeu nu este mai intai o Esenta (Ousia) data, care in continuare exista ca Persoana. Ci este mai intai o Persoana care, "absolut libera de orice necesitate si orice predeterminare, ipostaziaza (face ipostas) Fiinta Sa, pe " a fi" al Sau, naste din veci pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant".
Cu toate acestea nu este suficient a vorbi despre persoana si fiinta, deoarece un dumnezeu monopersonal s-ar apropia de o esenta impersonala supusa unei legi a evolutiei sau a emanatiei, inexplicabila in esenta originei sau in cele ce se petrece prin miscarea ei. "Daca fiinta dumnezeiasca ar fi intr-o unica Persoana, n-ar fi buna sau iubitoare din eternitate, deci n-ar fi dumnezeiasca". Daca fiinta dumnezeiasca ar fi in doua Persoane si "n-ar avea pe un al treilea tot atat de nemarginit si de exclusiv, pe care sa-L iubeasca impreuna ar lipsi ceva care ii uneste si in alta forma pe cele doua", ar fi un Dumnezeu nedesavarsit, "comuniunea in doi este si ea limitare. Mai intai comuniunea in doi nu deschide intregul orizont implicat in existenta. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se si inchid; celalalt devine nu numai o fereastra, ci si un zid". In aceasta intersubiectivitate parintele Staniloae aminteste ca numai un al treilea subiect ii scoate din neintrerupta lor singuratate in doi, caci numai un alt subiect poate distruge zidul dintre cei doi nefiind pasiv in fata lor, ca un simplu obiect, ci fiind partener de comuniune. Fiecare Persoana e purtatoare a intregii fiinte dumnezeiesti nerepetate, deci fiecare e Dumnezeu intreg, fara sa se desparta, dar si fara sa se confunde intre ele. Parintele Staniloae adanceste invatatura unui Dumnezeu in Trei Persoane, in modul urmator: "o persoana trebuie sa aiba ca eu un tu, ca sa comunice intreolalta si un el care sa-i uneasca din nou, in interesul pentru al treilea. O persoana trebuie sa vorbeasca cu o alta, si in modul cel mai interesant si unificator de un al treilea, pentru a se simti fiecare fericita, (...) nu e necesar sa fie o multime de persoane pentru a-si comunica mai mult fiinta". La intrebarea: De ce nu exista in Dumezeu un al patrulea sau o multime de persoane? Parintele Staniloae ne raspunde ca un al patrulea sau o multime de persoane nu ar face decat sa-l limiteze pe un al treilea. " Al patrulea in Dumnezeu ar dispersa si ar limita pe al treilea, iar scadea importanta. Al patrulea ar insemna ca nu mai e concentrat tot orizontul obiectiv in care se afla Cei doi, intr-o singura Persoana".
Prin urmare, Dumnezeu nu este numai existenta fara de inceput, ci si existenta iubitoare fara de inceput, adica existenta personala. Numai asa este existenta desavarsita. Ca atare, El este din eternitate comuniunea iubitoare. Nu se poate inchipui ca odata n-a fost nimic. Dar nu se poate inchipui nici sa fie mereu o alta si alta cauza imperfecta a existentei. Este din eternitate o existenta egala cu comuniunea iubitoare. "O persoana este din eternitate Tata si alta Fiu, in iubirea cea mai deplina, si in Duh Sfant, care sa mareasca iubirea fiecarei Persoane fata de cealalta".
Dumnezeu nu este obligat de Fiinta Sa sa fie Dumnezeu, nu este supus necesitatii existentei Sale. "Dumnezeu exista pentru ca este Tata: cel care isi certifica singur vointa Sa de a exista, nascand pe Fiul si purcezand pe Duhul Sfant. Asadar Dumnezeul Bisericii este Treime in Unime si Unime in Treime". Faptul ca Dumnezeu exista datorita unei persoane - Tatal, si nu din cauza substantei unice, este capital pentru teologia trinitara, fiindca semnificatia sa nu este teoretica, academica, ci profund existentiala. In traditia Bisericii de Rasarit, nu exista loc pentru o teologie, si cu atat mai putin, pentru o mistica a fiintei dumnezeiesti. Pentru aceasta spiritualitate, fericirea Imparatiei Cerurilor, nu este vederea fiintei, ci inainte de toate este participarea la viata dumnezeiasca a Sfintei Treimi.
Aceasta invatatura despre Sfanta Treime sau despre Treimea in Unime, si Unimea in Treime, a cunoscut o stradanie neobosita din partea Sf. Parinti. In viata Bisericii au existat tendinte de simplificare, de rationalizare a tainei Sfintei Treimi. Aceste tendinte erau expresia unei mentalitati care facea abstractie de Revelatie si era marcata de intalnirea dintre filosofie si crestinism.
Fata de aceste tendinte, Biserica prin Sf. Parinti a dezvoltat o atitudine constant dogmatica sau apofatica, capabila sa tina impreuna contrariile. Depasirea ereziilor antitrinitare presupunea in acelasi timp o "revolutie" conceptuala si una terminologica. Teologii implicati au fost: Sf. Atanasie cel Mare , Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul si altii. "Acestia pentru a purifica conceptele gandirii eleniste au introdus in ele apofatismul crestin care a transformat speculatia rationala intr-o contemplare a tainei Treimii".
Conceptual, ei au rezolvat dualismul unitate - diversitate, fire - persoana, dezvoltand o teologie personalista, potrivit careia firea nu este un suport ontologic impersonal al persoanei, vazuta ca masca lipsita de ontologie, intrucat nu exista fire neipostaziata, neconcretizata intr-un ipostas.
Curatita de cuprinsul sau aristotelic, notiunea teologica de ipostas, in gandirea parintilor rasariteni inseamna mai putin individul, cat persoana in intelesul modern al acestui cuvant.
Sf. Parinti au combatut in mod hotarat ereziile: ariana si pnevmatomaha, care negau dumnezeirea Fiului si a Sf. Duh. Aceste erezii din dorinta de a respinge politeismul, declarau pe Fiul si pe Duhul Sfant creaturi, mai precis niste prime creaturi.
Parintele Staniloae prezentand gandirea Sf. Parinti afirma: "fata de ideea ca Dumnezeu nu poate fi deci o unica Persoana, vom spune, intemeiati pe Sf. Parinti, urmatoarele": Sf. Atanasie zice: A spune de Fiul ca putea sa nu fie e o indrazneala ce atinge fiinta Tatalui. Acasta este asemenea cu a zice ca Tatal putea sa nu fie bun ( Contra Arianos, Or. I, P.G, 26,48 ). Sf. Vasile cel Mare conditioneaza relatia de Tata si Fiu a lui Dumnezeu, de bunatatea si puterea Lui (...) e un bine ca sa fie Tata al unui astfel de Fiu; deci niciodata nu lipseste binele din El, nici nu vrea sa fie Tatal fara Fiul (la Sf. Grigorie de Nyssa, Contra Eunomianos, cap.7, P:G, col.769). Iar fata de afirmatiile acelorasi eretici, sau a altora, ca admitandu-se trei Persoane in Dumnezeu, se admit trei dumnezei despartiti, Sf. Grigorie de Nazians spune: dar pentru noi Dumnezeu este Unul , pentru ca Una este dumnezeirea (...). Cand privim spre Dumnezeire si spre prima cauza si unicul principiu cugetam pe Unul. Dar cand ne atintim spre Cei in care este Dumnezirea si spre Cei care ce sunt din prima cauza, in mod netemporal si de slava egala, trei sunt Cei inchinati (Cuv.31 din Cele cinci cuvantari teologice, P.G. 30, col.149)".
Dumnezeu nu poate fi cuprins in notiuni pentru ca e Viata, mai bine zis izvorul vietii. Nici o persoana nu poate fi de altfel definita, pentru ca e vie si intr-o anumita masura, izvor de viata. Cu atat mai mult, nu poate fi definit Dumnezeu, ca "Trei Persoane cu absoluta alteritate existentiala, cu absoluta comuniune de Substanta, Vointa si Lucrare". Dar pentru conditia noastra marginita, atata cat stim din maretia nemasurata a lui Dumnezeu e totusi enorm , caci e foarte important faptul "ca stim ca este" chiar daca nu stim "ce este" (Sf. Grigorie Teologul).
Dumnezeu ca Treime in Unime si Unime in Treime e Supremul, Absolutul, dar absolutul fara de sfarsit si inepuizabil, in atractia exercitata asupra noastra, in darurile pe care le revarsa asupra noastra. Treimea astfel inteleasa explica si existenta deosebita de Ea (omul), care nu poate fi dintr-o alta fiinta, ci numai din nimic. Caci daca ar fi dintr-o alta fiinta, n-ar fi nici Treimea si nici acea alta fiinta existenta desavarsita si nu s-ar putea aduce nici creatia la desavarsire. "Treimea ca existenta plenara identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta".
Pentru teologie dogma despre Sfanta Treime nu reprezinta un adevar abstract este Viata si izvorul Vietii. Treimea se manifesta ca iubitoare, coborandu-se la fiintele aduse la existenta din nimic si lucrand la continua ajutorare a lor, pentru ca ele sa se dezlimiteze pentru cuprinderea a tot mai mult din infinitatea Ei.
Asadar Dumnezeu voieste sa aiba si alte existente constiente carora sa le daruiasca existenta ca un bine si care sa primeasca cu multumire si pentru vesnicie existenta asemenea Fiului. Nu putem vorbi despre antropologie fara sa plecam de la o triadologie autentica. "Dar pentru aceasta omul creat de Dumnezeu trebuie sa fi fost facut capabil de o astfel de relatie cu Dumnezeu. Trebuie sa fi fost creat capabil sa creasca in relatia cu Dumnezeu la atata participare la El, incat sa ajunga pana la indumnezeire". Din aceasta retinem ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu, persoana si chemat la asemanare - indumnezeire. Acest capitol despre un Dumnezeu in trei Persoane (triadologie), poate reprezenta o provocare pentru antropologiile contemporane si de ce nu, chiar si pentru societatea contemporana care este divizata in indivizi.
-
Lavra Sfantului Serghie de Radonej - Sfanta Treime
Publicat in : Biserica in lume -
Biserica Sfanta Treime - Siret
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Biserica Sfanta Treime din Scheii Brasovului
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.