Influenta artei bizantine in Europa occidentala si centrala
Intemeierea statelor latine in rasarit, in Palestina sau pe teritoriile smulse Imperiului bizantin si avantul luat de noile forme de civilizatie intr-o Europa occidentala constienta de originalitatea sa si sigura de forta sa, au constituit factorii care au modificat istoria relatiilor artistice dintre Bizant si tarile de unde veneau cruciatii si negutatorii italieni.
Constantinopolul si regiunile pe care le mai stapanea inca nu aveau sa dea numai lectii unei lumi care pana acum asteptase sa le primeasca. Le venise si lor randul sa preia imprumuturi, dintre care unele au fost semnalate in paginile precedente.
Italia, tocmai din pricina traditiilor, pozitiei geografice si rezistentei sale fata de spiritul gotic, a ramas receptiva la influentele bizantine. Papii Innocentiu al III-lea (1198-1216) mai intii, apoi Honorius al III-lea (1216-1227) chemara artisti de la Venetia pentru a reface mozaicurile absidale din bisericile San Pietro si, respectiv, San Paolo fuori le mura.
In 1246, frescele din capela Sfantul Silvestru a manastirii Patru Sfinti incoronati de la Roma tratara subiecte tipic locale, cele din viata lui Constantin, care erau menite sa scoata in evidenta suprematia papei fata de imparat, dar continuara sa se inspire din formule bizantine care s-ar putea sa le fi fost furnizate de miniaturi sau de icoane. Cam pe la aceeasi data, mesterii care au decorat cripta catedralei de la Agnani, la sud de Roma, au izbutit sa integreze aporturile stilistice si iconografice ale Bizantului intr-o arta romana in care se impleteau influente de origini felurite in spatiu si in timp.
Intemeindu-se, atat in domeniul temelor, cat si in acela al mestesugului, pe bogatele traditii italo-bizantine in materie de mozaicuri, Pietro Cavallini (aproximativ 1250-1330), numit adesea pe buna dreptate " cel mai mare artist al Romei din Evul Mediu ", si Jacopo Torriti au dus la un rezultat magistral experientele inaintasilor lor si au consolidat, prin jurul anului 1290, existenta unei scoli originale la Roma, caracterizata prin amploarea calma si armonioasa solemnitate a stilului, precum si printr-o tendinta de a se elibera de abstractizarea bizantina in profitul unei observatii directe a naturii, care permitea reprezentarea unor personaje robuste. Sa ne gandim, in ce il priveste pe Cavallini, la scenele din viata Fecioarei in biserica Santa Maria in Trastevere (pe la 1291), sau la frescele infatisind Judecata de Apoi in Santa Cecilia in Trastevere (in 1293) si, in ce il priveste pe Jacopo Torriti, la Pantocratorul din San Giovanni in Laterano (1290) sau la Incununarea Fecioarei din absida bisericii Santa Maria Maggiore (pe la 1295).
Vedem astfel cum mesteri mari, formati prin cunoasterea operelor din trecutul romano-bizantin, au izbutit sa dea ideii de divin o expresie noua, mai umana si mai pamanteana, pas-trandu-i in acelasi timp nobletea, gravitatea si somptuozitatea.
La Florenta, mozaicurile Baptisteriului, incepute in 1225 de catre calugarul franciscan Iacov si a caror executie a durat mai mult de un veac, in ciuda neclaritatii care invaluie inca istoria lor si a restaurarilor din 1898 si 1907 care le-au alterat stilul, arata un sir de aporturi originare din Venetia, de unde au venit cel putin o parte din mesterii executanti.
Arta icoanelor a fost unul dintre principalele mijloace de patrundere a influentelor bizantine in Italia. Pisa - port rival al Venetiei, avand de multa vreme relatii cu Imperiul bizantin - si orasul invecinat, Lucea, au fost in secolul al XIII-lea sediul unor ateliere unde artistii italieni lucrau sub conducerea catorva mesteri care fugisera din Constantinopol spre a scapa de dominatia venetienilor si a cruciatilor. Astfel s-a raspandit maniera graeca, pentru a cita expresia lui Vasari. Intarita prin acumularea unor noi elemente grecesti, ea patrunse in Florenta si in Siena prin anul 1260.
Acestui curent i se datoreaza indeosebi doua categorii de opere. Prima cuprinde mari cruci-fixuri incadrate cind de bustul Fecioarei si al apostolului Ioan la fiecare capat al bratului orizontal, cand, de o parte si de alta a bratului vertical, de scene infatisind Patimile, incepandcu Spalarea picioarelor si pana la Pogorarea la Iad. A doua categorie este alcatuita din Madone sezand cu Pruncul, inconjurate uneori de scene din viata Fecioarei sau a lui Hristos. La acestea se mai adauga acoperaminte de altar. Tabloul de sevalet va fi de fapt o adaptare occidentala a icoanei. Printre artistii italieni, Giunta di Pisano si Coppo di Marcovaldo ilustrara la Florenta aceasta traditie bizantinizanta din care vor purcede mai tirziu, dar cu mai multa independenta, un Cimabue (1250-1302) si un Duccio ( 1255-1319) care, incareindu-si operele cu o duioasa emotie umana, le vor despuia de hieratismul spiritual al modelelor lor bizantine. Giotto (1266-1336) va fi acela care va marca viguros ruptura de Bizant si aparitia unui stil nou, realist si netranscendental.
La Venetia, maniera greaca nu si-a facut aparitia in pictura de icoane decat in prima jumatate a secolului al XlV-lea. Ea a fost practicata in acelasi timp de bizantini si de artistii locali. Un mester ca Paolo Veneziano (nascut la sfarsitul secolului al XlII-lea, mort intre 1358 Si 1362) se arata atat de profund influentat de arta bizantina in "Adormirea" sa din muzeul de la Vicenza, pictata in 1333, incat s-a presupus ca ar fi stat un timp la Constantinopol. In orice caz el a ramas total indiferent fata de inovatiile lui Giotto la Padova. Desi palea treptat, fascinatia Bizantului s-a exercitat asupra pictorilor venetieni pana la Giovanni Bellini.
In Franta si in restul Europei occidentale, arta gotica poseda o prea viguroasa coerenta interna si raspundea prea profund formelor dominante ale sensibilitatii, asa cum fusesera ele modelate de mai multe veacuri de istorie, pentru a fi permeabila influentelor stilistice ale Bizantului. Ea nu a putut asimila decat elemente iconografice introduse indeosebi de cultul sfintilor ale caror moaste fusesera aduse din Orientul mediteranean. Arta bizantina nu a jucat fata de ea rolul de initiator care ii fusese atribuit in legatura cu originile artei romanice.
Dar miniatura pare sa fi fost mai receptiva fata de elementele bizantine. S-a presupus ca, dupa exemplul basileilor, regii Frantei, ducii de Bourgogne si cei din suita lor au fost cuprinsi de dorinta de a-si alcatui biblioteci cu frumoase carti impodobite cu miniaturi si, in acest scop, au intemeiat sau au sprijinit ateliere de laici care luara locul acelor scriptoria unde lucrau calugari. Miniaturile constantinopolitane din secolul al XIII-lea au influentat in chip deosebit dezvoltarea miniaturii in Saxonia si in Turingia, lucru atestat de Evanghelia de la Goslar si de culegerea de desene pentru scene din Vechiul Testament de la Wolfenbiittel, realizate amandoua intre anii 1230 si 1240. Noi trasaturi de origine bizantina, transmise poate prin intermediul Venetiei, venira sa intareasca cele pe care atelierele din Boemia le-ar fi putut datora influentei Turingiei si a Saxoniei, asa cum se vede in manuscrisul lucrarii Mater Verborum (dictionar enciclopedic) si in Antiforiarul de la Sedlec, pastrate si unul si celalalt la Praga, primul in Biblioteca muzeului national, al doilea in Biblioteca Universitatii.
Europa centrala a fost destul de receptiva fata de mare a artaa Bizantului, fapt care a contribuit la o intirziere in aparitia stilului gotic pe aceste meleaguri.
In Polonia, puternice influente bizantine, imbinate cu elemente occidentale, s-au facut simtite in iconografia frescelor de la Sandomierz (pe Vistula, la sud-vest de Lublin), in pictura (1418) catredralei Sfanta Treime de la Lublin (1411 - 1416) etc.
C. Delvoye
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.