Atributele morale

Dreptatea si mila

Daca Dumnezeu ar fi numai drept, nu ar fi deplin liber, iar daca ar fi numai milostiv nu ar tine seama de eforturile omului si nu le-ar in­curaja, rasplatindu-le.

Fiind drept, Dumnezeu vrea, pe de o parte, ca toti sa fie egali intre ei, iar pe de alta, sa le dea tuturor atat cat pot primi ei din fericirea Sa dupa eforturile depuse in savarsirea binelui. Din dreptate, Dumnezeu se refera la noi toti, dar gandeste la fiecare in mod deosebit, dupa nevoia ascunsa a fiecaruia.

Aspiratia omu­lui spre dreptate porneste de la un model sau de la o idee a dreptatii si tinde la o realizare a ei intre toti. Dumnezeu nu porneste de la ideea dreptatii, ci de la insasi realitatea acesteia in Sine.

In oameni exista o adanca convingere ca Dumnezeu nu Se abate de la dreptate in raportul Lui cu ei si pe temeiul acestei convingeri ei tra­iesc un sentiment legitim de asteptare a dreptatii (Matei, 5, 9) si manifes­ta un interes de a o cere si avea.

Sensul complet al dreptatii lui Dumnezeu este: fiecare om primeste de la Dumnezeu dupa dreptatea sau nedreptatea sa. Noi nu ajungem sa crestem in dreptatea corespunza­toare cu cea pe care o cerem de la Dumnezeu. De aceea cerem lui Dum­nezeu sa ne acorde nu numai dreptatea Lui, ci si mila (Dan., 9, 8).

In planul situatiilor lumesti, dreptatea depinde de alte conditii. Omul nedreptatit este justificat sa revendice in acest plan dreptatea sa de la altii si nu mila lor. El este si indreptatit sa protesteze impotriva celor care calca dreptatea prin faptele lor, pentru ambitii personale sau favoruri. Dar acesta nu trebuie sa piarda pe plan spiritual prin modul in care for­muleaza revendicarea dreptatii.

Crestinul nu trebuie sa uite ca exista o alta dreptate care vine de la Dumnezeu si care se impartaseste tuturor dupa o dreptate a fiintei umane insesi. De dreptatea deplina a lui Dumnezeu cei drepti se vor bucura mai ales in viata viitoare, cum ni se arata in pilda bogatului ne­milostiv si a saracului Lazar (Luca, 16).

 Judecata particulara care urmea­za indata dupa despartirea sufletului de trup (moartea fizica) si Jude­cata obsteasca de la sfarsitul veacurilor cand se vor prezenta toti in fata Mantuitorului Hristos Judecator (Matei, 25, 31-46; Apoc, 20) sunt expre­sia concreta a dreptatii lui Dumnezeu privind lumea si oamenii care vor participa la aceasta, unii dobandind fericire vesnica, iar altii, osanda ves­nica (Matei, 25, 46).                        

Sfintenia

Sfintenia exprima pe de o parte o calitate fiintiala a lui Dumnezeu Cel in Treime, iar pe de alta parte aceasta se manifesta si in lume, de­venind si o calitate participata a oamenilor. Ca insusire fiintiala a lui Dumnezeu (Lev., 11, 44, 45 , 19, 2 , 20, 26 ; I Petru, 1,16), sfintenia lui Dum­nezeu este cu totul apofatica, indefinibila. In al doilea aspect al sau, sfin­tenia este sesizata, dar intr-un mod greu de definit rational.

Ca insusire fiintiala, sfintenia lui Dumnezeu tre­buie s-o numim mai degraba suprasfintenie. Iar dupa al doilea aspect, care implica relatia lui Dumnezeu cu fapturile Sale, o numim simplu sfintenie. Aceasta din urma este manifestata in lume prin coborarea lui Dumnezeu la ea si prezenta in ea prin energiile Sale divine necreate.

In coborarea Sa la noi, Dumnezeu descopera ceva ce depaseste tot ce este lumesc, ceva care este de alt ordin. Sfintenia lui Dumnezeu este, deci, transcendenta. Daca n-ar fi trans­cendenta nu ne-ar putea da si noua puterea de a ne transcende necon­tenit ; iar daca nu ar fi fost descoperita, in coborirea lui Dumnezeu la noi, nu am incerca s-o dobandim, fiindu-ne cu totul inaccesibila.

De Dumnezeu, credinciosul nu se poate apropia oricum, ci numai dupa o pregatire si purificare de patimi. Lui Moise, de pilda, ca sa se apropie de rugul aprins si sa-l priveasca, Dumnezeu ii cere sa-si scoata incaltamintea: "Nu te apropia aici, ci scoate-ti incaltamintea din picioa­rele tale, ca locul pe care calci este pamant sfant" (Ies., 3, 5).

 Primirea tablelor legii pe muntele Sinai este precedata, de asemenea, de o prega­tire a lui Moise si a intregului popor cu curatie sufleteasca (les., 19, 10, 12-15). Caci sfintenia lui Dumnezeu cere din partea omului purificare de patimi si deschidere tot mai mare lucrarii lui Dumnezeu in om.

Crestinismul a desfiintat virtual granita dintre sacru si profan, deschizand tuturor accesul la sfintenie. Desfiintarea acestei granite o facuse intrucatva si Vechiul Testament, pentru care Dumnezeul lui Israel este sfant si cheama la sfintenie pe poporul Sau : "Vorbeste la toata obstea fii­lor lui Israel si le zi : Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfant" (Lev., 19, 2).

Sfantul apostol Pavel numeste pe toti crestinii sfinti, iar sfantul apostol Petru numeste pe crestini neam sfant (I Petru, 2, 9). Toti avem acces la sfintenie caci toti ne putem uni cu Hristos prin lu­crarea Duhului Sfant. A nega posibilitatea participarii tuturor la sfintenia lui Dumnezeu inseamna a nega ca Fiul lui Dumnezeu intrupandu-Se Si-a pastrat dumnezeirea activa in umanitatea asumata si ca Se uneste cu noi in calitate de Dumnezeu intrupat.

Bunatatea si iubirea

Sunt doua insusiri care se ex­prima si se explica reciproc, manifestand pe Dumnezeu in afara, in rela­tiile cu lumea, cu omul. Dionisie Pseudo-Areopagitul socoteste ca una dintre cele mai proprii numiri ale existentei de Sine si prin Sine a lui Dumnezeu si care il deosebeste de toate celelalte existente este aceea de bunatate.

Miscarea lui Dumnezeu spre fapturi si spre unirea cu ele este iu­birea dumnezeiasca. Dar ca sa existe aceasta miscare a lui Dumnezeu spre cineva, trebuie sa existe o astfel de miscare eterna in Dumnezeu insusi. Dumnezeu este insa iubire in Sine si Se manifesta ca iubire : "Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el" (I Ioan, 4, 16).

 Fiind iubire, Dumnezeu a creat lumea din iubire si tot din iubire a trimis pe Fiul Sau in lume ca s-o mantuiasca : "intru aceasta s-a aratat iubirea lui Dumnezeu catre noi, ca pe Fiul Sau cel Unul Nascut L-a trimis Dumnezeu in lume, ca prin El viata sa avem" (I Ioan, 4, 9 ; Ioan, 3, 16).

Dar iubirea tine de realitatea persoanei si in iubire se realizeaza persoana, pentru ca in Dumnezeu e o comunitate de persoane intre care se manifesta iubirea. Fiecare Persoana divina iese din Sine in mod total si Se odihneste in Celelalte. Dar prin aceasta Ea nu face o miscare pen­tru a realiza o iesire mai mare, intrucat Se gaseste in mod total in Cele­lalte si Le are in Sine pe Celelalte.

Gasindu-Se fiecare in aceeasi misca­re integrala si odihna, se poate spune ca, in alta privinta, toate sunt ne­miscate. Dar intrucat Ele nu Se confunda, iubirea este totusi o iesire, deci o miscare de la Una la Alta, mai exact de la Una la Celelalte doua in acelasi timp, precum si de la Celelalte doua spre Cealalta.

Dumnezeu doreste sa ajunga la persoana creata, la om, si la unirea Lui cu el, dar nu numai prin tensiunea Lui spre om, ci si prin urcusul si extazul omului spre El. Din partea lui Dumnezeu in coborarea Lui spre om are loc un act de chenoza care face posibil urcu­sul omului spre Dumnezeu, micsorand distanta.

 Caci Dumnezeu vrea sa depaseasca intervalul dintre El si fapturile Sale rationale, oamenii, nu numai prin miscarea Sa chenotica, ci si prin miscarea libera a acestora spre El. Miscandu-se spre Dumnezeu, creatura isi pune de acord voia cu firea ei in care Dumnezeu a sadit dorinta iubirii fata de El, precum si puterea de a se misca spre El. Caci iubirea inseamna chemare si raspuns in acelasi timp.

In iubirea noastra fata de Dumnezeu, Dumnezeu are ini­tiativa, chemandu-ne la iubirea Sa si dandu-ne in acelasi timp puterea de a-I raspunde si de a creste in iubirea Lui, cum ne arata Mantuitorul insusi : "Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan, 3, 16) ; si : "in aceasta este iubirea, nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau Jertfa de ispasire pentru pacatele noastre" (I Ioan, 4,10); "Noi iubim pe Dum­nezeu fiindca El ne-a iubit cel dintai" (I Ioan, 4, 19).

• Judecata particulara
  Publicat in : Credinta
• Dreptatea divina sau judecata particulara
  Publicat in : Dogma
• Judecata particulara si universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Martorii, acuzatorii si aparatorii de la judecata particulara
  Publicat in : Viata vesnica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: