Roadele adevaratei spovedanii

Roadele adevaratei spovedanii Mareste imaginea.

Avva Isaia ne îndeamnă: „să facem cele de trebuinţă după puterile noastre şi puterea cea mare a Domnului nostru Iisus Hristos ne va ajuta. El ştie că omul nu e fericit, şi pentru aceea i-a dăruit lui pocăinţa în toată vremea vieţuirii lui pământeşti. Puternica şi mântuitoarea pocăinţă ne-a fost lăsată până la ultima noastră suflare".

Minunate sunt roadele spovedaniei celei adevărate! „Adevăratul creştin care se pocăieşte primeşte iertarea păcatelor sale, se împacă cu Dumnezeu, cu Biserica şi cu propria sa conştiinţă, şi astfel se întoarce la îndrăzneala sa fiască de mai dinainte către Dumnezeu, ca şi către un tată, şi se împărtăşeşte din toate darurile dragostei şi bunătăţii părinteşti".

Roadele adevăratei spovedanii se reflectă nu numai asupra sufletului creştinului care se pocăieşte. Ele se oglindesc şi în cer. Mare este acolo bucuria pentru biruinţa păcătosului care se pocăieşte (Luca 15,10). Ingerii saltă, sfinţii se veselesc şi însuşi Dumnezeu se bucură, pentru că s-a găsit oaia cea pierdută, s-a aflat drahma cea dumnezeiască, pe care stă pecetluit chipul împărătesc al lui Dumnezeu.

Prin spovedanie se şterg toate păcatele şi se dă păcătosului care se pocăieşte cinstea sfinţilor.

La un cinstit episcop au fost pârâte două femei, cum că trăiau în fărădelegi. El s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere adevărul despre ele. Dorinţa lui era să le ajute să se mântuiască, iar Dumnezeu i-a auzit rugăciunea.

După o dumnezeiască Liturghie, când credincioşii au început să vină să se împărtăşească, episcopului i s-au deschis ochii duhovniceşti, cu darul lui Dumnezeu. El a început să vadă pe chipul fiecăruia starea lui sufletească. Unele dintre chipuri erau negre şi fioroase, iar altele erau luminoase şi pline de frumuseţe. Când la Sfântul Potir au ajuns şi cele două femei despre care se spunea că trăiesc în fărădelegi, episcopul a văzut că ele aveau feţele strălucitoare şi erau îmbrăcate în frumoase haine albe.

De îndată ce s-au împărtăşit, ele încă şi mai mult au strălucit. S-a minunat episcopul de ce vrea să însemne aceasta şi s-a rugat la Dumnezeu să-l lumineze în nedumerirea sa. îndată i s-a arătat un înger al Domnului. La întrebarea episcopului, dacă pâra împotriva celor două femei e adevărată, îngerul i-a răspuns cu întărire.

- Atunci cum s-au arătat în faţa Sfintelor Taine cu feţele strălucitoare şi cum după aceea mai mult sau luminat la chip l- a întrebat episcopul.

Ingerul a răspuns:

-Te minunezi de aceasta ? Intr-adevăr te minunezi, pentru că eşti om, dar Stăpânul nostru şi al vostru, Dumnezeu, este bun şi iubitor de oameni. Pe cei ce se leapădă de păcatele lor şi prin spovedanie se întorc către El nu numai că nu-i trimite la munci, dar şi mânia Lui asupra lor încetează şi îi îmbracă cu cinste. „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu l-a dat pentru ea". Dacă Fiul lui Dumnezeu a binevoit să moară pentru duşmanii săi, nu cu atât mai mult va da iertare de păcatele lor şi veşnică desfătare acelora care au fost propriii lui copii şi se căiesc de păcatele lor ? Află cu încredinţare aceasta, că nici o greşeală omenească nu poate să biruie iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Ajunge numai ca cineva să spele în pocăinţă răul, pe care l-a săvârşit mai înainte. Căci iubitor de oameni, fiind, Dumnezeu cunoaşte neputinţa neamului omenesc şi puterea patimilor, şi viclenia vrăjmaşului. Pentru aceea, când oamenii cad în păcat, Dumnezeu îndelung rabdă, aşteptând ca ei să se pocăiască, iar celor care se mărturisesc şi celor care cer harul Lui, El le arată milă, văzându-i neputincioşi, şi îndată îi slobozeşte de pedeapsă şi le dăruieşte mângâierea pregătită drepţilor.

Multe sunt pildele care ne încredinţează, că toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele lor cu sinceritate şi adâncă părere de rău primesc deplină iertare şi mântuire de la Dumnezeu.

Sfântul Nifon avea darul de a vedea lumea duhovnicească aşa de simplu şi de clar cum vedem noi obiectele materiale. Intr-o zi el a venit la biserică, la rugăciune. Şi iată cerul deasupra lui s-a deschis, acoperişul a pierit şi a văzut un drum care mergea de la pământ până la cer. Pe acel drum îngerii purtau sufletul unui răposat, iar în urma lor veneau demonii, care cu furie strigau:

- De ce ne luaţi acest suflet ? Voi nu ştiţi că el câtă vreme a trăit pe pământ a săvârşit multe păcate şi a căzut în desfrânare, tâlhărie şi iubire de arginţi ? E vinovat de toate păcatele!

- Ştim! au răspuns îngerii, ştim, că acest suflet a păcătuit mult, dar ştim şi că el şi-a plâns păcatele sale, iar înaintea morţii şi le-a spovedit. Pentru aceasta, Milostivul şi Induratul Dumnezeu i-a iertat toate păcatele.

- Dar dacă şi acest suflet a primit iertare de la Dumnezeu, strigau demonii, atunci luaţi la voi pe toţi păcătoşii, şi noi pentru ce să mai muncim atâta ?

- Ţineţi minte, au răspuns îngerii, că toţi păcătoşii care-şi mărturisesc păcatele cu inimă înfrântă primesc de la Dumnezeu iertare. Iar pe cel ce moare fără să se căiască Dumnezeu îl va osândi la veşnicele munci împreună cu voi!"

Despre puterea şi roadele adevăratei spovedanii, marele duhovnic rus, episcopul scriitor, ajuns sfânt, Ignatie Briancianinov, povesteşte următoarea întâmplare minunată petrecută pe vremea sa:

In împrejurimile Vologdei, în Rusia, se află un sat mare-Kuben-care are câteva parohii. Preotul uneia dintre aceste parohii s-a îmbolnăvit şi, apropiindu-se de sfârşitul vieţii, a văzut patul său înconjurat de mulţi demoni care se pregăteau să-i răpească sufletul şi să-l ducă în iad. Atunci s-au arătat trei îngeri. Unul dintre ei a stat pe pat şi a început să se certe pentru suflet cu cel mai înverşunat dintre demoni, care ţinea o carte deschisă, unde erau scrise toate păcatele preotului.

Intre timp a sosit un alt preot, ca să-l spovedească şi să-l împărtăşească pe confratele său. Şi a început spovedania. Bolnavul, aruncându-şi ochii plânşi în carte, îşi spunea cu osârdie păcatele, lepădându-le de la el. Şi ce-i fu dat să vadă ? Văzu limpede cum de îndată ce îşi mărturisea un anume păcat, acel păcat era şters din,carte: ce era scris s-a şters, iar acolo a rămas locul gol. In acest fel, prin spovedania sa, el şi-a şters toate păcatele din cartea demonilor şi îndată s-a făcut sănătos.

Restul zilelor sale şi le-a petrecut în adâncă pocăinţă, povestin- du-le vecinilor săi, spre zidirea lor, vedenia sa şi aducând ca mărturie şi minunata lui însănătoşire. Unii, citind aceste pilde, neîncrezători, vor clătina din cap, spunând: „Minunate sunt acestea, dar sunt scrise numai în cărţi. De ce n-am gustat şi eu, măcar o dată în viaţa mea, din bucuria înnoirii prin spovedanie ? Nu numai o dată m-am spovedit, dar, după cum se vede, am rămas acelaşi. Chiar m-am simţit mai rău. De ce nu am avut astfel de rodnice urmări, care să mă încredinţeze de folosul Tainei Sfintei Spovedanii ?"

La această întrebare, cel mai bun răspuns îl aflăm din următoarea povestire de la Sfinţii Părinţi: „Doi monahi au mers la marele stareţ Awa Zinon. Pe rând, fiecare dintre ei s-a spovedit de păcatele sale. Nu mult după aceea a început între ei următoarea discuţie. Unul a întrebat:

- Când am fost la bătrânul să ne spovedim, ai primit tu vreun folos din aceasta ?

- Da, i-a răspuns celălalt. Cu rugăciunile lui, Dumnezeu m-a tămăduit*

-Cât despre mine, s-a plâns primul, chiar de m-am spovedit, nu am simţit nici o alinare.

Celălalt a întrebat:

- Cum te-ai spovedit tu în faţa bătrânului ?

- I-am spus: Avva, roagă-te şi pentru mine. Oarecare gânduri mă supără.

- Iar eu, a zis fratele, când mi-am mărturisit păcatele, i-am udat cu lacrimi picioarele lui, şi, prin rugăciunile părintelui, Dumnezeu m-a tămăduit."

Nu au folos din spovedanie aceia care se mărturisesc fără simţire, doar rece şi de formă.

Superficialitatea, răceala şi spovedania în care nu spui nimic nu mântuiesc. In acest caz ne trebuie smerenie, înfrângerea inimii, plâns, adâncă părere de rău, pentru că am avut prieteşug cu demonii şi am fost în vrajbă cu Dumnezeu.

Când prorocul David a greşit greu în faţa lui Dumnezeu, a aflat, după grozavul păcat săvârşit, o jertfă vrednică de răscumpărare. Şi nu a găsit o jertfă mai bună decât smerenia şi înfrângerea inimii (Ps. 50,18).

Dacă şi noi ne smerim, ne înfrângem inimile şi cu sinceritate ne mărturisim, nu se poate să nu gustăm minunatele roade ale pocăinţei, dintre care cel mai bine simţim dulcea pace a conştiinţei şi căldura inimii, înnoita dragoste de Dumnezeu, care face ca inima să tresalte de fericire.

ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV

Fragment din cartea "LEACUL UITAT", Editura Sophia

Cumpara cartea "LEACUL UITAT"

 

Pe aceeaşi temă

16 Februarie 2021

Vizualizari: 402

Voteaza:

Roadele adevaratei spovedanii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE