Sfant, sfant, sfant...

Dumnezeul Bibliei se numeste pe Sine Cel Ce Este: "Eu sunt Cel ce sunt." (Ies. 3, 14). Eu sunt Eu, Eu sunt Sine. Nu se poate face niciodata din Dumnezeu un obiect, nici sa ai vreo idee despre El, nici sa-L descoperi, caci nu se poate veni la Dumnezeu decat plecand de la Dumnezeu, ceea ce inseamna ca Dumnezeu se reveleaza dincolo de transcendenta Sa si se reveleaza ca Sfant: "Sfant, Sfant, Sfant... Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara de moarte...".

Sinodul Trulan recomanda cantarea Trisaghionului in timpul perturbarilor cosmice; se canta de asemenea si la depunerea unui defunct in mormant: numai invocarea Sfinteniei lui Dumnezeu poate linisti stihiile cosmice si chiar sa inlature haosul mortii. Dumnezeu este Sfantul subzistent, care este, sui generis, sui juris si deja El este Cel Cu Totul Altul: Gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre (Is. 55, 8). In fata abisului care il separa, omul simte cutremurarea dinaintea Numenosului.

Parintii au incercat sa afle originea cuvantului Dumnezeu; unii o vad in tithemi - a dispune; altii o deduc din theo - a alerga, sursa de miscare. Sfantul Ioan Damaschinul, Sfantul Grigorie de Nazianz il deriva din aithein - a arde: Dumnezeu consuma toata necuratia.

G. L. Prestige, in cartea sa God in the Patristic Thought, sintetizeaza gandirea patristica despre Dumnezeu in notiunea de Sfant, infricosatoarea curatie, Dumnezeu - mysterium tremendum; focul curatitor al rugului aprins aruncat pe pamant: Scoate-ti incaltamintea din picioare, ca locul pe care stai tu acum este sfant! (Ies. 5, 15).

Chipul slavei Domnului de pe varful muntelui este in ochii fiilor lui Israel ca un foc mistuitor (Ies. 24, 17). Foc am venit sa arunc pe pamant (Luca 12, 49). Qui juxta me est, juxta ignem est, "cel ce este langa Mine este langa foc".

Relatia "fata-catre-fata" se arata a fi inspaimantatoare si omul nu poate mai mult decat sa strige: "Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos." (Luca 5, 8). Nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu (Luca 7, 6).

Intr-adevar, in porunca pe care Dumnezeu o da omului de a fi sfant, este cutremurator faptul ca nu e vorba despre o conformitate morala, ci de o corespondenta ontologica si, in vederea acestei finalitati, "i-a fost dat Duhul Sfant primului om odata cu viata". Sfantul cere sfintenie: "Fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt Sfant." (Lev. 11, 45).

Aici este toata drama Vechiului Legamant. Proclamarea legii devine imediat dovedirea intregii neputinte a omului. Legea descopera pacatul, fara a avea puterea nici sa ierte, nici sa faca dreptate, nici sa porunceasca unui paralitic sa mearga.

Legea descrie cu o obiectivitate atroce situatia precisa a pacatosului si masoara matematic abisul caderii lui. Fara lege, omul nu-si cunoaste moartea; cu legea, el este condamnat public, spectaculos, dat de ocara in vazul ingerilor (cf. Col. 2, 15) si in mod constient pentru el insusi.

Dar daca, odata intrati sub lege, nu putem sta aici si sa ramanem vii, aceasta se datoreaza faptului ca legea este cererea imanenta a propriei transcenderi, depasirea prin Cel ce este mai mare decat legea. Ea face sa tasneasca acel de profundis, strigatul deznadajduit, cererea absoluta, imperioasa: Daca ai rupe cerurile si Te-ai pogora! (Is. 63, 19). Este cererea Izbavitorului, a Mangaietorului, a Sfantului.

Implinirea Legii nu este cu putinta decat in conditiile ontologice ale Noului Legamant, caci dreptatea ei, devenita in sfarsit accesibila, nu este decat o expresie simptomatica a sfinteniei launtrice devenita imanenta; Duhul Sfant o comunica oamenilor.

Aceasta talmaceste cele zece porunci in cuvintele Fericirilor si aduce Duhului Sfant rugaciunea: Vino si te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea. Nici o desavarsire a firii n-ar putea adauga un "cot" peste firea lumii acesteia: Cine dintre voi, ingrijindu-se, poate sa adauge staturii sale un cot? (Mat. 6, 27).

Omul isi atingea mereu propriile sale limite, se simtea, din punct de vedere ontologic, fiintial, dependent de Altcineva si intru totul neputincios. Totodata, nutrea in taina presentimentul ca nu-i este absolut strain Celui ce il intampina pe drumul vietii. El nu poarta nume omenesc, n-are pereche in lume si nu te poti apropia de El decat per viam negationis. El este Sfant, este Negrait, este Absconditus. De aceea, inainte de intrupare, orice intruchipare a lui Dumnezeu cadea sub interdictie. Idolii erau semne vagi si precoce, nascute inainte de vreme; zeii mitologiei, ai fabulei, erau humanoizi usor desfigurati; fara a putea adauga nici macar "un cot" de adevarata transcendenta.

Dumnezeu a gasit forma cea mai adecvata si S-a numit Fiul Omului. Cel de al VII-lea Sinod Ecumenic a declarat forma umana, fata omeneasca: oglinda lui Dumnezeu.

Idolii vorbeau de Dumnezeu dupa chipul omului, intruparea vorbeste de om dupa chipul lui Dumnezeu. Firea umana a lui Dumnezeu nu mai este un antropomorfism. Hristos este chipul omenesc al Celui Sfant pana acolo incat: vine stapanitorul acestei lumi (satana) si el nu are nimic in Mine (In. 14, 30). "Fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt sfant" (Lev. 11, 45) si fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel din Ceruri desavarsit este (Mat. 5, 48) nu mai este cu neputinta.

Scara lui Iacob este intinsa pentru a cobora "nu numai ingerii, ci si Domnul ingerilor" (N. Cabasila). Hristos este cea mai uluitoare descoperire, descoperirea sfinteniei lui Dumnezeu in firea umana, El este insasi taina vietii dumnezeiesti pusa in arhetipul alcatuirii fiintei umane.

Dupa Sfintii Parinti, in Adam, omul era doar "prefigurat" asteptand intruparea; chiar ante peccatum, el nu era decat un proiect al propriului sau adevar, intruparea transcende nedesavarsirea si Arhetipul sfinteniei o descopera pe aceasta ca adevar al naturii umane. Aceasta conceptie precizeaza fundamentul pnevmatologiei Sfintilor Parinti.

Duhul Sfant, panagion, este calitatea sfinteniei dumnezeiesti, este sfintenia ipostaziata. In momentul Epifaniei, El pogoara peste firea omeneasca a lui Hristos, o intregeste si o desavarseste. Ca si in Sfintele Taine, Duhul pogoara peste fiinta umana, o consacra si o sfinteste, o face pnevmatofora, purtatoare de Duhul Sfant si, prin aceasta, capabila sa fie modelata dupa Arhetipul-Hristos si sa devina hristofora, purtatoare a lui Hristos: noi vom fi asemenea Lui (1 In. 3, 2), sfinti.

"Iti multumesc, ca Tu, Doamne, Atotputernic si mai presus de toate, Te-ai facut pe Tine, nemutat si neschimbat, un singur duh cu mine. El vine deodata, se uneste cu mine fara sa stiu cum si se amesteca cu mine ramanand neamestecat"; "El iti va face tot trupul tau nestricacios si, prin har, te va face Dumnezeu, asemenea Celui ce este de la inceput"; "il avea pe Hristos neimpartit si era el insusi asemenea lui Hristos" spune Sfantul Simeon Noul Teolog. Se vede bine ceea ce este de negrait. Nu este vorba de o justificare meritata, nici de primirea iertarii in mod gratuit; sfintenia omului este trecere in sfintenia lui Dumnezeu.

Fara indoiala, omul nu este mantuit decat prin har si credinta, dar, in contextul ortodox, acesti termeni au o tonalitate diferita de tezele reformatilor. "Daca Dumnezeu s-ar uita la merite, nimeni n-ar intra in Imparatia Cerurilor" (Sfantul Marcu).

Dar, "Dumnezeu poate totul in afara de a-l sili pe om sa-L iubeasca"; sufletul ortodox cauta mai putin "mantuirea" decat raspunsul pe care Dumnezeu il asteapta de la om si acesta e consimtamantul, fiat-ul Fecioarei. In centrul cutremuratoarei drame a Mielului jertfit de la intemeierea lumii (cf. Apoc. 13, 8; 1 Petru 1, 19) nu se afla interactiunea dintre har si pacat, ci dintre har si sfintenie.

Daca trebuie salvat ceva in lumea aceasta, nu este, in primul rand, omul "pacatos", ci sfintenia lui Dumnezeu, sfintenia Lui in om, ceea ce il scoate pe om din centrarea exclusiv in omenesc.

Omul cauta nu impacarea, ci eliberarea, tamaduirea ranii de care sufera asemanarea lui cu Dumnezeu. Orice bine facut cu forta, impus, devine un rau. Mantuirea lumii ar putea fi foarte simpla pentru atotputernicia lui Dumnezeu, daca Dumnezeu n-ar astepta raspunsul afirmativ din partea lumii: Dumnezeu poate lua asupra Lui toate nedreptatile, pana la moarte; dar nu poate raspunde in locul omului, nu poate zice fiat.

Dimpotriva, intre Sfant si sfintii care il rostesc, exista o comuniune de fiinta, care permite Cuvantului sa vina "intru ale Sale, la ai Sai" (In. 1, 11). Fiat-ului Facatorului ii corespunde fiat-ul, consimtamantul fapturii: Iata roaba Domnului (Luca 1, 38).

Fundamentul vesnic al intruparii se afla in Dumnezeu dupa buna lui socotinta, astfel cum hotarase in Sine mai inainte (Efes. 1, 9), Care a fost cunoscut mai dinainte de intemeierea lumii, dar Care S-a aratat in anii cei mai de pe urma (1 Petru 1, 20), isi afla conditia Sa obiectiva, locul Sau, fundamentul Sau ontologic in om; acesta, prin consimtamantul lui liber permite deplinatatii divino-umane sa se manifeste "in anii de pe urma". Dar inaintea acestui "sfarsit al veacurilor" este intreaga istorie pentru a pregati, a maturiza si a curati faptura, ca sa conceapa si sa cuprinda in limitele ei pe Cel de necuprins.

Parintele Serghei Bulgakov vede in ingerul Gavriil, de la Bunavestire, intrebarea vie pe care Dumnezeu o adreseaza libertatii fiului risipitor: este el cu adevarat insetat de Mantuitorul, de Tatal, de Cel Ce Este? Si, in raspunsul Fecioarei, izbucneste flacara curata a celei ce se da pe sine si, prin aceasta, e gata sa primeasca.

Duhul Sfant Se va pogora peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul Care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1,35). Sfantul nu poate veni decat de la izvorul limpede al propriei Sale sfintenii.

Atitudinea lui Adam si a Evei, despartirea de Dumnezeu, exclude intruparea. De aceea, intre cadere si venirea Celui Sfant este o durata istorica lunga, avand in centrul ei istoria sfanta a poporului ales, germenele "clocit" de Duhul Sfant.

Genealogia lui Hristos primeste prin aceasta o adanca semnificatie istoriosofica. Vremea fiilor maniei (Efes. 2, 3), cand fata Mea nu vei putea s-o vezi, ca nu poate vedea omul fata Mea si sa traiasca (Ies. 33, 20), face loc cu incetul lui: in iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica (1 In. 4, 18).

Lucrarea sfintitoare a Duhului Sfant de-a lungul secolelor si, pe de o parte, succesiunea dreptilor, iar pe de alta, curatenia vasului pe masura destinului sau sunt de asa natura incat, in punctul culminant al inaltarii, pacatul e cu adevarat slabit; el ramane efectiv, dar devine nelucrator.

Sinergia sfinteniei lui Israel si a Duhului culmineaza in Fecioara: "floare deschisa pe arborele omenesc". Intr-insa, sinagoga Vechiului Testament canta Nune Dimittis si se depaseste in ofranda numita bucurie a toata faptura. Ideea e admirabil cantata in troparul pentru Ajunul Craciunului: "Ce-Ti vom da noi Tie, Hristoase, pentru ca Te-ai aratat pe pamant ca Fiu al Omului? Toate fapturile Tale iti aduc marturia recunostintei lor: ingerii cantare, cerurile steaua, magii darurile, pastorii inchinarea, pamantul pestera, pustiul ieslea, iar noi, noi oamenii, Iti daruim o Maica Fecioara".

Omul aduce la biserica ofranda sa de paine si vin, iar Dumnezeu, cu gestul imparatesc al lui agape, al iubirii Lui jertfelnice, le transforma in trupul si sangele Lui, hrana pentru dumnezei. Omenirea aduce ofranda intreit curata, Fecioara, si Dumnezeu o face Maica Lui, Maica Celui Viu si, prin aceasta, Maica tuturor celor vii. Sfintenia in culmea ei devine plina de har (Luca 1, 28).

Vasul omenesc se arata vrednic de Cel Necuprins, Care ii ia firea. Maria nu este o femeie intre femei, ci incoronarea femeii, a Evei celei noi, redata fecioriei sale materne. Duhul Sfant pogoara peste ea si o arata nu "unealta", ci insasi conditia umana obiectiva a intruparii. Iisus a putut lua trup omenesc numai fiindca omenirea i l-a dat prin Fecioara Maria. "Dumnezeu a ales-o pe Maria ca Maica si a luat trup din trupul ei fiindca a vrut si ea, cu toata fiinta ei. El S-a intrupat in mod voit si a voit ca Maica Lui sa-L zamisleasca liber, cu voia ei deplina" (N. Cabasila).

Fecioara participa astfel la intrupare; in Ea, spun cu toti: Da, vino, Doamne! (Apoc. 22, 20). Taina aceasta n-are asemuire decat cu lucrarea zamislirii. Ea e intemeiata mai inainte de toti vecii in Sfatul Sfintei Treimi, Care vedea si, deci, pre-vedea "sanul" ce avea sa primeasca, sa zamisleasca si sa nasca pe Cuvantul.

Mariologia, inseparabila de hagiologie, e parte organica a hristologiei. Cultul Fecioarei, in teologia Parintilor, e la capatul opus tuturor amplificarilor sentimentale si deviatiei mariolatrice; el nu are nevoie de ele, intrucat exprima incomparabil mai mult si se asaza in continutul imanent al Intruparii.

Ca, iata, de acum ma vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48); cuvantul ingerului (Ave Maria gratia plena), "bucura-te, ceea ce esti plina de har" (Luca 1, 28), devine experienta liturgica de zi cu zi a Bisericii, consfintita de Sinoadele Ecumenice.

Exista o coincidenta tainica in tacerea teologica in care au fost invaluiti in primele trei secole Duhul Sfant si Maica Domnului, dar dubla lor kenoza se incheie printr-o stralucita proclamare simultana in secolele al IV-lea si al V-lea.

Theotokos, Nascatoarea de Dumnezeu, apare ca centru prestabilit al lumii, locul de trei ori sfant al venirii lui Dumnezeu. Starea ei de sfintenie este atat de mare incat sa poata zamisli nu pe copilul Iisus, ci pe Dumnezeu-Omul, ceea ce indeamna ca ea sa fie numita, mai precis, Theo-anthropo-tokos - Nascatoare de Dumnezeu-Om.

Ca Eva cea Noua, ea contine in sine, ca si Noul Adam, toata omenirea; si trupul ei, pe care-l da Fiului, este trupul mamei tuturor celor vii (Fac. 3, 20). Iata mama ta, ii spune Iisus lui Ioan (In. 19, 27); iar in persoana lui Ioan, este omenirea care isi regaseste mama. Cu harul ocrotirii materne, ea acopera universul, caci ea il poarta intr-insa si il naste pentru eonul Duhului Sfant. "Nu exista decat o singura Maica-Fecioara si ma bucur sa o numesc Biserica", spune Clement al Alexandriei.

Hristos S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria, spune Crezul; astfel, orice credincios se naste din nou din Duhul Sfant si din consimtirea Fecioarei, ainfiat-ul ei; in credinta suntem nascuti toti din Nascatoarea de Dumnezeu. De aceea, in dialogul Bunavestirii, Maria se mareste pana la dimensiunile Bisericii "mai inalta decat cerurile".

Pe o icoana a Bunavestirii (numita Oustioug), copilul e deja prezent in Fecioara. E zamislirea prin Duhul Sfant chiar in clipa consimtirii ("fie mie" - fiat), ca la porunca dumnezeiasca: El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit (Ps. 148, 5).

Daca Biserica, in al sau esse, este hagiofanie (manifestare a sfinteniei), Fecioara Maria personifica aceasta sfintenie; Preacurata, ea e Panagia, Preasfanta, si prin aceasta este chipul Bisericii, Sfintenia lui Dumnezeu in sfintenia umana. Sfantul Chiril al Alexandriei o slaveste pe "Maria, cea Pururea-Fecioara, ten agian ecclesian", Sanctuarul.

Paul Evdochimov

• Si intru Duhul Sfant, Domnul de-viata-facatorul
  Publicat in : Dogma
• Duhul Sfant in Liturghie
  Publicat in : Dogma
• Duhul Sfant in cercetarea ecumenica
  Publicat in : Dogma
• Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant
  Publicat in : Maica Domnului