Chiar dacă încerc să fac o analiză plecând de la această afirmație/definiție a depresiei nu vreau să generalizez această etiologie pentru toate formele de depresie.
Cu siguranță sunt și alte cauze binecunoscute investigate de medicii psihiatri, dar pentru un doctor de suflete, cum este preotul, această etiologie de sorginte spirituală, scapă abordărilor medicale bazate strict pe concluzii și demersuri psihiatrice.
Există suficientă literatură de specialitate din spectrul religios cu evaluări, expertize, investigații și remedii spirituale legate de această afecțiune care are de a face nu doar cu ceea ce numește psihologia viața psihică a persoanei umane, ci cu întregul complex de emoțiii, gânduri și stări care definesc mai larg viața sufletului omenesc, nu doar psihismul care este doar o componentă a acestuia.
Depresia este pe lângă o acută formă de tristețe și o manifestare a unui suflet demotivat, istovit, anxios, lipsit de vigoare, de determinare, săcătuit de forță, de vivacitate, de optimism, de robustețe spirituală.
Necredința unui suflet îl deposedează pe om de puterile spirituale care se fortifică tocmai în urma relației harice cu Dumnezeirea.
Viața spirituală asigură vigoare, robustețe, echilibru și armonie lăuntrică persoanei, omul credincios luându-și multă putere, energie, viață și speranță din legătura spirituală cu Cel care este izvorul acestora - Dumnezeu.
În lipsa unei vieți de credință, omul rămâne doar cu neputincioase sale puteri egocentrice care nu se mai alimentează de la Divinitate, printr-o viață teocentrică, necredința debranșându-l de la Sursa inepuizabilă de viață și energie care este Dumnezeu.
De asemenea, Părinții Bisericii când vorbesc despre depresie folosesc alți termeni, numind-o acedie atribuind acestei stări de tristețe, de deznădejde, de neputință, de urât și un anume duh al acediei și o patimă. Când acestea pun stăpânire pe un suflet îi provoacă multă suferință omului, un fel de urâciune a pustiirii, cum mai este denumită starea, dar și duhul rău care aduce acest urât peste suflet...
Deci este considerată și o patimă, anume un mod distorsionat, disfuncțional de manifestare a sufletului și de raportare a lui la viață, la lucruri, la persoane, cauza fiind ori necredința, ori puțina credință, ori păcatul...ori lipsa nădejdii în Dumnezeu...
Neavând o verticală, o rânduială a firii, o armătură spirituală, de repere și valori fundamentate pe credință, totul devine abisal...
Prăbușirea în haosul și întunecimile subconștientului este inevitabilă în lipsa unei lumini și a Duhului care se pogoară de Sus prin interpelările credinței și care organizează conștient și armonios viața sufletească ...
Harul divin orientează spre Bine, Adevăr și Frumos facultățile superioare: voința, mintea și simțirea, organizând viața lăuntrică și firea după un algoritm de ordine, echilibru și normalitate...
În psihologie, tristețea este legată foarte mult de frustrări, de dorințele neîmplinite, de așteptările exagerate, de traumele și experiențele negative din viață, psihanalizarea acestora conducând la aceste constatări... În acest punct putem susține că cele două demersuri, psihologic-psihiatric, pe de o parte și spiritual-religios pe de altă parte, interferă, converg spre concluzii similare.
Însă remediile sunt disociate și specifice.
Nu doar medicamentele și psihoterapeuții pot repara, ameliora afecțiunea, ci și viața sănătoasă din punct de vedere spiritual care este remediul oferit de Biserică văzută ca spital duhovnicesc unde bolile sufletești își găsesc alinarea, vindecarea, duhovnicul, rugăciunea, Spovedania, Liturghia, Maslu, Cuminecarea, fiind câteva din instrumentele care ajută aceste suflete pentru restabilirea stării de sănătate, de normalitate și de firesc...
Există desigur și anumite predispoziții care favorizează instalarea depresiei și anume: firile introvertite, apoi cele melancolice, visătoare, pesimiste, de asemenea persoanele care manifestă o hiper-sensibilitate sau care hiperbolizează trăirile, denaturând firescul, normalitatea, interpretând foarte subiectiv sau dramatizând întâmplările vieții...
Sunt, de asemenea, și unele patimi care predispus la tristețe. Părinții vorbesc de patima invidiei care presupune o raportare greșită și generatoare de tristețe în relația cu ceilalți. Invidiosul nu se bucură de darurile celorlalți, fiind nemulțumit și de sine și adesea trist în raport cu ceilalți, chiar și atunci când nu ar avea motive și temei această tristețe.
De asemenea, patima mândriei provoacă posesorului adesea tristețe, lezare și nemulțumire.
Lenea, așișderea, îl aduce pe subiectul ei în imposibilitatea de a se bucura, întrucât nu acționează, nu întreprinde aproape nimic pentru a-și îmbunătăți starea și calitatea vieții.
De asemenea, desfrânarea provoacă în cele din urmă blazare și epuizare a energiei vitale a persoanei robită de această patimă.
Starea de nemulțumire, păcatul cârtirii și hula sunt, de asemenea, responsabile cu instalarea acediei...
Deci și patimile, nu doar disfuncțiile la nivel psihologic determină instalarea depresiei; prin urmare, remediile sunt și de ordin spiritual, ca și etiologiile, nu doar psihiatric, abordarea interdisciplinară atât pentru înțelegerea acestei afecțiuni, cât și pentru terapie, sunt deopotrivă, binevenite și necesare...
Pr. Alin-Cristian Preotu
Despre autor
Pr Alin-Cristian Preotu
Senior editor
112 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012
-
Deznadejdea si nepasarea
Publicat in : Credinta -
Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
Publicat in : Editoriale -
Deznadejdea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.