Saptamana care a trecut am fost la o manastire cu un preot de mir. Pe drum am discutat despre cele duhovnicesti si la un moment dat l-am surprins pe parinte cu o intrebare: “Ce va framanta cel mai mult parinte, in momentul de fata?”. Parintele a cazut pe ganduri un timp, dupa care a spus: “Cel mai mult ma ingrijoreaza Judecata lui Dumnezeu! Imi este teama de Judecata!”.

La intoarcerea de la manastire, am incercat sa meditez mai mult si sa ma documentez asupra gandului la Infricosata Judecata, dar mai ales sa gasesc un raspuns la intrebarea: Ce este grija de Judecata?

“Omul care reuseste sa traiasca clipa Infricosatei Judecati poate pune inca de pe pamant inceput Imparatiei Cerurilor”, ne spune Sfantul Isaac Sirul. Iar dupa cuvantul Mantuitorului, acela “nu va veni la Judecata, ci va trece de la moarte la viata”. Gandul la Infricosatoarea Judecata devine, fara doar si poate, temeiul cel mai puternic al biruintei si al desavarsirii de sine. ''Biserica a harului - spune Sfantul Grigorie Teologul - este cel care s-a pierdut pe sine in Dumnezeu si traieste cu grija de Judecata Lui”.

Dar cum este cel care s-a pierdut in Dumnezeu? Si ce este grija de Judecata? Ce altceva decat sa cauti pururi odihna Lui, sa fii mereu cu grija si sa te intristezi in tot timpul intrucat nu poti sa ajungi la desavarsire din pricina neputintei firii tale?! Si astfel, se salasluieste Dumnezeu in suflet, caci Il ai mereu prezent in tine prin aducerea-aminte''''. Spre exemplu, faptul ca monahul realizeaza prin viata lui o anticipare, o inainte-savarsire a Dreptei Judecati, are un neasemuit pret duhovnicesc pentru intreaga umanitate. ''Cele trei lepadari - spune Sfantul Ioan Scararul - sunt semnele de biruinta ale calugarilor si lumea nu le poate cuprinde pe acestea; caci daca le-ar cuprinde, atunci n-ar mai fi nevoie de monahism si de fuga din lume''.

O sarcina uriasa apasa pe umerii monahului ce se infatiseaza inaintea Ne-fatarnicului Judecator. Ne spune Sfantul Ioan in ''Scara'': '''Lumini pentru monahi sunt ingerii, iar lumina pentru toti oamenii este vietuirea monahala. De aceea, monahii trebuie sa se nevoiasca, sa fie pilda buna intru toate, fara sa dea poticnire cuiva in ceva, nici prin fapte, nici prin cuvinte. Iar daca lumina aceasta e intuneric, apoi intunericul acela - adica cele ce se petrec in lume - cu atat mai mult se intuneca''. Este perfect adevarat ca nu toti putem fi calugari si ca nu poate fi pentru un om o chemare mai grea decat calugaria, dar nici nu exista o alta chemare mai inalta.

In Ziua Infricosatei Judecati Fiul Omului va imparti neamul omenesc in doua cete, dupa cum a fost sau nu slujit cu dragoste intr-unul din fratii sai mai mici. Fiecare faptura umana va fi chemat sa dea socoteala atat pentru juramintele pe care le-a facut la botez, cat si pentru felul cum a ingrijit - prin fapta, rugaciune si intreaga sa viata - de cele ale sufletului si nu ale trupului. Va trebui sa dea socoteala daca a hranit cu cuvantul lui Dumnezeu pe cel flamand si daca a dat de baut din apa vietii (a darurilor Duhului Sfant) celui insetat. Va fi intrebat daca a primit cu dragoste pe cel strain de Hristos, daca a imbracat cu puterea credintei pe cel gol de ea, daca a cautat cu leacul iubirii de aproape pe cel bolnav sufleteste si, nu in ultimul rand, daca a cercetat cu rabdare si pogoramant pe cel aflat in temnita pacatului (Matei 25, 35-36).

Pe de o parte, a trai dupa chipul lui Dumnezeu inseamna sa traiesti, in primul rand, pentru altul si nu pentru tine; inseamna sa traiesti pentru lucrurile mari si serioase ale vietii, iar nu pentru cele neimportante, cat si pentru intelegerea celor vesnice si nestricacioase, iar nu pentru stapanirea celor pamantesti si stricacioase. Pentru credinciosul ce si-a oranduit intreaga sa viata cu temere fata de Ziua Judecati, se vor implini aievea spusele Mantuitorului: ''Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la Judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata'' (Ioan 5, 24).

Pe de alta parte, faptura omeneasca e mai mult sau mai putin pregatita pentru o multime de nenorociri care pot veni asupra ei. Cutremur, foc, revarsare de ape, boli, navaliri de popoare, diferite alte necazuri sunt intrate de mult timp in gandirea umanitatii si de aceea ni le putem reprezenta cu destula usurinta. Pentru cele ce vor fi la Dreapta Judecata, ca si pentru starile sufletesti prin care vom trece atunci, nu putem insa avea cu adevarat cunostinta culegand date din lumea de aici. Pentru aceasta viata monahala cere de la cel care o imbratiseaza sa-si faca o indeletnicire de capetenie din crearea unei sensibilitati, a unei putinte de a simti launtric - inca de pe acum - teama suprafireasca ce ne va stapani atunci.

Apoi, in istoria Bisericii au existat chipuri de calugari si chiar credinciosi care isi umpleau intreaga lor viata cu meditatii asupra Judecatii, vadite si prin suspinarile: ''Ce-o sa fie! Ce-o sa fie!''; acestea ii fereau de pacat si ii pastrau curati pentru ceasul din urma, care intr-un fel ajunsese pentru ei familiar. Tocmai intimitatea lui cu Judecata din urma il face pe credinciosul ravnitor sa-si dea seama de gravitatea cumplita a acelei clipe si sa-si simta sufletul impartit intre teama si bucurie, intre duhovniceasca deznadajduire si incredere, intre cutremur si fericire.

De altfel, in fata Dreptei Judecati, crestinul - fie el cel mai sfant si cel mai iscusit - va aparea cu fiinta sfasiata de aceste stari, ca rastignit pururi pe o cruce de gand. Si poate ca acesta nu va fi cel mai mic temei al invierii sale, biruitoare, la viata vesnica, de catre Cel care a frant cu rastignirea Sa pe cruce, puterea mortii.

Un gand care ne-a calauzit de la inceput a fost evidenta adevarului ca noi suntem inca de pe acum intr-o legatura reala si vie cu Judecata Finala. Ramane numai sa devenim constienti de acest fapt. Desigur, in iconomia istoriei lumii Ziua Judecatii de Apoi are un rost deosebit, un scop unic, pe care nimic nu-l poate inlocui. Insa aceasta nu inseamna ca pana atunci faptele noastre nu sunt mereu prezente inaintea divanului Dreptului si Vesnicului Judecator, ca nu sunt nepartinitor cantarite de El. Insusi Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu face sa rasune in urechile noastre pururea: ''Acum este Judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara'' (Ioan 12, 31).

In orice timp, in orice loc, crestinul este dator sa se simta cu adevarat sub Judecata scrutatoare si nemincinoasa a Domnului sau si sa izgoneasca din inima lui pe stapanitorul acestui veac. Iar la momentul Judecatii de Obste vom intelege cu totii limpede ca de fapt noi am stat mereu in fata tronului dumnezeirii ascuns in adancul inimii noastre; iar atunci cand am uitat acest lucru, ne-am osandit singuri. Devenind constienti de Ziua Judecatii, ne facem vrednici de cuvantul atat de frumos al Sfintilor Parinti: ''Nu te teme de moarte, caci iata Dumnezeu poate sa te ridice mai presus de ea''.

Daca toate cele care s-au spus pana aici nu ar fi de ajuns ca sa ne pecetluiasca cugetul nostru, insasi Biserica vine sa ne aduca aminte de Dreapta Judecata, prin randuiala anului liturgic. Ne gasim in saptamana floriilor si ne pregatim sa intram in saptamana patimilor. Intram intr-un timp mai sfant, mai duhovnicesc decat cel obisnuit. Se ascunde fara indoiala in aceasta randuire un inteles duhovnicesc, asupra caruia se cade sa zabovim o clipa. Judecata din urma va fi cea mai mare si ultima sarbatoare duhovniceasca a lumii noastre. Ea va fi cu adevarat si de-a dreptul praznicul lui Dumnezeu, ziua Fiului Omului, cu care se va sfarsi istoria.

Intre aceste doua stari duhovnicesti - pedeapsa izgonirii din Rai si infatisarea la Infricosatoarea Judecata - se desfasoara toata lupta pentru izbavirea noastra. Timpul dintre ele ne-a fost dat ca sa ne ridicam iarasi de unde am cazut si sa ne reintoarcem in Dumnezeu, de unde ne-am desprins. Chezasia acestor adevaruri este tocmai Invierea Domnului, ce ne asteapta la capatul Paresimilor. Vremea sfantului si marelui post ni se deschide, astfel ca o suprafireasca prescurtare a celor mai inalte intelesuri si fapte duhovnicesti.

Gandul la Judecata Viitoare ca si semnificatia tuturor duminicilor din post ne aduc aminte de singura cale a mantuirii: de la caderea celui dintai Adam, parintele omului, trebuie sa ne ridicam la Invierea Celui de-al doilea Adam, Hristos Dumnezeu, Fiul Omului.

Cu toate acestea, trebuie sa constientizam faptul ca, atat invataturile Bisericii Ortodoxe, cat si cele ale Sfintilor Parinti sunt foarte greu de implinit pentru noi, oamenii vremurilor de acum. Asadar, se cuvine sa-i cerem insa cu umilinta ajutorul Bunului Dumnezeu, iar El ne va intari ca sa putem fi cat mai aproape de trairea acestor frumoase invataminte si ca sa ne putem insusi chemarea de foc - infricosata si mantuitoare - cu care fiul tunetului pecetluieste deopotriva Sfanta Scriptura si inimile noastre: ''Amin! Vino, Doamne Iisuse!''.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul! Amin!
 
Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

• Judecata de Apoi
  Publicat in : Judecata de Apoi - Viata de dupa moarte
• Pana la Judecata de Apoi
  Publicat in : Editoriale
• Judecata de Apoi si trei nedumeriri
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati