An dupa an, in ziua aceasta, intreaga omenire se desteapta din somnul sau greu ca plumbul, stand fata in fata cu toate cele care au fost si indreptandu-si privirile catre Muntele Capatanii - Golgota, spre a-l zari pe Iisus Nazarineanul tintuit in piroane pe varful Crucii.
La ceasul cand soarele amurgeste in ziua de maine, crestinii din toate tinuturile si tarile lumii stau in ruga la picioarele statuilor ridicate pe fiecare spinare de deal si pe acoperisurile tuturor muntilor, spre a purcede, apoi, calauziti de Memorie, catre zidurile Ierusalimului, randuri-randuri, batandu-se cu pumnii in piept si ridicandu-si ochii catre o fantoma incununata cu spini, cu mainile deschise catre eternitate, privind dincolo de giulgiul mortii spre nesfarsitele adancimi ale vietii.Iar cand perdelele noptii abia prind sa lase loc celui dintai licar al zilei, acesti crestini se intorc palcuri-palcuri galagioase, catre umbra uitarii, imbracand iarasi obisnuitul strai al nestiintei si nepasarii.
An dupa an, intr-o asemenea zi, filosofii isi parasesc adaposturile intunecoase, ganditorii isi lasa singure chiliile reci, poetii pleaca din vaile lor himerice, adunandu-se, toti, pe creasta unui munte inalt, muti, infricosati, sa asculte glasul tanar care spune, pentru cei care ii sunt ucigasi: "Parinte, iarta-le lor, nu stiu ce fac!"
Apoi, cand linistea se lasa din nou peste forfota lumii, filosofii, poetii si ganditorii, se intorc la salasele lor spre a-si inmormanta din nou sufletele intre filele tomurilor.
Femeile, luate de la bucuriile vietii, impodobite cu cercei si inele, ies, in ziua asta, dintre peretii caselor lor, spre a o vedea pe Femeia indurerata, incremenita langa piciorul Crucii, aidoma copacului indoit dar nebiruit de furtuna. Iar femeiele ii aud tanguirea adanca si nemangaiata ei plangere.
Fetele si flacaii, purtati de freamatul zilelor al carui inteles inca nu au ajuns a-l pricepe, se cumintesc, in ziua aceasta, sa o vada pe fecioara de la Magdala spaland cu boabe de lacrimi picioarele barbatului inaltat intre cer si pamant, apoi, obositi de priveliste, se intorc, guresi, la ale lor.
An dupa an, in ziua aceasta, umanitatea cunoaste clipa de trezire a primaverii si plange pentru suferinta Nazarineanului, apoi, uscandu-si lacrimile, pleaca inapoi in somnul netulburat si profund. Ramane, surazatoare si treaza, doar primavara care se trece in anotimp varatic, cu straie de aur si miresme in plete.
Oamenilor le place sa se tanguie si sa planga, asemenea femeii, pentru generatiile si pentru eroii trecuti. De-ar fi fost cu totii barbati, ar fi slavit gloria si maretia acestora.
Asemenea unei copile, oamenii varsa o lacrima pentru pasarea care a fost ucisa, dar stau nepasatori inaintea furtunilor care matura, in nestavilita lor trecere, ramurile uscate si necurateniile putreziciunii.
Oamenii il stiu pe Nazarinean nascut in saracie, crescut sarman, batjocorit ca un raufacator si atunci se tanguie, varsa o lacrima, apoi uita.
De-a lungul a nouasprezece generatii, omenirea a venerat neputinta in chipul Nazarineanului. Iisus a fost tare, dar intelesul adevaratei sale puteri ramane necunoscut.
Iisus nu a trait ca sarman temator, nu si-a dat sufletul in plansete de durere, ci a trait ca un rasculat, a fost ridicat pe Cruce ca un razvratit si s-a stins asemenea unui titan.
Iisus nu a venit din orizontul azurului spre a face din suferinta un simbol al vietii, ci pentru a face din viata semn al libertatii si adevarului.
Iisus nu s-a infricosat inaintea impilatorilor sai, nici nu i-a fost teama de cei care l-au dusmanit, nu a suferit in fata ucigasilor lui, ci a stat liber, mai presus de micimea acuzatorilor, mai presus de nedreptate si tiranie. A vazut bubele puturoase si le-a golit de coptura, a auzit glasul raului si i-a poruncit sa taca, a intalnit fatarnicia si a aratat-o cu degetul.
Iisus nu s-a coborat din cerul inalt al creatiei pentru a darama casele si a zidi manastiri si chilii din pietrele lor, n-a venit pentru a ispiti pe barbati spre a-i preface in calugari si popi, ci pentru a raspandi peste lume sufletul nou si puternic care sa zdrobeasca tronurile inaltate pe munti de cranii, palatele zidite pe tarana mormintelor, zeii ciopliti din carnea celor neputinciosi si sarmani.
Iisus nu a venit sa-i invete pe oameni cum sa ridice biserici trufase si sanctuare semete alaturi de bordeie si cocioabe intunecate si reci, ci pentru a face lacas de smerenie din inima omului, altar din suflet si preot din ratiune si judecata.
Acestea le-a implinit Iisus Nazarineanul si pentru acestea s-a rastignit cu buna stiinta. Daca toate acestea le-am fi inteles, astazi, in ziua aceasta a anului, ne-am fi veselit si am fi ridicat cantec si imne de biruinta.
Uriasule rastignit, care din varful Golgotei privesti cortegiille generatiilor, care auzi zbaterea si zarva popoarelor, care intelegi si stii visul eternitatii, tu, pironitul pe lemnul insangerat al Crucii, esti mai slavit decat o mie de voievozi, decat o mie de imparatii si decat o mie de tronuri.
In mahnirea ta este bucurie de primavara si floare, in suferinta ta este pace mai adanca decat seninatatea arhanghelilor, intre calaii tai esti mai slobod decat razele soarelui.
Coroana de spini care ti-a impurpurat fruntea este mai majestuoasa decat toate diademele zeilor, piroanele care ti-au patruns carnea sunt mai stralucitoare decat sceptrul lui Jupiter, picurii sangelui tau mai curati decat giuvaerurile zeitei Istar.
Iarta-le, dar, celor care te caineaza, caci nu stiu cum sa se caineze pe sine!
Iarta-i, caci nu au aflat ca tu ai venit cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte daruindu-le viata!
Nicu Dan Petrescu
Craiova, 7 martie 2010
Nicu Dan Florin Petrescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.