La periferia Bucurestiului, pe Calea Giulesti, inconjurata de pustiu, acolo unde orasul isi scuipa gunoaiele, sta in genunchi,ruinata, o veche biserica, uitata si parasita de lume. Ctitorie a domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786-1790), Manastirea Chiajna trebuia sa fie unul dintre cele mai importante lacasuri de cult ale vremii ridicate pe meleagurile romanesti. Dar soarta ei a fost alta. Legenda, pierduta in negurile timpului, spune ca biserica ar fi blestemata. Preotii nu au slujit niciodata in ea, fiind bombardata de catre turci chiar inainte de tarnosire. Acestia au crezut ca acolo ar fi fost mai de graba o cetate si din aceasta pricina au hotarat s-o rada de pe fata pamantului. Constructia, insa, s-a incapatanat sa ramana in picioare...
Nicolae Mavrogheni, un domn cu apucaturi ciudate
In timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) a inceput, in vestul Bucurestilor, constructia Manastirii Chiajna, lacas de mari dimensiuni. Are 43 metri lungime si 18 inaltime
, ziduri groase de 1 si 2 metri. La ea au lucrat mesterii care au inaltat conacul Vacarestilor de langa Targoviste, astazi si el in ruina. Sfantul lacas si-a luat numele de la o mosie a celebrei doamne Chiajna, sotia lui Mircea Voda. Biserica este finalizata in timpul domniei lui Nicolae Mavrogheni (1776-1790), originar din insulele Arhipelagului grecesc, om cu apucaturi ciudate, brutal cu boierii, dar spiritual si excentric. Manastirea functiona in 1792, dar a fost parasita in timpul epidemiei de ciuma din vremea lui Mihai Sutu (1791-1793). Legenda spune ca insusi Mitropolitul Cozma al Tarii Romanesti ar fi murit bolnav de cumplita boala, chiar in aceasta biserica. De atunci, oamenii au inceput sa creada ca ea este blestemata. Clopotul cel mare al manastirii a fost aruncat, apoi, in apele revarsate ale Dambovitei. Arhiva si scriptele au fost arse in totalitate. Se spune ca ea a fost bombardata de turci chiar inainte de sfintire. Ei se temeau ca romanii o vor folosi drept fortareata. Unii arhitecti sunt de parere ca lacasul de cult poate fi restaurat, pentru ca o biserica ridicata din temelii ar costa mult mai mult. In perioada comunista, cind lama buldozerelor intra aproape zilnic in carnea sfanta a bisericilor, episcopul Antim Nica a incercat sa determine autoritatile sa restaureze Manastirea Chiajna. Eforturile curajosului parinte au fost zadarnice. Lacasul a ramas mai departe in paragina, asa cum e si acum.
Cand trece trenul, mai cade o caramida...
Ruinele manastirii se afla la marginea cartierului Giulesti-Sarbi, aproape de calea ferata Bucuresti-Craiova. Ca sa ajungi la ea trebuie sa calci pe capete de cai morti, pe gunoaie, caramizi, sticle sparte, oale, pachete goale de tigari sau cutii de conserve. Colo e un papuc de copil, niste haine putrezite, cativa pui de pisica in putrefactie, bucati de faianta
Curti pavate cu caramizi sfinte
De-a lungul timpului, incurajati de nepasarea autoritatilor, oamenii s-au gandit gosposdareste ca, decat sa p
utrezeasca pe camp in mizerie, mai bine isi aduc caramizile de la manastire la ei in ograda. Asa ca au furat piatra cu piatra si si-au pavat curtile sau si-au dres peretii gauriti. Poate caramizile sfinte ii vor feri de necazuri si le vor aduce bunastarea in familie. Din cand in cand, langa biserica mai poposeste cate o caruta hodorogita. Tiganii smulg una cate una bucati din trupul ei. „E bune la casili noastre, ca suntem amarati, vai da zilili noastre, ne moare puradeii da frig si da foame...“ O hodoroaga de scanduri, de sta sa se farame in bucati, trasa de o martoaga cu ochii umezi, opreste langa zidurile Manastirii Chiajna. Proprietarii atelajului, un barbat si o femeie incarca de zor caramizi, scotocesc frenetic prin gunoaie. Cand caruta e plina varf, oamenii dau sa plece. Calul, parca simtind in sufletului de animal ca duce bucati furate dintr-o veche manastire, nu vrea, neam, sa porneasca. Se ridica pe picioarele de dinapoi si trage un nechezat furios. Stapanul il altoieste grabnic cu biciul pe spinare. „Dieee, boala! Acu’ te gasisi!“, striga el aproape plangand.
Rana de la marginea Bucurestiului
Lovit crunt, calul o ia la goana printre gropi si munti de gunoaie. Carutasului nu-i vine sa creada! In goana lui nebuneasca, animalul darama continutul carutei si apoi se opreste, ranjind ca o pedeapsa. Calul este batut din nou. Cu bestialitate si disperare. Vine noaptea si copiii omului n-au un acoperis deasupra capului. Ce sa faca?! Zdrelindu-si unghiile pana la sange, amaratii incarca din nou caramizile in caruta. Seara coboara brusc peste groapa de gunoi, iar tiganul se indeparteaza blestemandu-si cu naduf „bidiviul“. Manastirea Chiajna ramane singura, intre cer si pamant, ca o rana sangeranda. Dinspre zidurile ei vine miros de coceni arsi si de slanina prajita deasupra focului. Cainii maidanezi, flocosi si mari cat niste vitei, latra a moarte. Deznadajduita si din ce in ce mai ciuntita, prada ciorilor, adapost pentru cersetori, linsa de catei si arsa de flacari, soarta acestei ruine, marturie a istoriei, se afla inca in mainile noastre. Nu se stie insa pentru cat timp...
Gabriel MATEESCU
Lumea credintei, anul I, nr. 3
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.